Fărădelegea lui Călin – Iedul civit
Dacă tot vom discuta despre normalitate, sunt curios cum ați reacționa în momentul în care vi s-ar întinde mâna stângă pentru a da noroc?
Într-o lume normală, și constituitor de ipotecă, și creditor, nu se aventurează să facă uz de sume și obiecte fără ca ele să fie determinabile. Cel puțin așa cere Codul Civil. Astfel și actul constitutiv trebuie să fie fără reproș, să determine pe cei doi „contractanți” precis, cauza obligației garantate, dar și bunul ipotecat în cele mai mici detalii. Mergând pe mâna Art. 2372, dăm crezare ideii că nu poate ține loc de descriere a bunului specificația că ipoteca are putere de întindere asupra tuturor bunurilor debitorului. Deși mă împotrivesc acestui mod de a deposeda, la o adică, pe proprietarul bunului ipotecat și de alte posesiuni.
Permisiuni de administrare, dispunere, folosire a lucrului ipotecat condiționat: fără vătămare a dreptului creditorului ipotecar. (Art. 2373)
Cum prima dată și nu după, grija pentru vătămare trebuia atribuită bunului ipotecat. Fără distrugere, fără deteriorare, fără diminuare a valorii sale. Cazul contrar atribuit numai unui uz normal, unui caz de necesitate. (Art. 2374)
O fi de la transfer…. Și cred că nu. Nu cu mult în urmă, daunele și interesele erau prinse unele de altele, gramatical, prin acea liniuță ligamentală. La Art. 2375 a dispărut, cuvântul „nou”, „dauneinterese”, pare rupt din limba lui Wagner chiar de către urmașu-i, cel ce pune semnătura de grație pe documentele legale: Iohannis. Pare în limita normalității ca insul creditor să poate cere câte ceva în plus pentru paguba făcută de debitor obiectului ipotecat, fie că are sau nu o creanță lichidă sau exigibilă (la dispoziția creditorului, de își cere oricând „partea”, ea trebuie returnată imediat). Pe asta am înțeles-o, nu și pe cea cu imputarea „… asupra creanței ipotecare.”, dacă dincolo de relația contractuală se face o solicitare. Adică dacă daunele-interese sporesc practic valoarea ipotecii și în cazul unei licitații debitorul primește mai puțin din partea ipotecară.
Nu se putea altfel. Neîndeplinită încă obligația ce stinge ipoteca, cel ce ar dobândi bunul prin transfer – nu se specifică cine cum, dacă respectivul dobânditor este chiar creditorul, dacă debitorul a înstrăinat bunul… – va trebui să țină seama că actele de „… dispoziție asupra bunului ipoteca sunt valabile…” încă. (Art. 2376)
Ipotecă, ipotecuță… merge către imobile. O asemenea ipotecă se prezumă valabilă doar prin înscrierea în cartea funciară. Cea de-a doua stipulare pare însă neserioasă prin repetare. Căci, cică, de-s mai multe bunuri ipotecate, printre care și imobile, ăle imobile devin viabile doar prin înscrierea fiecăruia în cartea funciară. Nu vi se pare că se subînțelegea (era clar ca bună ziua) din primul alineat? (Art. 2377)
Notarul, tatăl (la noi, la Râmnic, numai „mame”) actelor juridice, prezent și aici, la încheierea ipotecii imobiliare. Al. 2 naște cel puțin o serie de întrebări: care puteri, care deliberare și ce împuternicire? Știu, discuția se poartă pe marginea ipotecilor la persoanele juridice, însă era necesară o frază inteligibilă, precisă. Dacă toate cele anterioare, ambigui, se realizează de comitetele de conducere sau de către altcineva. Cum logica multor alte articole nu exclud detaliile, i se cuvenea și acestuia un text pe măsură (Art. 2378)
