Propoziții pretențioase – Ancolez
„Urzeala”… târgului mi-l face neam (fiu sau nepot) al unui ins căruia i s-a scurtat viața….
Până și bunica mea cic-ar fi fost o perioadă în amantlâc sau chiar mariaj de scurtă durată cu personajul decedat într-o întâmplare de pomină pe la Zăplazi. Taximetrist, i s-ar fi luat gâtul de către un client negăsit nici în ziua de azi. Deși există și-un alt fapt asemănător relatat într-un mini roman de către Matincă Costea, asemănător c-un biciclist, dar pe alt drum, spre Voetin sau Coroteni. Ghinion curat, niciunul nu purta „amuleta” protectoare, niciunul n-a gândit că la ceas de seară nebunii sunt treji și puși pe rele. Gândind acum, cele două epoci, în care m-am născut, am trăit și încă viețuiesc, nu diferă cu nimic. Oricât de restrictiv sistemul socialist, n-a putut opri schemele atinse de scleroză ale lunaticilor, imbecililor, criminalilor, violatorilor, pungașilor și hoților. Ba încă sunt gata să pun rămășag că a întrecut vremurile curente în fărădelegi.
Ce-a fost a trecut și s-au uitat definitiv. Fiecare și-a văzut de-ale lui. Mircea de reparații la mașinuțe, noi de mici sau mai mari și complicate lucrări. Jgheaburi, burlane, frumos ticluite, frumos montate, deși într-un spațiu ultra limitat. De flori – soția lui înțesase fiecare petic de pământ rămas cu soiuri variate – și de strâmtimea curții. Bună pentru o familie de pensionari, nu pentru oameni activi și înalți precum Mircea. Și cât ne-am ferit, tot am „luat viața” câtorva tije florale. Anexând garajul, nu ni s-a făcut niciun serviciu. Cei cinci metri de jgheab și burlanul s-au așezat mai greu. Nu pământ, însă ghivecele cu flori erau întinse pe…. Nu ciment, ci acoperișul garajului atelier. Peste tablă… te ferești să n-o îndoi, să n-o găurești. Ca să nu pierzi timp și mână de lucru la remediat.
Le trec la anomale. Existența unei biserici în incinta spitalului. Mutarea medicului infecționist în liliputana clădire în care altădată se făceau oficii de primire în spitalul vechi. Cele două „aripi” ale semicercului din mijlocul lui. Două paralelipipede…. Defecte. Pe atunci doamna Dediulescu ținea frâiele și prin dânsa am ajuns să despuiem cele două obiecte imobiliare… ciudate. Nu neobișnuite, dar „răsărite” și acoperite ca două străine. Neimportant ce adăpostesc. Apelase la noi în virtutea faptului că eram aproape vecini și cunoștea renumele familiei. Meseriași de prim rang, buni la toate. Și vom mai fi primit recomandări și de la alți medici. Ca să ai acces pe acoperiș, trebuie să iei pieptiș scările uneia dintre intrări, să traversezi un întreg etaj până la gura de pod. Și-n el, la fel, să găsești, după altă traversare, ieșirea. Prin toate să strecori lada cu scule, alte accesorii și scule, scara, niscai unelte pentru lipit, de tăiat. Cum să nu plouă? Pantă ioc și o lemnărie pe dedesubt făcută de mântuială. Două pante la fel de greu de explicat. Existența a două rânduri de colțuri ridică probabilitatea ca apa să zăbovească în mai multe locuri și să parcurgă, în funcție de cantitatea de precipitații, drumul meandrat al falțurilor spre scândură și implicit către tavan. Știți cum reducem posibilitatea aceasta nedorită: punem destulă pastă de oxid de zinc la falțuri și tăiem din foaia de tablă de doi pe unu foarte puține bucăți, cel mult două sau deloc.
