Spații culturale nr. 91 (14) – Râmnic, mon amour!
Valeria MANTA TĂICUȚU
Cârduri de ciori mari și grase migrează alene dinspre câmpiile cu iarbă veștedă spre târg, unde umerii statuilor le așteaptă nemișcate și cenușii, într-un defunct somn al gloriei. Cum zicea înțeleptul Gâgă, acum nebun cu acte și pornit pe răzbunări sângeroase împotriva lui Dumnezeu, toate trec și apun toate: și statuile, și soarele, și istoria zbuciumată a atâtor veri care s-au revărsat mereu într-o iarnă în mod obișnuit luându-ne pe nepregătite. Ochii noștri urmăresc dârele de pe cer, uneori în formă de cruce, motiv de mare fior printre cei cucernici și plimbați pe la biserici, mănăstiri și schituri, cu urechea încă năclăită de predici și acatiste cu rol de panaceu; alteori sub formă de atenționări apocaliptice, toți consumatorii de meniuri anteniste (felul unu, felul doi, apoi trei – antena 3 – și desertul, întotdeauna o cireașă pe tortul conspiraționist) dârdâind în forul interior la gândul că suntem ținte sorosiste, că oculta ne-a pus gând rău: lucru normal, dată fiind importanța strategică a locului în care trăim, mereu în calea gâștelor și a rațelor sălbatice, a cocorilor care pleacă toamna și a poeților care încă mai colectează scrisori către Dumnezeu, premiate la concursuri școlare și apoi publicate în broșuri numai bune de pus pe foc.
Că vara prelungă, secetoasă și grea se îndură să se schimbe fraudulos în iarnă, o spun frunzele plastifiate, mânate de vânt de pe pietonală în locuri ceva mai dosnice, marcate cu grafitti de artiști care și-au luat de curând și voios în posesie ori cartea de identitate, ori dreptul de vot (mamă, ce alegeri vor veni, ce an electoral vom avea!), ori carnetul de conducere (din ce în ce mai scump, dar merită, nu contează câte litere din alfabet cunoști, contează banii și numele tatălui, așa că numai ce minoritar nu vrea nu are bolid de lux bun să ne sperie somnul de noapte și pe cel de frumusețe). Artiștii în carioca și culori la spray sunt întunecați, nocturni de-a binelea, se trezesc abia când lumea doarme și atunci târgul devine al lor, patrulele tac, moțăie sau dorm în post, e mai vigilent ochiul roșu al camerelor de luat vederi, că mai rar om care să nu-și fi achiziționat o astfel de jucărie, mai ieftină decât un câine de pază, pentru siguranța personală, pentru somn cât mai liniștit, pentru descurajarea spărgătorilor de porți, ferestre și ce mai are târgovețul prin cartea lui funciară. Pe lângă acești tineri întreprinzători e întotdeauna un foșnet de fuste crețe și multe, cu miros amărui de fum și zăpadă, în culori care sfidează cenușiul asfaltului, pâcla plutitoare de deasupra lui, străpunsă când de becurile ecologice cu led, când de naivitatea vreunei steluțe, când, mai sigur, de sclipirile cerceilor, a dinților și a salbelor din aur (de la turci ori greci cu bani, ori de la americani).
„Vine iarna!”, ziceau, cutremurându-se, personajele dintr-un serial sângeros, foarte apreciat de elita culturală, dar și de vânzătorii în magazinele selecte din mall, unde acum nu mai vezi, de când cu criza, cu cele două războaie din apropiere și cu marea „rotativă”, nici picior de client. „Vine iarna, bine-mi pare!”, ciripesc în versuri niște absolvente de gimnaziu, gata să intre în cartea recordurilor la precocitate artistică. Ciripitul bucură sufletele, le încălzește, le umple de emoție și de mândrie patriotică: suntem o țară săracă, e drept, dar avem cel mai mare număr de genii pe cap de locuitor și pe metru pătrat din Europa și din lume. Ne dau lacrimile când ne gândim, uitând și de foame, și de frig, și de alte bazaconii domestice. Suntem sensibili la mituri străvechi, alături de genialitatea precoce stând cetatea veșnic asediată de răuvoitori lacomi la avuțiile noastre și eroul salvator: imaginea lui cosmetizată o votăm din patru în patru ani, chit că de fiecare dată descoperim că nu e chiar tocmai ceea ce ne trebuie.
Desigur, vine iarna, că n-are încotro, vin sărbătorile, ne cam sperie, dar vin, chiar și așa, cu buget redus, cu podoabe din alți ani, cu butaforie cât cuprinde, cu înlocuitori. Până și Moș Crăciun a mai slăbit, e mai suplu, se strecoară mai ușor prin poveștile cu saci plini de daruri și mulți „Ho, ho, ho!” mai percutanți ca manelele stradale asortate în continuare cu colinde pe care Hrușcă nu le-ar mai cânta nici mort. Da, vin sărbătorile și hai să ne vedem de viață ori să ne vedem de moarte, la anul și la mulți ani!
