Spații culturale nr. 6 (2)
FAPTE CULTURALE
Comunicat de presă
Premiile Festivalului-Concurs Internațional de Poezie „Avangarda XXII”
ediția a IX -a Bacău, 18 -19 septembrie 2009
Sâmbătă, 19 septembrie a.c., Juriul Festivalului- Concurs Național de Poezie „Avangarda XXII”, alcătuit din Dan Cristea – președinte (București), Mihai Cimpoi (Chișinău), George Vulturescu (Satu Mare), Nicolae Dabija (Chișinău), Mircea A. Diaconu (Suceava), Gheorghe Glodeanu (Baia Mare) și Victor Munteanu (Bacău) a acordat următoarele premii:
l. Pentru poeții care nu au debutat editorial și care nu au depășit vârsta de 35 de ani:
– Premiul I, Premiul Uniunii Scriitorilor din România
– Filiala Bacău și Premiul Revistei „Poesis”:
Cornel Paiu – Roman, județul Neamț
– Premiul II și Premiul Revistei „Oglinda literară”: Tatiana Dumbrava – Niciporeni, Republica Moldova
– Premiul III și Premiul Revistei „Citadela”: Ana Jitaru, Chișinău
II. Pentru poeții consacrați, care nu au depășit vârsta de 55 de ani:
Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Bacău pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2008: Ioan Radu Văcărescu, Muzeul figurilor de umbră, Editura „Vinea”, București, 2008
IV. Pentru cea mai bună antologie de poezie a anului 2008:
Visteriile Cetății, 19 poeți sibieni. Realizatori: Liliana Ursu și Ioan Radu Văcărescu, Editura „Institutul Cultural Român”, București, 2008
III. Pentru cea mai bună revistă literară și de cultură a anului 2008:
Revista „ARGEȘ” – Pitești, redactor-șef: Dumitru Augustin Doman
IV. Premiul OPERA OMNIA: ILEANA MĂLÂNCIOIU
La festivitatea de premiere – care a avut loc la statuia lui Vasile Alecsandri din Centru Bacăului -, au participat, printre scriitorii băcăuani, Corneliu Antoniu – director al revistei „Antares”, Galați, Nicolae Băciuț – director al Direcției de Cultură Tg. Mureș, redactor-șef al revistei „Vatra veche”, Leo Butnaru – Chișinău, Ion Cozmei – Suceava, Mircea A. Diaconu – Suceava, Virgil Diaconu – director al revistei „Cafeneaua literară”, Pitești, Alexandru Dobrescu – lași, Florea Firan – director al revistei „Scrisul Românesc”, Craiova, Silviu Guga – Sibiu, Carolina Ilica – director al Editurii Internaționale Orient-Occident, București, Dumitru M. Ion – Curtea de Argeș, Gheorghe Izbășescu – Onești, Emilian
Marcu – lași, Ileana Mălăncioiu – București, Sorina Munteanu – Editura „Doxologia” – Iași, Gheorghe Neagu – director al revistei „Oglinda literară”, Focșani, Arcadic Opaiț – președinte al Societății pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu”, Cernăuți, Cornel Paiu, director al revistei „Clepsidra”, Roman, Ioan Pintea – redactor-șef al revistei „Mișcarea Literară” – Bistrița, Viorica Răduță – redactor al revistei „Axioma”, Ploiești, Daniel Săuca – redactor-șef al revistei „Caiete Silvane”, Sălaj, Vasile Spiridon – P. Neamț, Carmen Raluca Șerban – redactor al revistei „Tomis”, Constanța, Valeria Manta Tăicuțu – redactor-șef al revistei „Spații culturale”, Râmnicu Sărat, Vasile Tărâțeanu – președintele Societății de binefacere „Casa Limbii Române”, Cernăuți, Liliana Ursu – Radio Cultural București, Sterian Vicol – redactor-șef al revistei „Porto Franco”, George Vulturescu – director al Direcției de Cultură Satu Mare și al revistei „Poesis”.
Premiile anuale pentru Literatură, Arta și Știință ale Fundației Culturale „Georgeta și Mircea
Cancicov”
Tot cu acest prilej au fost decernate premiile anuale ale Fundației Culturale „Georgeta și Mircea Cancicov”. Juriul, alcătuit din Victor Munteanu – președinte, Doru Kalmuski, Daniel Nicolescu, Vasile-Crăiță Mândră și Mircea Muntean, a acordat următoarele distincții:
Poezie
Premiu] de Excelență pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2008:
Tăcerea de clopot, de Ioan Petru-Viziteu, Editura Fundației Culturale Cancicov, Bacău, 2009
Proză
Premiul de Excelență pentru cea mai bună carte de proză a anului 2008: Străluciri diamantine în Israel, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2008
Traduceri
Premiul de Excelență pentru cartea cea mai bună traducere de poezie a anului 2008: antologia 33 de poeți greci contemporani, traducere, selecție și note de Sorina Munteanu, Editura Fundației Culturale Cancicov, Bacău, 2008
Artă plastică
Premiul de Excelență pentru cel mai bun plastician al anului 2008:
Ioan Lăzureanu, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Bacău
Știință:
Premiul de Excelență pentru cea mai bună carte de știință a anului 2008:
Contabilitate aprofundată. Concepte, modele, studii de caz, Ed. „Alma Mater”, Bacău, 2008
Președinte, Victor Munteanu
LA ANIVERSARĂ
Al. SĂNDULESCU
Le reamintim cititorilor noștri că,
în iunie 2009, Al. Săndulescu a
împlinit 80 de ani. încă o dată,
„La mulți ani!”, maestre!
Întoarcere în timp –
memorialiști români
Constantin Beldie
Prin 1962, Tudor Vianu îmi vorbea de Constantin Beldie (1887-1954), un fel de om de casă al lui Tudor Arghezi, fost secretar de redacție la „Noua Revistă Română” și la „Ideea europeană”, încă bărbat verde la cei aproape 70 de ani, amator de petreceri și de vin bun, care se lăuda cu amante și ținea de multă vreme un jurnal, ce-i lăsase profesorului, prin cele câteva fragmente citite, o foarte bună impresie în 1949-1950, și apărut la Editura Albatros, după o jumătate de veac.
Pentru generațiile tinere și nu numai pentru ele, Constantin Beldie este ca și necunoscut. S-a născut la București, unde a învățat la liceele „Sf. Sava” și „Gh. Șincai”. Fire prin excelență boemă, „antiintelectualist”, rămâne de două ori repetent, însă își trece examenele în particular. Lucrează ca învățător prin județele Prahova și Râmnicu Sărat, ca funcționar la un laborator de analize medicale, iar din 1908 până în 1916, ca secretar de redacție la „Noua Revistă Română” a lui C. Rădulescu- Motru, fiind cel mai apropiat colaborator al directorului. Acum urmează și cursurile Facultății de Filosofie și Litere pe care o absolvă în 1912. Este epoca în care traduce din simboliști și parnasieni francezi pentru editorul și librarul Alcalay, când îl cunoaște pe Urmuz, ale cărui deprinderi nonconformiste, ne încredințează și C. Beldie, nu se împăcau cu funcția de magistrat. Paralel, începând din 1913 până în 1947, la pensionare, este profesor de limba română la o serie de licee din
București, secretar de redacție la revista „Insula”, scoasă de Ion Minulescu, mai târziu, la „Cuvântul” și, din 1919 până în 1930, la „Ideea europeană”. Va fi apoi director Ia Societatea „Reforma socială”, care edita, printre altele, „Arhiva pentru știință și reformă socială”, condusă de Dimitrie Guști, cam pe nedrept ponegrit în „Memorii”, și la Editura Cultura Națională.
Primul contact cu lumea literară l-a avut C. Beldie la „Noua Revistă Română”, publicație antipoporanistă, antisemănătoristă, eclectică, receptivă la creația tinerilor scriitori din așa-zisa „școală nouă” (simbolistă). Fondurile erau puse la dispoziție de însuși C. Rădulescu- Motru, care, deși i se părea plafonat în domeniul artei (ceea ce nu prea se confirmă totdeauna), a fost pentru tânărul secretar de redacție „bărbatul prea înțelept, prea bun, prea cumsecade și prea îngăduitor cu tineretul”, dascăl pe lângă care a ucenicit până la primul război mondial. Colaboratorii, crede C. Beldie, nu se dovedeau a fi toți de soi și prea puține nume au supraviețuit. Aș spune da și nu. Dacă un Emil Isac sau Ion Trivale și chiar N. Davidescu și Felix Aderca sunt, firește, scriitori de al doilea raft, nu același lucru s-ar putea spune despre Mihail Sorbul și mai ales despre Adrian Maniu și Nae Ionescu. Pentru memorialistul nostru, Emil Isac este un modernist „emfatic și lăbărțat”, Ramiro Ortiz, „agent plătit al expansiunii italiene” (?!), dar și specialist în opera lui Dante, un excelent colaborator al lui G. Coșbuc la traducerea „Divinei Comedii”, pe care a revizuit-o. N. Davidescu i se pare Iui C. Beldie plicticos și monocord, F. Aderca, „tip arțăgos și ritos, gata să-i sară capsa din senin, din iarbă verde, dar numai pe pricini transcendente”. Un portret mai conturat este al lui Ion Trivale (Iosif Netzler, evreu din Pitești, criticul literar clasicizant al „Noii Reviste Române” care a murit pe front în 1916):
„tânăr înalt, uscățiv, ochelari «pince-nez», de miop cu ochii lui obosiți de lecturi, aparent timid, dar sigur pe sine”. Mihail Sorbul se înfățișează ca un caz paradoxal. Dramaturgul a rămas „un om simplu și comun, ca un primitiv, ca un incult”, dar capodopera lui, „Patima roșie”, jucată și la Paris, „este opera unui cerebral cu dispoziții proprii și furnizor de emoții tari, nu departe de ale lui Aug. Strindberg”. Surprinzător de negativ se arată nonconformistul Beldie, care avea deschidere spre modernism, față de Adrian Maniu, în care mulți au fost dispuși să identifice, pe bună dreptate, „copilul teribil” al literaturii române, „zburdând de capul lui și dând cu tifla formulelor de artă oficială și academică”, în figura celui ce scria pe atunci „Salomeea” și „Balada spânzuratului”, malignul memorialist vedea un „individ dubios cu brațe lungi și moi atârnând leneșe în jos, ca la un personaj tragicomic, care primește palmele, din teatrul clasic de păpuși”. îl acuză apoi de oportunism (?!) pentru evoluția lui ulterioară spre poezia tradiționalistă, în cadrul căreia, se știe, Adrian Maniu a devenit o personalitate. Oarecum contradictorii sunt opiniile lui C. Beldie despre Nae Ionescu, pe care-1 cunoscuse, de asemenea, la „Noua Revistă Română”, „pe atunci un țigănos de golan, levantin isteț și ros de ambiții”, în a cărui ascensiune socială femeile (suspuse și „bătrâne”) au jucat un rol determinant. Filosoful e când stâlp de cafenele „ratat înainte de vreme”, când „omul tuturor împrumuturilor și improvizațiilor, când compensând cu prisosință, ba chiar întrecând inteligențele noastre medii, ale celor de la «galerie»”. Mai fiecare propoziție conține un sâmbure de adevăr, dar mai complexă și mai aproape de realitate pare a fi ultima. La o examinare cât de cât atentă, constatăm că în istoria literaturii române au intrat, la niveluri diferite, desigur, mai mulți dintre colaboratorii „Noii Reviste Române” decât credea parcimoniosul C. Beldie.
Trecând la scriitorii de la „Ideea europeană”, memorialistul e mai sumar, acordă, în mod exagerat, numeroase pagini lui Emanoil Bucuța, pe care-1 supralicitează numindu-1 „unul dintre cei mai de seamă poeți și prozatori ai noștri” și Corei Irineu, autoarea, pare-se talentată, a volumului „Scrisori bănățene” (ce ar trebui recitit), iubită în taină de poetul deja pomenit și ceva mai pământește de infatigabilul Don Juan-secretar de redacție, care își recunoaște vina de a fi împiedicat dragostea dintre „muza gracilă și excelentissimă a «Ideii europene»” și Emanoil Bucuta. Cora Irineu, încă foarte tânără, s-a sinucis, motivul suspectat fiind această dezamăgire sentimentală. Printre colaboratorii de marcă ai „Ideii europene” este semnalat și Nae Ionescu, de care tocmai am vorbit.
în linii mult mai apăsate se detașează autoportretul memorialistului, care își amintește că l-a văzut în copilărie pe Catulle Mendes, prietenul simboliștilor, „chel și burduhănos, ca un Silene”, venit să
conferențieze la București, și pe frumoasa lui soție, fiică a lui Thâophile Gautier. Adolescentul de pe malurile Dâmboviței era un spirit boem antipatizând profund învățătura oficială, înclinat spre instruirea autodidactă, preferând lectura în bibliotecă, cercetarea anticarilor, frecventarea conferințelor de la Ateneu, a expozițiilor și concertelor. El are o foarte rea părere despre școala românească (chiar după reformele benefice ale lui Spiru Haret), închistată în canoane uzate, formalistă, insuficientă, profesorii, „niște funcționari leneși, care-și meritau batjocura elevilor”, ar fi fost „imbecili, ignari, rutinari”, lipsiți de orizont, inclus aici, din păcate, și Sabba Ștefănescu, apreciat, cum știm, printre alții, de Gala Galaction. Exagerând uneori în diatribele lui „antiintelectualiste”, C. Beldie critică, de fapt, falsa cultură, învățământul abstract, rupt de viață, convențional, prăfuit, cantonat în epoca clasică, osificată prin uzură, ignorându-i complet pe moderni (Baudelaire, Jules Laforgue, Mallarme), de care, probabil, belferii cei mai anchilozați nici nu auziseră. Aceeași observație o face și Paul Zarifopol. Să mai amintesc versul bacovian, care bătea și el într-acolo: „Liceu, cimitir al tinereții mele”…? Foarte dur, până la negativism, este memorialistul și cu armata, unde întâlnește numai ofițeri incapabili, vârâți în afaceri dubioase („Patriotismul de portofel”) sau monumente ale mediocrității birocratice, (un general este numit „prim furier al armatei române”).
Constantin Beldie se autocaracterizează când ca fire libertină („libertin sentimental”), când ca „moralist fără moralitate”. Din relatarea multelor experiențe erotice, înțelegem că era un senzual, ca să nu spun un priapic, aflat în rut cvasipermanent, complăcându-se, cât îi îngăduia timpul, în compania lascivă a femeilor de toată mâna, amante „stabile” și ocazionale bacante. Sexualismul său (desprins parcă din filmele care ne invadează non-stop ecranul televizoarelor) nu ocolește viciile, alunecând repede în vulgaritate. Scenele lubrice, câteodată scabroase, abundă. Memorialistul având ca una din marile lui dominante obsesia sexuală, scrie un fel de „Ars amandi”, în care dizertează despre tipul seducătorului și strategia seducerii, despre psihologia și mai ales fiziologia amorului, exhibându-și mereu (cam penibil) succesele erotice. Parafrazându-1, ne pare mai mult „libertin” decât „sentimental”. Dar aceasta nu este singura componentă a personalității sale. Senzualul Beldie se relevă în același timp ca un gurmand și ca un ceea ce numesc francezii „gourmet”, o „fire pofticioasă”, cu „însușiri de admirabil „maître d’hotel”, cum se autodefinește în altă parte. El era dedat la trai bun și îmbelșugat, lăsându-i gura apă când vorbește despre „saramura de caras, cu mămăliguță caldă și vin de câmp sprinten la băut”, despre „plachiile de crap, iepuri a la greque și poale-n brâu moldovenești”, despre „păstrămurile de capră, dar mai ales de oaie și ghiudemurile pentru ațâțat pofta de băutură”.
C. Beldie este o spefâ de Gargantua, cu un apetit insațiabil, dar și un rafinat al gastronomiei, alcătuind o veritabilă enciclopedie culinară. El cunoaște Întreg dichisul pregătirii bucatelor, de la ciorbe și fripturi la felurimea de pește și dulciuri, toate stropite cu vinul potrivit. Nu mai lipsesc decât lăutarii și memorialistul nostru, captând ecouri din „Craii de Curtea Veche , ajunge să scrie o poezie a iubirii senzuale, agrementată gastronomic și acompaniată în surdină de vioară. Libertinul e un petrecăreț, cu gustul pitorescului oriental
Dar o asemenea viață de huzur, „leneșă… lesnicioasă pentru toată lumea”, nu era posibilă decât în Bucureștiul patriarhal de la 1900, în mahalale (cartiere ca Brezoianu și Gorgonul), în care se născuse publicistul. Acolo trăia o populație multinațională de „cârciumari albanezi, brutari și băcani greci, meseriași nemți, unguri și evrei, bărbieri țigani, funcționari, militari și prostituate de
LA ANIVERSARĂ
EMILIAN MARCU
Pe Emilian Marcu îl urmăresc cu fervoare și cu Interes neîmpuținat de multă vreme. Primele două volume ale fabulosului său roman „Suburbii municipale” (Editura Augusta, Timișoara, 2005- 2007) m-au convins că autorul poate optimiza cu
e desenat cu același condei al scriitorului senzual: „halele, băcăniile, brânzăriile, «birturile naționale» – mândriile acestui oraș de bonvivanți cu pipote sănătoase”. Un bon vi vânt este și Constantin Beldie, care, alături de „eternul feminin” (chiar și din cartierele deocheate) surprinde poezia zalhanalei, a cârciurnelor (inclusiv „literare”). Identificăm aici, ca și în apetisantele lui expozeuri gastronomice, paginile unui prozator inspirat, constituind, estetic vorbind, partea cea mai rezistentă a cărții. „Antiintelectualistul” declarat era, de fapt, un erudit, foarte bun cunoscător de umanioare, care abuzează citând prea adesea nume celebre. Din păcate, comentariile lui se dilată uneori până la a-și pierde caracterul memorialistic și a da senzația că autorul bate apa în piuă. Dar istoria noastră literară câștigă informații de preț despre cercul de colaboratori a două reviste nu lipsite de importanță, ca „Noua Revistă Română” și „Ideea europeană” (viitorul monograf ist va găsi un amplu documentar despre Emanoil Bucuța), iar literatura își îmbogățește galeria de imagini plastice ale ale vechiului București și tipologia libertinului, dominat ca în cântecul nemțesc de „Wein, Weib und Gesang”. Și mai ales de „Weib”, anticipând într-o bună măsură excesivul erotism contemporan, despuiat în toate felurile, vai, și de boarea poeziei care-i conferea odinioară tot farmecul.
(Din volumul „întoarcere în timp”, 2008) aceleași abilități nescăzute mai multe partituri literare. N-aș zice că scriitorul circulă prin ostroavele creației lirice și narative ca printr-un sistem de vase comunicante, pentru că le asumă pur și simplu aglutinat, într-un exercițiu narativ în care poetul și prozatorul se conjugă și se complinesc reciproc, într- o dedublare activă și sporitoare de lucru bine plăsmuit. Proza sa, am în vedere cele trei volume ale romanului mai sus amintit , trădează nu doar un fastuos constructor de pretexte narative, dar și un visător cu excelente abilități lirice – amândouă ipostazele îngemănându-se firesc și ceremonios în cadrele aceluiași exercițiu scriitoricesc.
Al treilea volum al ciclului romanesc, subintitulat „Aducerea cenușii la templu”, continuă evadarea în fantastic din primele două, autorul asumându-și libertatea dispunerii narative atât în ceea ce privește regulile construcției epice, cât și în privința fabuloasei desfășurări a planurilor de acțiune. Eliberat de orice constrângere autocrată, nu-i mai rămâne decât să-și plăsmuiască singur materia romanescă, să-și asume o ipostază genezică și să ignore orice autoritate statornicită în tabu-uri sau rânduieli prestabilite. E un exercițiu trudnic și temerar, dar tocmai prin această cutezanță liber asumată autorul dă măsura aptitudinii sale scriitoricești și capacității sale de complinire a
SPAȚII CULTURALE
nr, 6 / M-ptcinbric – octombrie 2009
realului cu un conținui imaginar, rezultat din propriile sale resurse subiective și din apriorismul sensibilității, așa cum fusese prevăzut de Kant cu coordonatele sale spațio-temporale. Se confirmă încă o dată că fantasticul nu se poate legitima decât din tulburarea planului spatio-temporal și a cadrului cronotopic (cronos-timp, topos-spațiu).
Acțiunea celui de al treilea volum al romanului este populată cu aceleași personaje fabuloase – Danauto și Batofix cu harabaua lor încărcată cu lumânări parfumate, Oswald Zaur Austriacul, devenit testamentar al Călugărului Beniamin la care ucenicise de câte două ori șapte ani de ascultare și supunere (p.144), Zoroastru, care putea citi gândurile nerostite, și, bineînțeles, Primarul, simbol al puterii autocrate și Bătrânul Anticar, cărturarul, cel ce consimte să dea seama de vălmășagul vremilor printr-un jurnal labirintic, asemenea faptelor așezate în partitură narativă. (Las filei de jurnal plăcerea…). Totul este nebulos și încețoșat, matlasat într-o recuzită medievală, cu personaje noptatice și excentrice, consumându-se în porniri tectonice, subterane și-n acțiuni tainice, cu sensuri ascunse, misterioase.
Primarul și Bătrânul Anticar se găsesc tot în poziții antitetice, dar acesta din urmă este acum orb, a trebuit să-și caute lecuirea pribegind pe la izvorul Phyeonului, „unde patruzeci de zile și patruzeci de nopți se spălase de câte trei ori cu apă sfințită amestecată cu plante plăcut mirositoare din arome de mastic, tămâie aloes și multe altele, știute doar de călugărul care se ocupa de aceste îmbăieri de după slujbele cu liturghii negre, lungi și obositoare, jertfă a trupului, dar mai ales a morții, trecuse timpul în zbor leneș la început, apoi vijelios ca o furtună de vară peste el până întunericul se depărta și putu zări, la început mai greoi apoi clar formele celor din jur și mai ales a călugărului pitit parcă sub rasa de șiac bătut în pivă în nu se știe ce atelier mărunt sau poate unul măreț”.
Atmosfera de Ev Mediu timpuriu conferă partiturii romanești o anumită savoare ce amintește de romanele lui Umberto Eco, dar, firește, folosește modalități personale pentru a-și captiva cititorii.
Există mai multe feluri de a complica acțiunea unei narațiuni. Cel mai adesea, pentru a conferi acțiunii o anumită complexitate, se recurge la tehnica anacolutului, la arborescența planurilor, la deplasarea acțiunii în registre colaterale și la umplerea scenei cu alte fapte și personaje conexe, care întregesc substanța exercițiului narativ. De la Dostoievski și Balzac până la Rebreanu și Camil Petrescu, scriitorii au tot inventat formule și modalități care să justifice extensia epică și-ndreptarea
fascicolului de lumină pe alte chipuri, medii și întâmplări atrase în partitură.
Emilian Marcu are altă tehnică de a-și dimensiona conținutul romanesc. Scriitorul rămâne poet, cu o propensie metaforică nereprimată, chiar atunci când se travestește în ținută de romancier. Toată carnația romanului său se decontează dintr-o înlănțuire a străfulgerărilor stilistice și a încărcăturilor simboliste, care se înstructurează în materia registrului epic și determină întreaga dezvoltare narativă. A sesizat bine Constantin Dram în rândurile sale prefațatorii: „Emilian Marcu e creatorul unui adevărat festin de imagini”.
Pretextul romanului „Aducerea cenușii la templu” însumează o întreită participare – a cenușii Părintelui Beniamin, a cenușii Hristinei-fecioara și a cenușii rezultată din extirparea bărbăției Primarului – operație complicată executată de enigmaticul Mavrocosta într-o noapte de Sânziene, în somn, răspunzând astfel solicitărilor primei- Doamne (soția primarului), geloasă pe aventurile soțului său libertin.
Cum spuneam, autorul operează curent cu reprezentări mitice și simbolice, dar acestea sunt ținute, parcă intențional, într-o predictibilitate cețoasă și provocatoare, urmând să capete consistență, să fie deslușite și limpezite prin alte pretexte mitice și simbolice, pentru a căror lămurire se recurge la alte fabulații, astfel încât întreaga compoziție romanescă se ecranează într-o înlănțuire de imagini și fantazieri sibilinice, încifrate și fluidice. Amintim, bunăoară de pustietoarea „boală a pietrelor”, care-a infestat suburbiile într-o vreme – lepră spăimoasă, redată de autor printr-un noian de arabescuri fabuloase, distribuite într-un joc de artificii galvanice și nereținute, de parc-ar vrea să extragă din urzeala lor toate vraiștile abătute peste lume. „Apoi lepra pietrei se ridica temeinic lăsând mormane de piei jupuite de pe ziduri, care deja începuse să se subție ca pieile pregătite de Petruțio Baroiani în atelierul de sub munte, de să privești prin ele stelele abia răsărind și trupurile blânde ale curvelor din suburbii, trupuri proaspăt unse cu alifii sofisticate; să privești amurgul din urbe prin ele, ca și cum te-ai fi uitat chiar prin luneta lui Comisiona, deși pe aceasta demult se depusese un strat gros de praf stelar de atâta stat acolo în chilia lui Zoroastru din spatele cabinetului Primarului” (p.208)
De asta zic, romanul „Suburbii municipale” consolidează poziția lui Emilian Marcu de scriitor apreciat și bine așezat în peisajul literaturii noastre actuale.
(Ionel Necula – „Emilian Marcu și fantasticul narativ”)
Suburbii municipale III
(fragment)
Mirosea a fulger și a pastă subțire din limbă de broască țestoasă (iartă cu aripi de liliac și cochilii de melc bine pisate în pive de aramă cu bătătoare mici ce abia încăpeau în mâinile lor fine parcă anume făcute pentru astfel de instrumente miraculoase.
Chiromanții, astrologii, dar și gravorii de lucrări fine, cum mai erau numiți, lucrări care dădeau atâta viață unei iubiri de o clipă, molatecă precum sângele unui domnitor dintr-o uitată vasalitate, trebăluiau fără nici o pauză măcar, la întocmirea hărții astrologice a fiecărui invitat, doar, doar va descoperi Primarul care va fi cel care va supraviețui acestui dezastru și pe care ar fi trebuit să-l aibă primul în vedere. Le rula pe o parte și pe alta și le privea pieziș, privire de pirat, să descopere tainele unei lumi pe care o construiau cei pe care, cu atâta trudă îi adusese de prin risipitele lumi.
Hărțile, docile și parcă temătoare se lăsau privite asemenea prostituatelor pe care Primarul, prin Decret strict, le pusese la păstrare, parcă anume pentru a-și pregăti și mai ales a-și duce la bun sfârșit misteriosul plan.
Focul potolit îmbrățișa trupul alambicului și rostuia, cu o anume calmitate de egumen, esențele înainte de ultimul clocot; acela care le învrăjbea și le așeza în tiparele răzbunării și apoi se lăsau mângâiate de mâinile Primarului după ce Bătrânul Anticar le așeza, rând pe rând, în flacoane mici, abia vizibile, ca niște degete de fecioară pe care încă nu odihnise inel de logodnă. Stârvul zilelor de vară se răzvrăteau și așteptau, ciuciulite de arșiță, să se împlinească sorocul.
Era ora ceaiului de anason pe care Bătrânul Anticar îl prepara, cu o anume ceremonie religioasă a descoperirii cifrului care împlinea tăcerea unui seif din cine știe ce uitată încăpere bizară. Misterele se aglomerau și se înfășurau pe inima alambicului, care se perpelea tăcut pe cele trei picioare din fier forjat, terminate cu câte un cap de lup care ținea parcă globul pământesc sub vraja lor.
Era ora ceaiului de anason când Primarul răsfoia hărțile aduse, suluri-suluri, de astrologii, de chiromanții, de gravorii de lucrări fine, dar și de gematricieni, oamenii acelei științe atât de rare prin împrejurimi, dar și hăt mai departe, care deja se pitulaseră prin câte un ungher așteptând cu inima la gură verdictul final. Grimasele Primarului îi făceau să se încrunte și ei odată cu el, parcă imitându-1 în oglindă, trăind alături de el emoția găsirii a celui atât de așteptat. O anume vrajă aproape mistică îi înconjura și pe ei, și pe Primar, o anume vrajă și o anume nerăbdare. Gândurile lor zburau spre alte zări și spre alte împliniri, Le rula pe de o parte și pe alta, le desfășura pe birou și apoi iar le rula, ca și cum s-ar putea schimba destinul prins acolo cu atâta migală.
„Nici un prieten să nu te întreacă în bunătate da…” și aici urmă o pauză ce dovedea un aer și profetic, dar
și amenințător din partea Bătrânului Anticar, „…și nici un dușman de ăl tău să nu te întreacă în răutate”
Cuvintele acelea cu un ușor iz profetic, dar și cu unul de o continuă veghe și de amenințare îl urmăriră mult timp pe Primar, mai ales în perioada cât, cu o anume meticulozitate, destul de bine studiată, tot derula hărțile chiromanților, ale astrologilor, dar atenția îi era mai mult ațintită spre semnele, destul de discrete, ale gematricienilor, Ia decodarea numerelor de esență biblică, o cabală străveche, in care el credea atât de mult, pentru că el știa că descifrarea numerelor și a cuvintelor reprezintă pragul de sus al cunoașterii umane, locul acela pur în care omul nu se mai poate eschiva, nu mai poate mima puritatea înțelesurilor și a sensurilor.
„Când omul ascultă o muzică, el nu cunoaște portativul, care de fapt nici nu-l interesează, dacă ceea ce ascultă îi ajunge Ia suflet. Așa și cu gematria, aceasta știință fără o logică aparentă, pe care doar puțini, foarte puțini știau să o manevreze și să-i deschidă fereastra sufletului din care puteau întocmi adevărata hartă a spiritului”, rosti el, făcându-i pe consilierii locali chiar să creadă spusele Iui.
Primarul desfăcea fiecare hartă în parte acolo sub mălinul în floare, o studia cu mare atenție și își trecea pe fișele lui particulare niște semne doar de el înțelese, doar de el pricepute. Fiecare hartă era așezată apoi intr-un raft într-o anume ordine misterioasă. Din una dintre hărți, Primarul nu-și putu da seama de cine a fost întocmită, descoperi cum că și cuvintele și cifrele și muzica sunt energie, o energie care dinamizează pe fiecare în parte ca și cum ar fi un arc bine încordat. Apoi, și asta chiar îl intrigă de-a dreptul, citi cum că, mai ales cuvintele au mereu mirosul a ceea ce identifică, păstrând o fidelitate maximă în această proprietate. Hărțile imense, complicate pentru cine nu avea prea mult habar, prezentau pentru fiecare dintre musafirii Primarului câte o lume grea de semne și de mistere, lume pe care acum o stăpânea atât de bine și care era ca o armă în mâna lui. Nici Zoroastru și nici Bătrânul Anticar nu înțelegeau nimic din strădania acestuia. Oswald Zaur Austriacul, deși cunoștea multe din tertipurile cu care se înconjurase Primarul, devenise piatră de mormânt, rece și tăcută. Ar fi însemnat, din partea lui, o mare greșeală să spună sau să gândească măcar un singur cuvânt. Pe Prima Doamnă nici că o interesa așa ceva. Acestea toate i se păreau treburi mult prea greoaie, mult prea dure pentru preocupările ei. Numai gândul la cenușa pe care, cu atâta pricepere și răbdare o preparase Mavrocosța, după acea operație, aproape imposibilă, îi. mai dădea unele frisoane și mirosul de parfum străin, parfum pe care abia mult mai târziu îl descoperi ca fiind chiar al ei- Eroarea îi aparținea, deși ea se făcea a nu avea nimic în comun cu toate acestea.
„La o adică…” dar gândul i se împotmoli undeva in tâmpla cerului ca un cui înroșit, cât mai departe de Primar, de parcă nici nu ar fi fost vorba despre el.
„La o adică…” și vântul de nord luă literele gândului și le risipi.
