Spații culturale nr. 6 (3)

FLORIN COSTINESCU

Descântec

Un râu totdeauna pe dinainte ne trece, de singurătate să ne dezlege, de neuitare, ne ia umbra și ne-o călătorește în mare, dacă l-am vedea și-ar opri din curgere apele argintii;
Ce ai, soare, cu el, valul lui e moale ca blana de miel; nu-ți coborî asupra-i răsuflarea fierbinte, valul lui s-ar ridica la cer, s-ar aprinde, lasă-1 să curgă de viată lungă, lasă-1, brâu să mă leg, doar nu cu el, nevăzutul, aproapele, pământul ce-I calc, alcătuiesc mirabilul, descătușatul întreg…

Alfabet necunoscut

Dimineața sapă la rădăcina lucrurilor dând rouă la o parte – nu mai mult decât ține viața primei secunde, sapă în palma bătătorită a luminii,
Astfel se naște ziua, scoțând capul ei somnoros, cu broboane de vis pe frunte, întrebătoare:
Ce vrea să afle săpând, încordându-se?
De sub stratul subțire de timp, de aer, dat la o parte, pâlpâind, câteva semne indescifrabile…
Ce alfabet necunoscut vorbește în numele adevărului?

Ceramică

Un joc cu lutul, nebunesc, sever, un dans al mâinilor sub soare, o fugă-n sus, din efemer, amestec de lumină și sudoare, întâia formă-a vasului de lut, a fost a lacrimei căzânde urcată apoi în absolut, suflată-n smalțuri de-anotimpuri blânde,
Ar sta pe-un gard, cum e, naiv, privind la cer spre curcubeie, dar timpul l-a făcut captiv, păzindu-l strașnic în muzee.

Călcând prin polen

Cândva călcarăm prin polen, o, mai trăia pe-atunci Verlaine, și-n jurul nostru cai spumați miresmelor erau dedați,
și nechezau, lichizi, în frâu, treceau prin aer ca prin râu, cândva călcarăm prin polen, o, mai trăia pe-atunci Verlaine…
Și caii au zburat în cer în depărtatul emisfer, și caii s-au întors prin ploi și albul lor este noroi…
Cândva călcarăm prin polen, o, mai trăia pe-atunci Verlaine…

Câte doi

Uite prea sfintele noastre cuvinte cum ne aleargă înainte, de o viață și de o moarte;
suntem noi cei de foarte departe,
Uite dincolo marea, albastrul suav, pământul, uite-1 aici, sincer și grav, uite marea, pământul, uite-ne și pe noi venind din iubire doi câte doi.

TRADUCERI

RAINER MARIA RILKE

Rainer Maria Rilke s-a născut la Praga, în anul 1875, ca supus al Imperiului Austro-Ungar. Fiu de militar, urmează (nevoind) o școală militară. Se îmbolnăvește, scapă de viața cazonă. Mai apoi, participă (îngrozit!) la primul război mondial… Călătorește mult, în toată Europa, învață limbile rusă și daneză. Mari prieteni: Tolstoi, Rodin (despre care scrie un eseu-portret), Romain Rolland, Andre Gide, Stefan Zweig, Paul Valery. Moare în 1926, la castelul Muzot din Elveția.
În poezia sa, de un profund sentiment religios, este mereu prezentă „moartea, fața nevăzută a vieții”. Rămâne celebru prin Elegiile duineze și Sonetele către Orfeu. Principalii săi traducători în limba română: Maria Banuș, Eugen Jebeleanu, Dan Constantinescu.
Din admirabila-i creație lirică, am ținut să așezăm în limba română, între altele, poemul „Orfeu, Eurydice, Hermes”, ca o continuare și un răspuns, după două mii de ani, la poemul „Orfeu și Eurydice” a stră-strămoșului nostru întru poezie, marele tomitan, Ovidius („Metamorfoze”, X, 1-85).

CÂNTEC DE DRAGOSTE

Sufletul meu! cum să-l tin
să nu se îmbrățișeze cu-al tău? Ce zbor
să-1 poarte deasupra-ți, spre unde și cum?
Ce mult aș vrea să-l pot ascunde, crin
Ia adăpost în seara mea de dor pe-un țărm străin fără de drum într-un amurg precum un vast rubin!
Pe noi orice ne-atinge o-mbrățișare-i, arcușului asemeni, care
pe două coarde același sunet spune.
Ce instrument puterile ne-așează ce virtuoz ne ține-n mâna-i trează o, cânt-minune!…

O, TU, IUBIRE DINAINTE PIERDUTĂ

O, tu iubire
dinainte pierdută, nicicând întâlnită azi nu mai știu ce cânt să-ți aduc da, și când viitorul se-apropie, nu mai încerc să te găsesc, iar marile mele închipuiri pierdute-s în zare: așezări și turnuri și păduri și bănuitele drumuri șerpuitoare
și taina acelor tărâmuri, cândva cutreierate de zei: toate se-nalță în mine
întru preamărirea ta, cea pururi pierdută.
O, da, tu ești asemenea grădinilor
care mi-au venit în împlinirea speranțelor. Și s-a deschis o fereastră în casa țărănească, iar tu, îngândurate mi s-a părut că m-ai urmat înlăuntru. Ah, da, ți-am găsit urmele pe ulița pe unde abia trecuseși, iar oglinzile ferestrelor încă amețite de chipul tău, răsfrângeau uimite apariția mea. Oh, poate cântecul aceleiași păsări a răsunat aseară în sufletul fiecăruia dintre noi?!…

ORFEU, EURYDICE, HERMES

Era în a sufletelor tainică mină și ei urcau ca argintoase vine prin minereuri de-ntuneric. Printre imense rădăcini, urcând spre oameni un sânge ca profirul greu în beznă. Și altceva nimic nu părea roșu.
Stânci se iveau, păduri de întuneric. Și presupuse poduri peste goluri și lacu-acela mare, tenebros precum orbirea parcă-atârnând pe fundu-i fără zare cum peste-un peisaj un vânăt cer iar printre-ncremenite pajiști apăru un drum ca o fâșie palidă curgând. Iar ei urcau pe drumu-acela.
în față mergea el, bărbatu-n mantie albastră înalt, și mut, și plin de nerăbdare iar pasul său mânca pământul adânc mușcându-1; mâinile-atârnând tăcu le-n faldurile fără foșnet uitaseră de lira care, suplă precum un rug în stânga lui crescuse ca pe o creangă de măslin un trandafir.
Nestăpânite simțurile-i toate și doar privirea-i alerga spre ziuă
și-asemeni unui câine se-ntorcea, pleca și iarăși la noua cotitură așteptând; în urmă doar auzu-i rămânea ca un miros, părându-i-se c-ajunge până Ia pașii celor doi venind care, asemenea-i, suiau.
Și-așa urca, iar după el ecoul pașilor grei și-a mantiei mișcare.
(Ah, numai de-ar veni!) își zise-n sinea-i: vorbise aievea și ecou asemeni.
(Da, de-ar veni, ci amândoi să fie!) ei doi al căror mers era tăcere.
Ah, cum ar vrea o clipă să se-ntoarcă
(ci s-ar distruge fapta ce acum se împlinea în taina-i) spre a-i vedea pe cei ce-n urma lui păreau că suie:
pe al soliei zeu cu mersul iute
cu scufa-i peste limpezi ochi mereu zorind cu varga-i fermă arătând: ‘nainte!
și-n stânga-i, prea supusă, ea, cea mult iubită încât mai multă jale lira-i a izvorât
decât tot corul bocitoarelor – gândi – și-ndată un univers-durere se-ntrupă și-n el din nou fu totul: codru, vale, drum câmpie, așezare, râuri, fiare;
da, și-mprejuru-acestei lumi de lacrimi
ca și-mprejurul celuilalt pământ
un soare trist,
un cer tăcând și plin de stele atârnând
de tânguire cer de lacrimi, urâțite stele: pentru ea totul, ea cea mai iubită.
Acum, purtată de-acel zeu, mergea cu pasu-ncetinit de giulgiul morții: neștiutoare, blândă, fără grabă. Era numai în sine și era de o speranță naltă dăruită bărbatului ce-1 urma nu-i da vrun gând nici drumul ce-1 suia mergând spre viață; se pătrundea de moartea plină-n toate cum fructa-i plină de-ntuneric dulce așa era de moartea-i stăpânită, încât în înțelesu-i nu era nimic.
Da, se afla-ntr-o feciorie nouă: sexu-i închis tăcea, de neatins precum o floare fragedă-n amurg iar mâinile-i nu mai știau alintul încât atingerea ușoară-a zeului o supăra ca o necuviință.
Nu mai era minunea ceea blondă ce izvora poetului cântări;
nu mai era mireasma-n pat de nuntă nici, a bărbatului din fața sa, avere.
Era asemeni unei rădăcini – și când, pe ne-așteptate, cu durere, zeul îi spuse: «a-ntors capul»
ne-nțelegând, ca spuse-n șoaptă: «Cine?»
Departe, însă, -n poarta de lumină sta cineva în umbra-i: fața Iui de nerecunoscut. Și uluit vedea cum printre pajiști, pe-o cărare însoțitorul zeu privind mâhnit son toarse spre-a urma făptura-n alb ce se înapoia pe-același drum cu pasul stingherit de giulgiul morții neștiutoare, blândă, fără grabă…

ZI DE TOAMNĂ

Doamne, e timpul! Vara a fost lungă. Peste ornicul soarelui umbra-ți s-ajungă iar peste ogoare lasă vântul să sune. Da, cerc ultimelor fructe dulceață s-adune: mai dă-Ic două zile de sud cu blândețe, îndemn spre împlinire; și tristețe dulce in vinul greu așează.
Cine, acum, n-are casă, nu-și mai durează.
Cine e singur, în singurătate-o să fie: veghind pe cărți, el lungi scrisori va scrie și, pe alei, va rătăci neliniștit cu frunzele căzând în infinit…

DIN ADORAȚIE

Stinge-mi lumina ochilor: încă Te văd! Astupă-mi urechile: eu tot Te-aud! Olog de-aș fi, spre Tine alerg! Fără de limbă Ia Tine mă rog?
Frânge-mi brațele: la fel inima-mi Te va cuprinde! Oprește-mi-o și creieru-mi în locu-i va bate, iar dacă în foc îl vei azvârli, pe sânge Te voi purta mereu mai departe.

CE TE FACI, DOAMNE, DACĂ MOR?

Ce te faci, Doamne
Dacă mă sparg (îți sunt ulcior!)? Dacă mă stric (și băutură-ți sunt!)? Exact în tot ce faci sub veșnicu-ți veșmânt; pierind, și înțelesul Tău se piere, în urma mea n-ai casa nici avere iar sa Te-ntâmpine n-ar fi cuvinte.
Cad eu din obositele-Ți picioare sfinte cade sandala Ta de lut și mângâiere. Mantaua Ta (cât cerul!) Te ascunde. Privirea Ta, spre care se îndreaptă privirea-mi caldă năzuind în faptă va rătăci prin vreme după mine iar în amurg de zi ea va pătrunde în vatra rece, prin firida mică.
Ce Te faci, Doamne? Mi-e frică…

Traducere și prezentare de RADU CÂRNECI

IONEL NECULA

Gheorghe Istrate și aprehensiunile infinitului
N-aș vrea să mă implic într-o dispută istorică și fără
semne de istovire. O fi fost mai întâi oul? O fi fost găina?
Sigur este că în cazul nostru, în drenarea noastră unul
către altul, esențial a fost cocoșul. El, cocoșul de munte,
cu spiritul lui clarvăzător și cu judecata lui clară, săpată
în durități de granit ne-a apropiat, ne-a facilitat
întâlnirea și ne-a îndrumat unul către celălalt. Se-nțelege,
cocoșul nu era altul decât poetul Dumitru
Pricop. De-ar fi fost să scrie un testament, cred c-ar fi
prevăzut, printre altele, și porunca de a ne ține unul în
apropierea celuilalt.
Atât de mult l-a prețuit pe Gheorghe Istrate și atât de
frumos mi-a vorbit despre el, c-am început să-l admir
înainte de a-1 cunoaște personal. Când, în sfârșit, s-a
întâmplat să fim împreună, ne purtam deja ca două
cunoștințe vechi și bine încercate sub nevralgiile vremii.
Gheorghe Istrate este el însuși de o delicatețe așa de
balsamică, încât e greu să-i găsești motive pentru o
eventuală gâlceava. Are cultul prieteniei și-și cultivă
amicițiile cu o devoțiune harică.
Cartea pe care o am pe masă („Fragmente despre
infinit , Editura Crater, 2000), a fost distinsă cu premiul
„Mihai Eminescu” al Academiei Române, ceea ce
înseamnă că poetul este bine așezat în cadrele literaturii
actuale. Știu cât de iubit este printre confrați și mai știu
că are ceva din înzestrările regelui Midas: transformă
în aur tot ce atinge. Mai nou, a fost solicitat să editeze o
revistă de cultură Ia Odobești. A primit fără condiții și
ceea ce a rezultat din strădania sa poartă semnele
excelenței.
Buzoian din Limpeziș, a fost adoptat de legendara
Vrâncioaie ca pe unul din feciorii săi menit să
recupereze vechea demnitate a spațiului mioritic
conferită prin actul genezic. Și nu se poale spune că
implicarea lui nu are urmări reale în propulsarea
actului de cultură vrâncean.
Gheorghe Istrate este poet prin vocație, prin
respirație și prin toată dieta homcostatică. Confirmă
parcă, în forma cea mai exactă, versul versul lui
Holderlin, atât de drag Iui Martin Heidegger: „în chip
poetic locuiește omul pe pământ”. El confirmă în felul
său, pentru că Gheorghe Istrate nu-și extrage seva
poetică dintr-o ontologie anume, ci dintr-o stare
subiectivă. Parafrazându-1 pe Blaga, aș putea spune că
Gheorghe Istrate nu trăiește poetic, ci se trăiește pe sine,
se consumă și se transferă în poezie, cum o amfibie
poate trăi în două realități diferite și paralele fără să se
stânjenească reciproc. Face din viață un ritual poetic, își
capitalizează gheizerul trăirilor și stărilor
temperamentale și le trece în registru liric cu un har
cum numai la marii poeți se mai poate întâlni. Nu-i de
mirare că o mare parte din poeziile lui se decontează
din ipostazele ritualului desfășurat în ofrandele lui
genuine. Iată, bunăoară, cum sună „ritualul”
(testament): „să nu m-auzi durere să n-auzi / mi-s
umerii sub cariul morții uzi / deasupră-mi trec luceferii
în șopot / mi-s oasele dogite ca un clopot // încearcă
dar să vii să mă desprinzi / din cuiele acestei negre
grinzi / din greaua încruntare-
a gurii grave / grăind grotesc
colindele-i gângave // să nu
m-auzi minune să m-amâni /
să-mi ții suflarea-n dulce două
mâni / să-mi pui ștergare
nrourate-n voce / să nu răsune
lespedea atroce / pe care-mi
cade lacrima ori cerul /
desfigurând în trupul meu
misterul // să-mi lași măcar
prin crăpătura porții / copiii
să-mi privească apa morții”.
Ce se poate face cu o viață
alcătuită din tot felul de ritualuri, care de care mai
nevrotice și ductile decât să fie transfigurată poetic și
livrată registrului liric? Gama ritualurilor inventariate
de poetul Gheorghe Istrate este așa de generoasă, că
acoperă întregul ciclu de ființare uman, de la naștere la
dezintegrare. Privite dintr-o strapontină mai
perspectivantă, cele „101 intropoeme” ce compun
volumul „Fragmente despre infinit” reconstituie
traiectul destinului uman, cu tot zbuciumul trecerii prin
timp și priit lume. La drept vorbind, Gheorghe Istrate
rescrie povestea omului ce-și caută esența și rațiunea de
a fi – nu prin plonjarea într-o altă lume, în afara cercului
strâmt”, ci răscolindu-și propriile interioare,
consumându-se în tot felul de ceremonii presupuse sau
impuse de viață și de destin, așa cum au fost hotărâte
prin geneză. Autorul nu trebuie să ocolească prin Cer
pentru a se impregna de cucernicie, pentru că
Dumnezeu nu sălășluiește într-un loc anume, ci acolo
unde ii găsește fiecare. Evident, poetul l-a găsit în
interiorul propriei sale subiectivități, iar povestea sa
este tulburătoare tocmai prin ceremonia ritualurilor pe
care le încearcă și le procesează cu pudoare, cu
înțelepciune și cu bemoli afectivi la cheie. Poetul este și
el traversat de același binom vechi și mereu actual, al
partajului dintre minte și inimă și nu se poate spune că
nu ține cumpăna dreaptă între afectiv și rațional, deși
Gheorghe Istrate este un afectiv, un erotic. Multe din
ritualurile sale („umărul mamei”, „migrând”, „eram
orb și plângeam”, „incest”) se decontează din
patrimoniul său de simțire și din zbuciumul interior.
Există o prevalență a rațiunii, chemată să dea semne de
viață, dar mai ales de vremelnica noastră trecere prin
lume. Altfel, poetul cochetează frecvent cu moartea și
nu pare deloc disperat de iminența ei: „se-aude sânge în
genuni în rază / cum patrulează moartea printre noi /
cum îngerul prunciei înviază / smulgându-și pleoapa
arsă din noroi // vetust însă lucid în rama nopții /
arunc priviri fugare-n infinit / rotind în degete cristalul
morții / prin care cu-ncruntare am privit” („Ritual –
cristalul morții”).
„Numai prostu-i pururea tânăr / înțeleptul
îmbătrânește mereu”, spune într-un catren, dar reflecția
nu-1 răsfrânge pe el, care este poet adevărat ce nu știe de
moarte și nu are vârstă. Urcat pe culmi, pășește din
creastă-n creastă ca un patriarh al logosului și al
Verbului adus în partitură lirică. N-a fost o problemă
să fie adoptat ca fecior al plaiului mioritic. Prea s-a
identificat cu matricea baciului moldovean, prea se lasă
ademenit de arătările infinitului, transcendentului și de
tot ce se află dincolo de zare! Unde mai găsești o
asemenea dumbravă de om?

GHEORGHE ISTRATE

Ritual
(casa rea)

Măritului Domn Gh. Pienescu-Arghezi

e ora zero când tavanul ninge
suspinul șoaptelor de peste zi
în strugure lor mustul trist se strânge
vestind beția ce ne va trezi
ne-nfiorează câinele și latră
în somnul lui cu gâtu-nlănțuit
sub labele-i greoaie și de piatră
se clatină pământul zmălțuit
ce casă rea a sufletului sumbru
cu turnuri tremurând prin lumânări
sub zidurile cărora eu umblu
în căutarea vechilor spinări…

Ritual
(parte de zi)

Parte de zi, parte de noapte
Oasele mele încă nu-s coapte
Ele încă mai înoată-n osul
n-am Doamne-ntuneric destul
mâine mă voi naște cu pleoapele mate cu palmele pe cer rezemate

Ritual
(sonet imperfect)

Am să retrag algebra-n paranteze m-a pălmuit prea mult în timpul rupt febril o despicam pe dedesubt noptând în metafizică și-n teze
acum – un zero – m-am retras din fruct predau miresme și polenuri treze evit în marș ideile obeze
și mă ascund ca melcu-n viaduct
mai am trei ulițe și-ajung în sat la locul unde Domnu-a adăstat acolo-a-nfipt adânc semințe albe sub pescărușii-nnămoliți în salbe
am fost un Număr mișcător dar trist doar prin cenușa lui de aur mai exist…

Ritual
(sonet)

întreabă-ți clopotele când coboară Din osiile cerului stricat
Iubirea ta de mult s-a-nvinovat
Și se răstoarnă acru în ocară
La ceasul când mormântul este pat
Rastelul vorbelor o să mă doară
Te voi iubi timid a mia oară
Din depărtarea care mi s-a dat
Tu datini cerul ca să ceri iertare
Dar cerul ca o sferă s-a închis
Tu scutură-ți în tindă-n paraclis
Păcatele ce-ți zornăie în poale
Te las în centrul fricii androgine
Printre amante sterpe și virgine…

Ritual (șinele)

Port o frică de mine cumplită:
Carnea din carnea ei vomită
De veacuri târăsc o-ntrebare:
Sinele-n sine cum moare?

Ritual
(domn peste nopți)

domn peste nopți și dezastre timp îngânat de zodii și astre mi-adun întuneric din morțile vaste
n-ai teamă – moartea lipsește
din ziua ta dintre dește
când duhul în tine prin numere crește
tu dă-mi o măsură: un astru mai mic dă-mi buburuza arsă din spic
și verbul penultim pe care-1 despic…

Ritual
(triunghi)

noi vom umbla prin noi ca la-nceput când bâjbâiam ferestrele în rut când pulberea prunciei se presară pe trupul ars de înger și de fiară
ce vechi pustiu se-așează între noi desperechindu-ne din doi în doi – alunecă un glonț din infinit
înspre triunghiul tău nepregătit…

Ritual
(amnare)

desfacem palimpseste și duhuri vechi sub viermii ce mișună prin litere de fum se-arată duhurile vechi – eternii
păstrând în palma strânsă gust de scrum
eram cu ei – probabil micul scrib – cu ochii dilatați pe-abecedare rulând sub grinda marelui meu trib scânteile eternelor amnare…

Ion Lazu

Gâlceava sonetelor –
MANUSCRISELE DE LA
MAREA NEAGRĂ

(unde am fost în octombrie 2006
împreună cu poeții Gh. Istrate
și I. Murgeanu)

Atestare Ion Lazu

Ca opera să mi-o edific,
Cu-o bursă m-au trimis la Mare.
Dacă știau cît sunt de mare,
Mă trimiteau drept la Pacific!

La Cazemată
Poetului Ion Murgeanu

Cum bate Marea-n zid, la Cazemată,
Plesnind la nesfârșit din mii de bice,
Un ciob roșcat, de amfore antice
Mi-a etalat, pe plaja înspumată…

Nisip, pietriș, granule de silice
Le scuipă și le-nghite totdeodată,
Le-ndeasă și le fură, exersată,
Sub talpa de vizitator factice.

În coamele ce către țărm le mână
Și-n urletul ce-a copleșit pământul
Încerc zadarnic să-ntregesc cuvântul
Pe care l-a-nceput de-o săptămână.

Eu ciobul roșu excedat ridic
Și scriu pe zid: Nu înțeleg nimic!

Sonetul Stainless Steel.
Poetului Gh. Istrate

Tu, Mare, ai colane și inele,
Ai ghiuluri, ai brățări și nestemate –
Hoțește le-ai subtilizat pe toate
Și-acum te faci că nici nu știi de ele!

Ai viclenit codane dintr-acele
Ce s-au întins pe plajă, răsfățate,
Privind lasciv la valuri înspumate,
Cînd tu-ngropai, la fund, podoabe grele…

Mi-ai aruncat și mie, de urgență,
Un lung cuțit de suedeză marcă
În locul aurului ce-ai ascuns, de parcă
Sperai să-adoarmă treaza-mi vigilență.

Ci, neclintit, pîndesc ca într-o vrajă:
Dositul aur să-l vomiți pe plajă…

Sonetul Marelui Anonim
(Murgeanu)

Eu niciodată n-am să iau în seamă
Benghiul celui ce nu-și semnează opul!
Cenuși ne-a dat, după ce arse snopul,
Iar nicidecum esențiala flamă!

Nu mă interesează cum îl cheamă
Și nici de ce a mă bloca i-i scopul,
Dar de ce-ar fi să număr eu potopul
De sticle ce le-a dat pe gât, la Cramă?

La „cozi îmbârligate” nu mi-e mintea
Când, desfăcut de tină, stau naintea
Slăvitei Mări, nisipul de și-l cerne,
Fin decantând valorile eterne.

La cei ce n-o-nțeleg, într-o clipită,
Le dă la cap cu-o iscusită sită…

Sonetul ruginii
Lui Gh. Istră-Țoiu

De „aur ruginit”, eu drept ți-oi spune,
Azi auzi-l-am pentru prima oară –
Naiv cum sunt, crezusem, bunăoară,
Din aur că se fac podoabe-anume

Ca să reziste și să fie bune
Veacuri la rînd, în case și pe-afară,
Pe deget sau la gîtul de fecioară
Și-n punga celor care vor să-adune…

Cu fierul calp chiar ăsta e necazul:
Azi e lucios, dar mîine sau alt’dată –
Ca vina ce-i ascunsă, ocultală –
Cîndva rugina-i va păta obrazul…

Știe vecia aurul să-nfrunte.
La fier rugina-i un păduche-n frunte!
Sonetul contondent
Celor doi/poeți de marc soi…

Visam că Marea-și părăsea ghiocul
Cu-al său tumult din valuri euxine
Și, hăt-departe,-n zonele alpine,
Ca-n Cretaceu, își regăsise locul…

Priveam de-acuma fascinat la jocul
De valuri înțesate de jivine
Din vremuri dispărute, care,-n fine,
Își încercau, o dată-n plus, norocul.

Simțeam o dulce binecuvîntare
Că-n groapa euxinică adîncă
O Mare Neagră nu există încă,
Nici Casa Scriitorilor la mare;

Nici doi poeți cu barbă, burți și plete,
Să-nșire contondentele sonete.

Sonetul mantinelei
Lui I.M., elocventul.

Sonetul diatribă are-o… hibă –
Ca să nu spun că hibele-s mai multe –
Oare există cauze oculte
Ce-atît de categoric te inhibă?

Păreai a fi un ins ce se exhibă
Dezlănțuindu-se în largi tumulte,
Lăsînd pe cei din jur doar să asculte
Murgeana nesfîrșită diatribă…

E drept, în preajmă-ți doi Titani respiră
Și-aceasta o teroare îți induce,
Că-n fiecare clipă-i vezi „in nuce”
Cu superbie-oficiind din Liră…

Și-atuncea, spune sincer: Oare cin’ ți-a
Blocat la mantinelă elocința?

Sonetul Aței fără Ac
Lui Gh.I. Strate-gicu’

Aflînd că Acul fără ață trist e,
M-aș repezi cu-o papiotă-ntreagă
S-o dărui celui ce cuvinte leagă
într-un sonet cu rime anarhiste;

Mai bine poate-ar fi să nu insiste,
Cînd toată pînzătura e beteagă
Și nici metaforele nu se-ncheagă
în versuri ce ezită să existe…

C-am vrut să te înec la Mare spus-ai?
Apoi că-am vrut să îmi împlînt cuțitul?!
Și cînd continui astfel cu scornitul,
Mai poți pretinde că răspunsu-i musai?

Nici un răspuns! Tăcerea suverană
Pumnal e, răsucit adînc în rană!