Spații culturale nr. 6 (1)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Diletanți și hedoniști

În plin „Ev Media catolic”, așa cum bine spunea cineva, și pe fondul unei crize economice deprimant mediatizate, este puțin probabilă o întoarcere a publicului spre cultură. Sociologii, psihologii, politologii au explicat deja fenomenul în lucrări care, din păcate, din cauza tirajului redus și a lipsei de „lobby”, au ajuns tot la cei care cunoșteau deja fenomenul, la o. parte a ceea ce, cu o nuanță inacceptabil de compătimitoare, se numește azi „elita culturală”. De ce sunt compătimite „elitele”? Probabil pentru că refuză racordarea la pulsul realității, preferând pe „a fi” lui „a avea”. Pentru că ignoră pragmatismul contemporan, goana după profit imediat, colonizarea timpului liber prin divertisment. Pentru că nu vor să țină pasul cu „revoluția digitală” și cu „video-cultura”, pentru că nu acceptă ca „a fi” să devină „a fi văzut” și nici felul cum „logocentrismul” a fost învins de „ imagocentrism”.
Pe de altă parte, la nivelul publicului, deci a potențialului consumator de cultură, au intervenit transformări esențiale în ceea ce privește orizontul de așteptare. Cum asistăm la o deteriorare a gustului, datorată uriașului impact al divertismentului, nu e de mirare că sunt preferate produsele kitsch / subculturale, dintr-un cosmopolitism naiv și ieftin, care alimentează credința „sincronizării” cu Europa și cu lumea. Cel mai scăzut rating îl au emisiunile culturale, transmise de câteva canale radio TV, pentru că publicul nu mai este dispus să urmărească programe în care nu se face caz de violuri, tâlhării, scandaluri în lumea „bună”, aventuri amoroase și petreceri mondene. Urmărirea vieții altora, livrată telenovelistic, creează iluzia participării, așa cum procurarea unui obiect (pentru înfrumusețare, pentru bucătărie, grădină etc.) de care, în realitate, o bună parte a populației nici nu prea ar avea nevoie, flatează imaginea de sine. „Consum, deci exist” pare a fi deviza vremii și, adoptând-p, cetățeanul se simte în siguranță. El știe că face ceea ce trebuie, că poate deveni un star cumpărând cutare sau cutare marcă de mașină, cutare sau cutare telefon, cutare sau cutare produs electric, electronic sau electrocasnic. Dacă s-ar face reclamă și la cărți, la albume de artă, dacă expozițiile serioase și concertele ar beneficia de măcar jumătate din mediatizarea subproduselor culturale, încă ar mai exista speranțe de redresare. Din păcate, numai ceea ce aduce bani mulți – să ne amintim de recentul concert al Madonnei la București – și adună mii de „fani” intră în atenția mass media.
Pentru a fi drepți, trebuie să recunoaștem că vina nu o poartă numai mass media. Codul cultural – care este cu adevărat echivalentul codului genetic, a suferit modificări la nivelul fiecărui individ în parte, sub influența familiei, a școlii, a străzii și abia pe urmă a mijloacelor de informare și divertisment. Instituțiile abilitate în educație și formarea personalității (inclusiv a gustului și a capacității de receptare critică) au făcut și fac în continuare concesii, compromisuri, acceptând uniformizarea / standardizarea, invazia prostului gust, a grobianismului, a lipsei de respect pentru valori, începând cu manualele „de prostit copiii” (cum spune Virgil Diaconu), cu dascălii slab pregătiți și slab motivați, și terminând cu politicile așa-zis culturale, se poate lesne observa o deteriorare a interesului pentru promovarea culturii autentice. Manualele sunt pline de erori, încâlcite și nu-și ating scopul pentru care au fost „fabricate” (acela de a servi drept auxiliar în învățare), revistele de cultură apar sporadic ori în tiraje prea mici, vocile autorizate (criticii, jurnaliștii culturali, istoricii literari, artiștii, în general) nu mai sunt ascultate, ci, dimpotrivă, marginalizate, atunci când nu sunt ridiculizate în talk-show-uri de doi bani. în aceste condiții, nu este de mirare că lecturile sunt puține și nu întotdeauna de calitate, că publicul, „educat” să se complacă în diletantism, hedonism și consumism, nu mai apreciază decât banii, sexul, scandalul și manelele, că un concert cu regele Guță adună de mii de ori mai mulți participant decât o lansare de carte, că apariția unei Istorii a literaturii române nu înseamnă nimic în comparație cu „memoriile” cine știe cărei starlete de la fabrica de pițipoance ProTV…
Se promovează, chipurile, comunicarea (era comunicării fără frontiere a fost cu mare fast trâmbițată și analizată în emisiuni gen „Lupta neuronilor”), dar, de fapt, oamenii timpului nostru suferă de noncomunicare. Unii dintre ei, disprețuindu-și limba și nerespectându-i regulile elementare, favorizează, prin agramatism, exprimare eliptică, sărăcia vocabularului (suplinită, în scris, de emoticoane și de alte invenții electronice) eroziunea limbii ca sistem și prin aceasta, voit sau nu, își pun în pericol însăși identitatea națională. Cei chemați să îndrepte lucrurile – și i-am numit: profesorii, preoții, artiștii, oamenii de cultură – stau undeva la marginea societății, reduși la tăcere cu refrene despre criza economică și despre prioritățile supraviețuirii.
„Noi n-avem bani să…” și „vouă vă arde de…?”, adică retorismul vulgar al sărăciei spirituale poate face, dacă nu este oprit la timp, o foarte frumoasă carieră…

IN MEMORIAM

ION PANAIT

Când mor poeții, cine să-i jelească? Ei, care, în penumbră de vis – visul proscris al făgăduinței -, și-au câștigat „diurna libertății”, ei, sub masca lor de abur și de floare, ei, păstrătorii de mit și de candoare, mor aproape neștiuți, într-o lume ce nu mai știe să cânte și să se bucure. E tot mai trist în Vrancea, fără Dumitru Pricop, fără Constantin Ghiniță, fără Florin Muscalu și Traian Olteanu, iar, de pe 7 septembrie 2009, și fără Ion Panait… Odihnește-i, Doamne, în pace, pe poeții tăi…

PRIZONIERI ÎN LAGUNĂ

Noaptea mutilată de nimbul complicității, rouă unui cristal scump unde se-ascunde adevărul genezei, frumos și nemișcat orgoliul gondolierului vâslind pe suprafața înghețată a umbrei
și în capătul pieței, pline
de sânge amar, păsări albastre ori pelicani prizonieri în ecoul lor aspru și mut al răbdării și-apropie gândul apocalipsei de țărm, un muget al zilei năucitoare se duce-n pământul virgin al speranței,
rămâne în urmă surâsul de vâsc, delicat, al ispitei, imperială lagună a morții
RANĂ
Din când în când se înserează, la malul albastru al visului tău coboară bariera, îl contemplu credincios, din prospețimea lui de ferigă țâșnește muzica și nu-nțeleg cum cineva își face sânge rău din cauza acestei ore ce conservă taina, infuzia ei rafinată și răcoroasă.
Declanșatori și singuri de realitate suntem, sporim teroarea, spiritul înnebunit al lucrului unde-ngenunche soarele. Iată, pe aripi, cuvintele cu ultimele amintiri de fum și de căldură și peste minaretele acestui estuar ca un crepuscul noaptea de sânziene și purpură a palmierilor mai dulce decât mila
când inima. ta își macină tristețea.

ÎNSERAREA LUCRURILOR

Așezat ca o cruce pe marginea lumii aud cum se sfârșește pământul zării, ieri te-am văzut și am iertat clipa publică a terorii – până în zori dansează ziua cristalină a umbrei.
Cine ne mută, Doamne, ochii în altă parte să visăm infernul sub această crizantemă a nopții? – de undeva cobora senină infidelitatea în camera leilor, dulce și surâzătoare amintire a soarelui…

O SIMPLĂ CĂLĂTORIE

Din când în când nemurirea, asta-mi spuneam și priveam galopul albastru al zării de unde se-ntoarce Timpul în păsări sfinte cu un copil în brațe – în munții Carpați visează iezii –
Gâtul tău dulce se isprăvește într-un bujor lacom de sânge, acolo pajura-și strânge la piept puiul, ca pe un craniu veșnic de cristal –
Firește, în căsuța cu foișor se-aude trenul și uneori pătrunde un zâmbet defensiv de
lebede cu ochii de cânepă roșie, e-o simplă călătorie
într-o toamnă când se coc fructele, când sufletul tău e pierzător ca norocul…

INTERVIU

MAGDA URSACHE

Bătălia pentru memorie
e tema majoră…

Doamnă Magda Ursache, în ultima vreme, v-ați făcut nenumărați dușmani prin „ridicarea preșului” sub care se ascunde mult gunoi din interminabila noastră tranziție literară (și nu numai). Credeți că moravurile / năravurile pot fi îndreptate rîzînd?
Nu mă tem de o judecată socială negativă; nici vizibilitatea redusă nu mă sperie, după 13 ani de interdicție în revistele ieșene, din cauza unei greșeli de tipar necorectate de corectură. Acel căcart (soluția de a ocoli cuvîntul verde a găsit-o Romulus Vulpescu) apărut în preajma unui citat din Ceaușescu.
Mi s-a făcut o imagine de mină anti-persoană, dar asta pentru că lipsește disciplina dialogului, pentru că nu prea avem nici știința, nici simțul dialogului. Chiar dvs. ați spus că în critica literară se fac referiri la „statura, vestimentația și lenjeria intimă a consumatorilor”. Fără o cultură a diferendului, cu ironii bicisnice, dialogul ideilor e compromis.
Opinia adversă „cauzează” indispoziții, iritări… Și lovituri de pedeapsă, date cu tupeu de justițiar. Le primesc, așa cum primesc și aprobări destule, încuviințări înțelepte de la istorici și sociologi de elită, încuviințări amabile de la istorici literari, după o lectură avizată (foarte atent mă citește Petru U.). Sînt încurajată la ureche, on line sau on paper. Ultimele cronici sînt semnate, în reviste, de Gh. Grigurcu în „România literară”, de Constantin Buiciuc în „Banat” ori, în cărțile lor, de Luca Pițu și de Vasile Spiridon. Mi se cer colaborări de la Satu-Mare la Dunăre, din Bucovina pînă la Focșani. Un articol publicat în „Asymetria”, revista electronică pariziană a lui Dan
Culcer, a primit sute de accesări. Eu sînt mulțumită.
Ce-i drept, sînt mulți care dau la palmă, ca domnul Vucea „tătarului”, adică presupusului naționalist (iubirea firească de neam e un kitsch chiar pentru un reprezentant al României în Parlamentul Europei, ca Traian Răzvan Ungureanu), presupusului antisemit. Și cîte epitete-invectivă nu se găsesc: cîrcotaș, scandaliu, fundamentalist, legionaroid etc. Se nesocotesc principiile unei polemici corecte (ei, nu chiar cordiale!) și anume cele adaptate după un regulament stabilit de Universitatea din Oxford, la 1890. Bref, schimbul de opinii trebuie să aibă legătură cu problema, să fie „în chestie”; argumentele aduse să fie relevante, fără trimiteri la origini, caracter, temperament, trecutul adversarului; să nu se menționeze școala de gîndire, clasa socială, organizarea profesională, partidul advers. Or, la noi, nu contenesc etichetările tip: Marxistule!; Țărănistule!; Adventistule! Inginerule! Cum merg lucrurile, o să auzim replici style bas, cum că ai fi copil din flori sau restanțier la întreținere. Vă amintiți cîte înjurături a încasat Ion Rațiu pentru ținută (papionul le stătea în gît purtătorilor de șapcă proletară) ori Grigore Vieru, ca făcînd parte din „gașca” lui Adrian Păunescu.
Foarte puțini acceptă că o polemică poate avea doi cîștigători. Și mai puțini știu să piardă, deși, cum spune Poetul, „cînd știi să pierzi e semn c-ai cîștigat”.
Abia scăpați de exasperanta gîndire unică, iată-ne intrați în strategiile corectitudinii politice (alte strategii, dar și alte procese de intenție). Se vînează ce pare (unora) incorect politic, religios, cultural, muzical, video și te trezești pe lista neagră. Avem cîțiva analiști- polițiști (cu blog) care-și talonează adversarul (de idei) ca la rugby, pînă-i iese pe nas atitudinea politic- incorectă. M-am săturat de staliniștii metamorfozați în agenți de influență ai societății civile. „Un antisovietic e un dușman al poporului” a devenit „un antiglobalizant e un antiromân”. Și nu inventez strigoi. Dar Ia Decalogul polemicii voi reveni, poate chiar în „Spații culturale”.
Cît privește îndreptarea năravurilor rîzînd (sau dînd pe rîzătoare, cum spune Luca Pițu) e de încercat. Dar cu următoarea precizare, care aparține Ioanei Pârvulescu: „Țara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale. E România din gazetele contemporane lui Caragiale, între care și cele la care scrie el însuși”.
Care sînt temele actuale pentru pamfletarul strălucit care v-ați dovedit a fi?
Strălucit e prea mult spus. însă, din păcate, temele mele rămîn în actualitate. Din cauza asta, nu renunț la ele volum după volum, link după link.
în Rău de România defineam tranziția ca o combinație fulmicotonică de maniheism plus oportunism. Nu accesezi la noile doxe / noxe, atît de enervante (ca națiunea – comunitate imaginată; statul national – monstru de ucis cu lancea societății civile fără frontiere), ești etichetat român cu 3 r. Mie mi-e dor de România Mare și n-o ascund. E anormal să vreau un destin cumsecade pentru țara mea? Numai celor slabi și hăituiți le e rușine de originea lor. Iar românilor le este din ce în ce mai tare.
Da, așa-i, Valeria Manta-Tăicuțu, trăim o epocă FABULO de-a dreptul. Și nu pot rata cotidianul acesta atît de provocator; nu pot să-mi duc mîinile Ia ochi, să- mi vîr capul în nisip și să tac. După spusa lui Descartes, Bene vixit qui bene Intuit, nu mă omor. Nu-mi ascund ideile opozante. După tăcerea impusă, a venit perioada minici libere, în revista „Oglinda literară”, apoi a urmat pe muchie de hîrtie în „Contemporanul”, în „Luceafărul” (seria Marius Tupan), în „Bucovina literară”, în „Pro Saeculum”, în „Spiritul critic”, în „Revista română”, în „Vitraliu”. Sporadic, în „Convorbiri literare” și-n „Dacia literară . Urmează alte volume de eseuri lirice, epice și dramatice, publicate predilect în „Argeș” și-n „Acolada , care sper să aibă cititori onești.
Bătălia pentru memorie e tema majoră. Preferăm, se vede treaba, să devenim populație submorală, nu comunitate identitară supusă unui cod moral. Dintr-un Comunicat de presă al Micaelei Ghițescu aflu că revista „Memoria” și-a încetat apariția. După 19 ani și 67 de numere, Comisia (era să spun ca Novicov, Kamisia) a spus gata. Ce atîta memorie a jertfei, a suferinței în Gulagul românesc, a umilinței în zarcă… Administrația Fondului Cultural Național n-are bani pentru așa ceva. Iar contestația a avut soarta contestațiilor din socialism. Respinsă. Cei oprimați rămîn „tăcuți”, cum spune cu amărăciune redacția. „Vocalii” fac istoria.
Ne-a cuprins un fel de amorțire a memoriei colective dacă acceptăm „restaurarea” Anei Pauker. Iar „cea mai periculoasă neștiință – notează Livius Ciocîrlie – este atunci cînd în ruptul capului nu vrei să știi”.
Alte subiecte actuale? Statutul de scriitor, în grea suferință din cauza bruiajului cărcălicilor cu carnet USR, deculturația de care se face responsabilă televiziunea, limba stricată ce-o vorbim…
Scriitori foarte stimabili, de altfel, dar în plin proces de defulare, de parcă s-ar afla la psihanalist, dau drumul unor năzbîtii care nu numai că n-au nici o legătură cu literatura, dar mai și șochează prin impertinența de a fi considerate drept „artă autentică”; dintr-o credință nestrămutată că cititorii lor ori sînt cu toții idioți – și nu trebuie ținut cont de ei – ori că toți sînt abonați ai revistelor de specialitate gen „Playboy” și, atunci, sistemul de referință coincizînd, nu se mai pune problema dereglajelor Ia nivelul receptării „artistice”. Care ar fi, în aceste condiții, șansele de supraviețuire ale poeziei și prozei românești?
Prozatorii noștri sînt interesați mai mult de dos decît de față. La fel, poeții: „De din vale de ovare, grăiesc
Doamnă, dumitale” (Mihai Gălățanu). Sictirosexul te duce la succes literar. Bebe Mihăescu ne garantează acuplări perfecte din vitrinele „Humanitas”. Profesionistele pe trotuarul literaturii sînt lăudate pentru „universul spermatic” creat; deschiderea spre cacolalie și vulgarofilie e aplaudată, ca și fraza crudă. Suportați un citat din Bradea cea premiată? Unul dintre editorii mei n-a suportat. Să vedem! Pentru personajul brădesc, Bug Mafia e „de bază”: „aia cu suuugeți puia, suugeți puia și cu curu și cu gura”. Și asta produce sexlaz (cuvîntul Cristinei Chevereșan despre Baetica).
Sexfruntarea (un cuvînt cules dintr-o revistuică pentru femei) pare a fi singurul scop în viață și-n literatură. Hol or not! Șochezi prin scabros, prin povestiri stuproase, te dai în vînt după compoziții sotadice ajungi, pe cale de consecință, invitat în emisiuni pseudo-culturale. Ca Golea, care ne spune tot despre sexperimentele sale.
Sînt sigură că, pîn’ la urmă, cititorii se vor izbăvi de romănașe saturate de sex grotesc, de cărți cu anus în titlu, de poeme – tușee vaginale. Și de ce-ar fi poezia neapărat un atentat la pudoare? Cartea lui Brumaru trasă-n țiplă (ca să nu poată fi răsfoită de copii), Infernala ‘ comedie, n-am cumpărat-o, cum nu cumpăr salam în vid. ÎI asigur că era cu mult mai poet cînd nu rima cururi cu azururi, cînd vedea fluturi miopi, cu fluturi, cînd nu-și saluta iubita cu „Bună …dineața, adorato”.
Ne-am cîștigat dezinhibarea erotică, am pus pe hîrtie toate f-urile. Un prozator al Editurii Trei ne-a adus la cunoștință că „Fiecare om are metoda Iui de a se pișa’, fetele sincer-sexiste (cele mai conformist-neconformiste) au deprins descrierea meticuloasă a scenelor de sex explicit, sperînd să avem orgasm emoțional cînd le citim (n-avem!), așa că e momentul să Ie spunem că trupul se dezvăluie ușor, cu înțelesul e mai dificil. Romane pentru gusturi viciate s-au scris destule, lumea s-a plictisit de hormonauți. Și-mi aduc aminte de mina tristă a lui Petre Stoica, ajuns aproape de… ora 25, lăsîndu-se pozat, pentru publicitate, lîngă o damă goală: „Femeie necunoscută, ajunsă prin hazard în perimetrul vieții mele”.
Sper să iasă din modă cultivarea instinctelor joase, a narațiunii și poeziei facil-senzuale.
Tratament? Infuzie de bun simț și de bun gust. Consun cu Octavian Soviany care constata că „lumea s-a dezvrăjit”. De unde magia celuilalt, cînd te uiți de la 4 ani la filme porno, cînd cei doi îndrăgostiți folosesc cuvinte cu pu, ca punct și virgulă?
Oricum, sînt din ce în ce mai puțini critici extaziati de tema violării curcanului, de pildă. Și ce ridicol e Mihai Vakulovski (cu 2 kapa) cînd declară că Dudu Crudu „a fost o revelație și nu ne-a înșelat niciodată așteptările”. Care revelație? Această metaforă a întunericului: „să ți se dezgolească în față de peste tot ca o imensă pizdă de fecioară”. S-a spus că literatura română n-are organe. Zis și acționat. E normal ca întristătoarea neputință a eticii de a impune să ia sfîrșit. Scriitorii nu sînt „operatori ecologici”, cum li se spune fetelor de pe centură.
Eterna luptă între generații (de artiști) a degenerat
în contestări furibunde, nefondate, tupeul și lipsa de
simț al valorilor, lipsa de lecturi solide și multe alte
lipsuri detenninînd luări de poziție mitocănesc /
miștocănești împotriva scriitorilor autentici. Ar
trebui un tratament profilactic, dar cine să-l aplice?
Cine altcineva decît critica? însă nu criticii piariști,
care o țin într-o laudă. Un exemplu? Se prezervă
succesul lui Mircea Cărtărescu (conform expoziției din
sediul 1CR, București, 29 ianuarie, 2009, De Iu
Shakespeare la Cărtărescu). Sigur că Mircea Cărtărescu
reprezintă scriitura-lance, dar e și autorul unui jurnal
lung cîl o zi de criză, plicticos și panicos.
Alt exemplu, la întîmplare? Florin Lăzărescu, trimisul
special în Hexagon, e foarte departe de a fi metafizic.
Aceiași experți în valoarea adăugată au creat
succesul lui Horia-Roman Patapievici. Care nu-i real,
ci făcut, prin mecanisme manageriale. H.-R. Patapievici
a fost ales să cîștige, dar există eseiști mai buni, ca Dan
C-ul, ca Luca Pițu. E la fel ca pe vremea dejo-
paukeristă, cînd erau impuși Toma și Deșliu, la fel ca-n
vremea ceaușistă, cînd s-a intrat în delir verbal în
legătură cu poezia lui Nichita Stănescu. Nu ca n-ar fi
meritat să fie în top, dar lauda fără măsură i-a dăunat.
Postsocialist, istoria literaturii române li s-a părut
multora grajdurile lui Augias și s-au arătat gata sa
curețe „gunoiul” Blaga, Arghezi, Camil Petrescu,
Rebreanu… Prosticelul ca autoritate recentă, cînd vrea
să se dea cool, zice că-i e rușine de raftul de adolescent
cititor de Eliade, Noica, Anton Dumitriu… La care se
adaugă Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu și celălalt
Vulcănescu, etnologul Romulus Vulcănescu. Observați
că sînt atacați fără argument cei care nu pot fi cinici față
de poporul român. Cum s-or fi împăcînd rezervele astea
cu encomioanele de pe coperta a patra dedicate
papirofagilor, Dumnezeu știe! Consecvența, echilibrul,
cinstea și gramatica nu prea intră în decalogul criticului
piarist, care-și laudă fără praf de opinie critică
grupusculul, că-ți vine să zici: cum ar zice coana Chirița,
că bate les champs. Așadar, avem nevoie de (cr)ediloriale
(cu cuvîntul lui Bogdan Papacostea din „Tom is”) ferme,
de critică fină, nu afină (de la fini și fine, nași și cumetri).
Succesorat nu înseamnă că ești, automat, mai bun
decît predecesorii. Mie nu mi-i greu să-i duc în cîrcă pe
clasici. E un „jug” care înalță. Și citez versul lui Cassian
Maria Spiridon: „Am învățat răbdarea de la clasici”.
Mulți s-au înregimentat sub flamura revizuirilor numai
ca să obțină un loc mai în față. „Sînt vechi, domnule!”
Vechi or fi fiind, nu și învechiți. Cei intoleranți cu
clasicii sînt intoleranți și cu cei care dezaprobă știutul
număr din „Dilema” ’97. îi categorisesc „admiratori de
duzină” ai unei „statui de mucava” – Eminescu. Cît
despre literatura scrisă în socialism, o, aia e retardată
global față cu literatura occidentului. Echipa de zgomot
îi atacă pe berbecii narativi ca Breban, Buzura, Barbu,
Țoiu și alți „expirați”. Preda e cel mai ocărit, ca incult și
greoi, „A fost învățător, atîta tot”, scria cineva. Aș zice
că nu-i deloc puțin să fii învățător.
Mmda. Tranziția asta stă sub semnul lui Mihai
Ilovici, cel cu Arderea bătrînilor. Ilovici se lăuda la
bătrînețe că a măturat pe jos cu Sadoveanu. Cine-o fi
personalitatea și cine personalilatea?
Concluzionînd, ex nihilo nihil. Nihiloliteratura n-
are modele.
Volumul Pe muchie de hîrtie a devenit repede
incomod, ca și romanele dumneavoastră, dintre care
aș cita Bursa de iluzii ori Conversație pe Titanic. Să
înțelegem că, în ciuda celor ce se spun, românul cu
pretenții de intelectual subțire chiar citește cărțile pe
care le contestă?
Nu m-aș plînge. Pe muchie de hîrtie are o singură
cronichetă negativă și alte zeci pozitive. Dar celor care
resping opiniile mele le cer ca, înainte să le respingă, să
le și cunoască. Sau le cer prea mult? Să nu-mi deformeze
textele, citatul să fie exact. Din păcate, chiar dacă nu
există, spitcriticii (e cuvîntul lui Remus Valeriu Giorgioni)
inventează erori de informație, de pildă, ca să dea
sentințe. Și asta-mi amintește de fosta cenzură care
răstălmăcea aberant ce scriseseși. Mai ales cei care dețin
rubrica revista presei se cred arbitri și te fluieră aiurea,
după ce te-au citit pe diagonală, pe sărite, din avion… Și
asta pentru că din presă lipsesc cei trei R: respectul pentru
sine, respectul pentru alții, responsabilitatea în evaluare.
Se zice că nimeni nu-i profet în țara lui, iar
„iașioții” v-au ajutat în repetate rînduri să simțiți
acest adevăr. Ce împrejurări au permis vechii
capitale a culturii române să se îmbolnăvească de
„iașioftică”?
Nici nu-mi plac profetologii. Cît despre „dragostea
moldavă”, am cam simțit-o. Eliminarea de 3 ori în 2
ani din Universitate și din Institutul „Philippide” n-a
fost ușor de suportat, chiar dacă pare fleac în România
șomajului. Numai că atunci nu te puteai duce la revista
de peste drum ori la Universitatea din colțul străzii.
Din fericire, pumnii luați în bărbie te fac să ții
fruntea sus. Ca efect! Aura Christi scria într-un jurnal:
„Uneori, după ce ni se face o nedreptate, simțim cum
cineva, înlăuntrul nostru, ne fortifică, ne zidește pe
dinlăuntru”. Ceea ce nu înseamnă că nu m-am săturat
de accidentele de caracter ale „amicilor” care țin
zahărul și sarea la un loc. De ce? Din iașioftică! O
ceartă sinceră, dacă-i sinceră, e sănătoasă. Dar nu cu
cei incapabili de sinceritate.
Ați satirizat păguboasele obiceiuri contemporane de
a promova nonvaloarea și de a-i marginaliza pe scriitorii
autentici. Premiile literare, primirile în USR,
recompensele la nivel de breaslă etc. au în spatele lor
manevre, driblinguri, politici subțiri, intrigi… și
prea puțin sau deloc, creația în sine. Credeți că
această situație este un defect al „democrației
originale” care a fost a „implementat” la noi?
Iașul literar mi l-am cam suit în cap. Nu degeaba,
recunosc. Scriitorul iașiot (și nu numai), cînd îți manifești
oarece rezerve, se simte repede vizat Ia… sensibilitate și
reacționează ca atare. Cum preferă violenta în locul
argumentelor, pentru că nu le prea are, te ai de altfel. E în
modă să insulți, să-l comentezi pe autor, nu ce spune el.
Din păcate, după dispariția lui Mihai Ursachi și a lui
Cezar Ivănescu, poeți de clasă înaltă, nimeni din Iași
nu mai deține carisma lor dominatoare. (Au murit cu
zile și unul și altul, nesocotii fiind avertismentul lui
Nichita Stănescu: nu puneți degetele pe poet!). în
schimb, se cultivă pasiunea exclusivistă pentru sine.
Am spus-o și în Rău dc România: individul care gîndește
că numai el e important proliferează. Comunitatea?
Ducă-se! Cum să se sacrifice el pentru așa ceva?
Individul ăsta calcă-n picioare lege și morală, chiar și
pe Dumnezeu, dacă-i cășună pe el. Cum-necum, cu
iaurt și gogoșele, ajunge în posturi de decizie și să te ții!
Critica mica (sintagma lui Bogdan Ghiu) îi alimentează
orgoliul (dublat, uneori, de umilință jucată). în acest
context, spiritul critic i se pare o infamie, orice
observație – atac ad liomincm. Așa s-a ajuns la noi în tîrg,
dulcele, la iașioftica pe celălalt, la cele două baricade,
la războiul scriitorului iașiot contra scriitorului iașiot.
Unora le face plăcere să înjure. Chiar să fie înjurați, ca
și caii mîngîiați. Tot rămîne ceva, o dîră acolo. Prietenul
Radu Mareș m-a avertizat. Lasă-1 naibii pe X, îi faci
reclamă fără să vrei. Cine-1 citește ăsta? Are dreptate.
Cei care au servit anțărț PCR-ul cu abnegație și
folosind superlativele din dotare, dați peste cap în
critici de întîmpinare, au făcut ca orașul să dețină –
hă-hăt! – aproape 600 de scriitori. La mine pe Copou
s-a inaugurat critica de bloc. Tipărești contra cost(uri) o
carte-două și-ți rogi vecinii de scară să-ți dea…
referințe critice și le publici în coada altei cărți. La
urma urmelor, cîtor critici-maneliști, cu știuta lor lipsă
de șalvari, de la Urmuz cetire, nu li se pune euroiul
pe frunte, pentru o cronică prietenoasă.
Te ții la distanță, devii ciudat: începe să ți se pară că Teatrul Național, Filarmonica, Palatul Culturii, Casa cu absidă (sediul Filialei) se tot apleacă într-o parte. Sau ciumat: obții 5-6 nominalizări în șir și nici un premiu USR. Cînd îl primești, nu mai ai nici un haz.
Un apel la istoria literaturii: în ’46, poetului Mircea Popovici i s-a acordat premiul Fundațiilor Regale. Premiul întîi. Premiul doi – Geo Dumitrescu; premiul 3 – Pavel Chihaia. în juriu erau Vianu, Perpessicius, Camil Petrescu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Ion Biberi și Petru Comarnescu.
Rosetti, directorul Fundațiilor Regale, i-a trimis o telegramă autorului Izobarelor, să vină la București să-și ia premiul. Nu tu telefoane de manevră, intrigi de culise etc. Ca să intrăm în normalitate avem nevoie de un astfel dc juriu.
Cârc ar fi direcția de azi în cultura română?
Vă trimit la eseul Eurosoarta culturii române din
volumul Pe muchie de hîrtie, Ideea europeană, 2006
Acolo spun:
„Și iată că am ajuns iarăși (și iarăși) la spinoasa
problemă a coteriilor care împiedică valorizările corecte.
Cum nu cred în curcubeie la pachet, ca plăcintele,
nici în șapte ani de vaci grase de la 1 ianuarie (2006)
încolo, sînt de părere că avantajele acordate de UE se
vor transforma în forme fără fond(uri) în lipsa unei
strategii ferme în bătălia dură pentru eurosoarta
noastră literară. Și o vom pierde dacă ne vom rezolva
carențele de modernitate prin rețetarul impus de intetelctuali, dacă vom încerca să exportăm cultura
comercială (presupunînd că e cultură) a pragmatiilor
(mulțumesc, Mircea Cărtărescu!).
Voci critice există. După mine, Daniel Cristea
Enache scrie nu mai puțin bine decît Nicolae
Manolescu. El și alții ca el ar trebui să exercite rolul
sanificant al criticii de întîmpinare, cum au făcut-o, la
vremea lor, Maiorescu-Lovinescu-G. Călinescu Și asta
ca să nu devenim eurolaci în literatură, cu punga
puțind a pustiu, dar și cu datorii neonorate”.
„Globalizarea”, „universalizarea” și păstrarea
identității naționale sînt termenii unei ecuații greu
de rezolvat, atîta timp cît interesul politic primează,
iar cel estetic/spiritual este ridiculizat. Ce poate face
scriitorul român în aceste condiții?
Scriitorul român trebuie să rezolve ecuația, altcum
nu-i. Dar, atenție! Și Stalin tot asta voia: cultură
națională. în același ansamblu și anume ansamblul
sovietic. Cum a procedat tătuca? în 20-30, a impus
chirilița și basarabenilor, și tadjicilor, și turcilor.
Formula era: cultură națională în formă, comunistă în
conținut. Acum îi zicem eurocultură. Ideea e
generoasă, desigur. îmi place și faptul că, în Ioc de
cultură, UE preferă termenul creativitate, deci nu
conspect, ci inovație.
V-am ruga să le explicați cititorilor noștri: cum tratați dumneavoastră boala numită „Rău de România”?
întrebarea zece care le și întrece. Rău de România e o maladie nu a României, ci a mea. Cum ai spune rău de înălțime. Nu România produce răul ci clasa conducătoare și aici se pare că nu avem leac la îndemînă, O soluție utopică? Politichia și politruchia să se devore reciproc, precum reptilele mitice, și să lase locul curat.
în ce mă privește, îl urmez pe Serge Doubrovsky, spun ca și el: „Scriindu-mi existența, mi-o oxigenez”.

A consemnat Valeria Manta Tăicutu

Distribuie: