Propoziții pretențioase – Amușiți
22 decembrie. Ziua prăbușirii mele….
L-am visat de dimineață. Intrase pe ușa holului mic, primul adăugat de el ca să țină de adăpost întâii cămăruțe unde s-a și dormit, s-a și bucătărit și s-a ținut loc de bun venit la începutul locuirii noastre pe strada Amurgului. L-am întrebat, cu sufletul la gură: „Ai venit, tăticule? Unde-ai fost?”. M-am aruncat de dor în brațele sale și l-am strâns tare la piept. Parcă mi se luase muntele acela de sentimente amăruțe ce mă apăsa insistent pe inimă. La capătul fostului atelier ne desprinsesem mai apoi – imaginea rămăsese totuși cea a bucătăriei de vară de dinainte – și ne îndreptasem către separeul unde mama gătea fel de fel de bunătăți și de unde pe geamuri se scurgeau primăvara florile imaculate ale corcodușului – unul dintre prunii noștri – ce a ținut loc de suport de leagăn, de bază de antrenament pentru cățărat, pentru exerciții de tracțiune la bară și experimente de circ. Cele două crengi spre care, mai mare, puteam să întind brațele și s-o apuc pe cea de jos, să trag bețele mele de picioare – de ce nu s-o fi pus carne pe ele atâta vreme? – în sus, să le strecor peste ea, să-mi încârlig degetele în cea de deasupra, în caz că mi-ar fi alunecat părțile rar uzate la fotbal, „șireturile” – dădeam ca ghiolbanul cu șpițul – și să fac pe acrobatul timp de câteva secunde în miile de aninări cu capul atârnat (în jos, firește). Locul sub care am aflat de la fratele Virginiei Dinu (coincidența de peste ani de a deveni când și când ceea ce profesa tată-său: proiecționist; da, și cu un dram de cocoașă ca a lui!) cum arată „aia” a fetelor: ca o gogoașă crăpată pe mijloc (descrierea lui)! Și tata – cum îmi spuneam pe trezie la marginea patului, abia mijind ochii printre firicelele de lacrimă pornite singure din căuș, ce bonom a fost totdeauna, chiar și în perioada lui de glorie a bețiilor crunte – începuse să-mi spună cât de îngrijorat era de Zinica și Adina, mama și sora lui, că se angajau în cheltuieli aproape nesăbuite, deși nu aveau venituri mai deloc. Apoi a ieșit afară, la colțul casei către Mița, și el, și mama și deșteptat am fost. Și supărat, și înlăcrimat. Când aparții unui loc în timp și spațiu, ți-s visele mai pornite să se îndrepte acolo unde și când tânjești mai mult. Unele spulberate – ale lui Sandu Măciucă; mă uitam ieri cu profundă tristețe la porumbeii rămași fără stăpân, la stâlpul puțin înclinat, din vârful căruia decolau acum câteva luni spre înaltul cerului -, la propriu – casa în care am strâns toate imaginile copilăriei și adolescenței a fost rasă, osemintele dragelor noastre animale, îngropate pe ici-colo azvârlite prin ungherele gunoaielor și grămezilor de moloz ale orașului. Plâng și-acum….
Mi-s trei amintiri șterse. Nu găsesc în sacul lor ce isprăvi am realizat la Clubul Tineretului. Nu mai știu dacă în prima locație a pensiunii „Ovidiu”, casa acea verzuie, cu acoperișul mascat de zidul ridicat pe latura dinspre stradă, am montat jgheaburi, cum nici la casa de lângă ultima dintre achizițiile „ovidenilor” sau chiar la ultima demolată de aceștia n-om fi pus niscai jgheaburi și burlane. Însă ceva-ceva făcurăm. Sigur.
Cât despre Mircea mecanicul nu este niciun dubiu. I-am schimbat toate pluvialele. Într-un spațiu strâns, cu casa inexplicabil ridicată la peste 2 metri de la nivelul bulevardului. El înalt peste statul unui ins „decent”, chiar peste limita celor suficient de înalți, locul o gâgâlice, înțesat ba de trandafiri, câte o anemonă…, în care a reușit totuși să anexeze imobilului bătrânesc un garaj în care își face meseria bine.
