Literadura nr. 30 (3)

Florentin POPESCU

Oameni şi locuri din Buzăul de altădată (XXVI)

„Macul Roşu“ – o „Capşa” a oraşului de odinioară (I)

Încep să cred că sunt din ce în ce mai puţini cei care trecând astăzi prin piaţa din faţa Hotelului Pietroasa (nici nu mai ştiu dacă se mai numeşte Piaţa Daciei, ca altădată) mai ştiu că aici (cam pe locul cinematografului de azi, pară-se devenit şi el gazda unui supermarket, că aşa e moda) s-a aflat cândva, cu peste o jumătate de veac în urmă, cofetăria „Macul Roşu“. Poate punctul cel mai fierbinte al modestei vieţi literare buzoiene, animat de aspiranţii la gloria literară, de actori sau simpli cetăţeni dornici să afle ce se mai întâmplă prin lume şi ce mai spun unii şi alţii despre concetăţenii lor.
Şi cum pe atunci puzderia de televiziuni de acum, tableta, internetul sau telefonul mobil nu puteau fi decât un vis foarte îndepărtat, greu de plasat într-un viitor cât de cât apropiat, se înţelege că buzoienii, dornici de ceea ce azi cu un termen mai nou se numeşte „socializare“, se adunau care pe unde putea să se întâlnească cu prietenii sau colegii de muncă pentru a mai discuta şi altele decât temele despre şi îngrijorările din familie ori de la locul de muncă.
„Macul Roşu“ era o încăpere de cincisprezece, poate cel mult douăzeci de metri pătraţi, cu uşa şi ferestrele direct în stradă – ceea ce pe timp de vară era o binefacere (fiindcă puteau sta în permanenţă deschise, permiţând aerisirea), dar pe timp de iarnă, iarăşi se înţelege, chiar dacă rămâneau închise, nu puteau opri frigul de-afară să participe şi el la întâlnirile puţinilor clienţi care treceau pragul localului.
Păstrând, desigur, proporţiile, „Macul Roşu“ a fost şi a rămas, un deceniu ori poate mai mult, un fel de „Capşa“ a buzoienilor, adică spaţiul în care o bună parte din intelectualii urbei poposeau o vreme spre a se întâlni cu confraţii lor întru preocupări.
Eu unul am descoperit, dacă pot spune aşa, „Macul Roşu“ pe când eram elev la Liceul „B.P. Hasdeu“, la puţină vreme după ce cineva m-a dus la Cenaclul „Al. Sahia“ de la Casa de Cultură a oraşului. Să fi fost, cred, prin 1962-1963, în niciun caz mai devreme şi nici mai târziu de vreme ce, îmi amintesc bine, în 1963 am citit şi eu în amintitul cenaclu şi am fost publicat (e un fel de a spune despre o mini-revistă dactilografiată în vreo zece-cincisprezece exemplare), alături de colegi mai în vârstă şi, la anii pe care-i aveam, faptul mi-a produs o mare bucurie.
În acea vreme încă nu trecuse moda cercurilor şi cenaclurilor literare, înfiinţate pe lângă instituţii de cultură, fabrici, uzine şi şcoli de către puterea politică a deceniului şase. Asta fiindcă prin astfel de conclavuri se urmărea eficientizarea politicii prin diferite forme, inclusiv prin literatura de amatori. Nu înseamnă că totul rămânea la stadiu de veleitarism, întrucât n-au fost puţine cazurile (la Buzău şi în alte locuri) când din rândul unor astfel de cenaclişti s-au ridicat şi condeie care au intrat în istoria literaturii.
În urbea noastră cenaclul cu pricina se mândrea (şi pe bună dreptate!) că din sânul lui s-au ridicat scriitorii Ion Gheorghe şi Ion Băieşu, mai târziu şi Gheorghe Istrate, Ion Nicolescu şi alţii.
De cele mai multe ori şedinţele de cenaclu se continuau la „Macul Roşu“, până seara târziu, când se închidea localul, sau în plimbări pe Bulevardul Crângului, cu popasuri îndelungi lângă lacul de la capătul acestuia.
Prin ceaţa amintirii parcă îi văd şi acum pe cenacliştii „cu vechi state de serviciu“ păşind pragul cofetăriei „Macul Roşu“, în frunte cu Gheorghe Ceauşu, preşedintele acelei grupări de visători. Îi privesc cum se aşează la două mese alăturate, comandând cafele şi continuând dezbaterile din cenaclu.
Nu sunt ei cine ştie ce specialişti şi iniţiaţi întru totul în ce priveşte orientările şi curentele (câte puteau fi atunci!) din literatura contemporană, însă cu toţii au citit/citesc „Gazeta literară“ şi „Luceafărul“, poate şi alte reviste (mai rar „Viaţa Românească“, „Iaşul literar“ şi altele) şi, ca atare, sunt gata să-şi spună o părere în legătură cu ce s-a publicat în numerele de ultimă oră ale tipăriturilor cu pricina…
Fireşte, discuţia se animă din ce în ce mai mult în clipa în care cineva rosteşte îndemnul: „Să ne întoarcem la oile noastre!“, adică la cele citite cu un ceas-două în urmă la şedinţa cenaclului.
Evident, părerile sunt, ca întotdeauna, împărţite. Mihai Boghiţoiu, un basarabean cu trup masiv, ajuns la vârsta a doua, încearcă să fie diplomat, o ia mai pe ocolite, însă în cele din urmă lasă să se înţeleagă că poeziile tânărului X (aflat şi el de faţă) nu prea aduc ceva nou şi că el trebuie să mai citească mult şi multe spre a vedea şi a descoperi poezia adevărată. Că are de învăţat câte ceva din fiecare lectură.
Aurel Jipa, un ins mărunt de statură, pare-mi-se corector la ziarul „Viaţa Buzăului“ îi impută autorului o anume timiditate şi recurge la un exemplu: „Păi să-l fi văzut acum câţiva ani pe unul mic şi cu capul roşu cum se bătea pentru versurile lui…!“ Era vorba de Ion Gheorghe, pe care Gheorghe Ceauşu l-a recomandat şi l-a trimis la „Şcoala de Literatură“ de la Bucureşti, unde omul n-a stat degeaba.
După o vreme, nici prea scurtă, dar nici prea lungă încât să facă aşteptarea chinuitoare, vin şi cafelele, dătătoare de dispoziţie pentru discuţii.
Replicile trec de la unul la altul, de pe o parte pe alta a celor două mese alăturate, până când vânzătoarea începe să dea discret târcoale grupului de „literaţi“, semn că a sosit ora închiderii şi ea abia aşteaptă să plece acasă.
Grupul pricepe repetatele plimbări ale cofetăresei, îşi termină cafelele, se ridică şi pleacă.
Dar nu, nu e nici vorbă să se despartă, fiindcă discuţia nu s-a terminat şi trebuie să continue, drept care toţi se înţeleg din priviri şi se îndreaptă către bulevardul ce duce în Crâng. Pe drum şi acolo nu vor mai fi constrânşi de oră şi de loc şi vor duce mai departe discuţiile cât va fi nevoie.

La mulţi ani!

Noiembrie
2-Ilie Mândricel
3-Gheorghe Sava-Popa
6-Mihai Gabriel Voinea
12-Stelian Grigore
12-Constantin Feraru
15-Mitică Ion
19-Stan Brebenel
21-Nicolae Cabel
22-Rodica Șerbănescu
23-Ștefan Dima
27-V.B. Țânțăreanu
28-Virgil Diaconu

Decembrie
1-Călin Bostan
9-Oana Calen
19-Paul Androne
20-Magda Ursache
25-Lucille Iona
28-Oana Camelia Șerban

Ianuarie
1-Ștefania Oproescu
2- Mihai Sălcuțan
4-Mircea Tănase
8- Mioara Neagu
16-Alexandru Gaiță
17-Marcela Chiriță
18-Ion Gătej
19-Gabriel Peneș
20-Valeria Manta Tăicuțu
24- Gheorghe Oncioiu
24-Gheorghe Petcu
28-Grigore Leaua

Noise Poetry pe 18 noiembrie
a aniversat patru ani.

Marian Mihai s-a ocupat de salonul de lectură cu scopul de a face cunoscut mediul literar buzoian și de a aduce poezia actuală în mediul buzoian.
Mulțumesc pentru invitația la un eveniment aniversar alături de care revista Literadura a fost de la început.
Au citit din creația lor Daniela Bejinariu, Teo Cabel, Cristian Gălățanu și Nicolae Pogonaru. La invitația lui Marian au citit și Daria Maruseac, Gina Zaharia, Laurențiu Belizan.
Vârste diferite, generații diferite, Marian Mihai a reușit să strângă la o cafea într-o zi ploioasă de toamnă. Poezia a încălzit locul.
Au participat scriitorii Nicolai și Valeria Manta Tăicuțu de la Râmnicu Sărat, Nicolae Pogonaru, Laurențiu Belizan, Gina Zaharia, Dumitru Pană.

Florentina Loredana DALIAN

Un om pe un mal

N-are nimic, zice, n-are nimic – și repeta asta întruna ca o moară stricată – n-are nimic, de parcă voia să se convingă pe sine, sau apa clipocind leneș la mal, nu, chiar n-are nimic.
Vorbea singur, vorbea cu Dunărea, era-n capul lui, se comporta de parcă ar fi fost singurul om pe pământ și, cu siguranță, nici asta n-avea nimic. Stăteam așa și îl priveam, fără să îndrăznesc să mă apropii prea mult, dar, și dacă m-aș fi apropiat, tot aia ar fi fost. Nu mă vedea, nu vedea pe nimeni, în afară de ideea lui fixă și de cine știe ce munte de suferință cărat cu sine o viață-ntreagă. Stăteam nelămurită, nu era locul meu acolo, dar nici să plec nu mă-nduram, omul cu figura banală, ale cărui haine atârnau de parcă nu mai văzuseră de mult apa, săpunul, fierul de călcat, exercita o fascinație magnetică asupra mea și nu știam ce să fac, să tac mai departe, să intru în vorbă cu el, nu mi-ar fi stricat nici mie să mă asigure cineva că nu-i nimic, toate trec cum trece apa asta a Dunării, deși, când te uiți la ea, așa mâloasă cum a ajuns din albastră (dac-o fi avut vreodată culoarea asta), ai zice că stă pe loc.
Am decis să stau nemișcată, ca pomul de-alături, crescut nițel strâmb tot ducându-se după soare, cum naiba să crești strâmb dacă urmezi lumina, asta rămânea un mister nelămurit, dar legea plantelor nu-i pesemne ca a oamenilor, nici invers, făceam parte din decor, mi se părea că sunt camuflată cu rochia mea verde care-și mai sălta când și când poalele animate de briza ușoară, și îmi fixasem privirea departe, la orizont apăruse o barjă cu steag incert, nu puteam să-mi dau seama, dar cu siguranță nici asta nu însemna mare lucru.
Omul meu își continua „poezia”, o ținea pe a lui, mă simțeam hipnotizată de aceleași câteva vorbe repetate obsesiv, deveniseră ca un refren și pentru mine, ca unul din alea de care nu poți scăpa. Ei, la urma urmei, mi-am zis, chiar n-are nimic.
Și tocmai când ajunsesem să mă conving că fie visam, fie trecusem naiba știe cum în alt spațiu, în alt timp, omul mă surprinde cu o mișcare bruscă, ridicându-se în picioare din poziția ghemuită în care îl găsisem. Am tresărit, m-a fixat cu o privire albastră cum trebuie să fi fost Dunărea când o cântau romanticii, mi-a zâmbit nu știu cum, în parte de sus, în parte compătimitor, cu o urmă de gând șugubăț, apoi mi-a zis direct, de parcă mă știa acolo de când lumea: Nu ți-e frică? Ar trebui? – am întrebat pierită și el atunci a râs, cu râsul ăla cristalin venit de departe.
Bhu! – mai face către mine și eu dau să mă sperii și el râde iar, te-ai rătăcit? – întreabă – dau din cap, chiar mă rătăcisem de grup și acum nu mai știam încotro s-apuc, n-are nimic, zice, găsești tu calea, râde iar, după care devine serios. Dar ai fi putut – zice – să te rătăcești în altă parte. Lumea asta nu te lasă! Plecasem și eu într-un loc unde să nu mai văd oameni, să m-adun, să-mi limpezesc gândurile, și-ai apărut tu ca știma apelor de nicăieri. Dar poate-i mai bine c-ai apărut, cine știe ce tâmpenie mi-ar fi trăsnit să fac, omul când se știe singur de tot o ia rara pe câmpii sau pe ape. Nu-ți mulțumesc, dar altă dată să nu mai vii, omul simte din când în când nevoia să nu mai vadă alți oameni, înțelegi? Înțelegeam.
Vezi ce faci – mai zice – și ia-o încolo, îmi arată o direcție incertă, oamenii tăi pe acolo s-au dus. Și dispare lent pe cărare, însoțit de foșnetul ierbii și-al frunzelor. N-are nimic, ce să aibă? – mi-am zis.

Slobozia, 15 iulie 2023
Din volumul în lucru „Frumusețe străină”

Distribuie: