Propoziții pretențioase – Anafază
Greu se găseau anciile pe vremuri. Cum greu găsești astăzi inși să nu facă din limba română un stresor auditiv.
În sens invers luate propunerile…. A reușit în seara aceasta – fostă după-amiază până se se îngusteze ziua brusc schimbând ora de vară în anosta de iarnă – un tip, căruia îi dau destui credit ca bun „orator”, crainic prin unul din miile de radiouri cotidiene, punător de muzică pe la câte-o nuntișoară, ca și alții încredințat că muzica s-a cam terminat, să-mi facă lehamite de „dulcele și frumosul” grai autohton. Și să mă întorc la adorabila meserie unde vocabularul nu depășește 200 de cuvinte și se uzează doar la nevoie. În rest tăcere și muncă. Acest personaj, necum bun de pus pe scenă – „beneficiază” de câteva atuuri corporale ce-l descalifică (burtă de bere, barbă în etapa preliminară albirii și chelie deasă) -, mi-a ucis exact neuronul ce făcea legătura între cine eram înainte de a fi atent la ceea ce ne deosebește de animale, comunicarea, și cine sunt astăzi. „De cum spusesem…” aplicată celor 10-12 momente din serbarea….
Cât despre fâșiile lemnoase atașate muștiucului de clarinet, chiar erau pe timpuri o raritate. Van Doren-ul adus la ore de nea Chiriță, îndrumătorul meu în ale suflului, plutonier în fanfara armiei râmnicene, ajungea pe căi ocolite la mine prin zecile de mâini ale samsarilor de accesorii muzicale.
Lângă capodopera tinichigerească, fusesem momiți de soția șefului „complexului” Rustic să refacem sistemul pluvial. Bineînțeles, nu tot ce zboară se mănâncă, cum (uite-așa, Ovidiu, se folosește corect!) nu tot ce măsori devine automat lucrare finalizată. Avurăm, deci, un Nup prin ne înaintarea vreunui leu măcar pentru un crâmpei de material.
Hăt, înapoi cu vreo două decenii și ceva, în anticii ani 2000, făcurăm de la început burlanele la casa părintească a lui Nelu chelu. Să nu se mire nimeni de renumele-i, așa l-am cules după o câteva vizualizări în perioada când fratele nostru Viorel luase calea Bucureștilor, împreună cu el, pentru montajul a sute de aere condiționate, aduse de sora personajului „incriminat” de prin Japonia. Montajul nostru se realizase înainte să ghiorlănească fostul primar, Ghinioiu, împreună cu Ghiță strada pentru canalizare. O blasfemie la adresa celor ce se ocupau și știau cum se face o asemenea lucrare. Un tronson care a rămas în memoria colectivă ca un teren ce se surpa o dată la trei săptămâni. Lucrătura noastră, pentru tatăl lui Nelu, bântuit și el de calviție probabil tot de tânăr, nu se putea compara cu cea stradală. N-am pus în ea doar cunoștințele acumulate, ci și grijă, și seriozitate, și un soi de familiaritate, mai rar revărsată asupra vreunui client. Eram de-ai casei, chiar dacă locul nu-l mai vizitasem înainte vreodată.
O să urmez un drum șerpuit. Nu rămân pe strada Ștefan cel Mare. Fără un motiv anume. Sau poate există unul. Bulevardul Nicolae Bălcescu nu are multe dintre isprăvile noastre înscrise. Însă câte au fost, sunt cumva aparte. Că fuse spitalul pe lista noastră, că acel înalt mecanic al cărui prenume îmi scăpa, dar mi l-am adus aminte imediat, Mircea, și câteva povești deloc vesele țesute în jurul lor, ce le aparțin și sunt aflate pe calea aerului urban, iată punctul de plecare al determinării subliminale.
Și hazardul lingvistic pe care mi l-am propus de la început, deși am câțiva cunoscuți care și-ar dori să mă vadă anulând acest proiect. Eu încă țin la el, chiar nefiind cea mai interesantă cale de a trece întreaga narare drept roman. Însă este cea mai bună metodă de a rămâne onest cu mine însumi și cu toți cei pe care i-am cunoscut trecând pe la fiecare prin poartă și dincolo de ea, uneori dincolo de ei înșiși.
