Spații culturale nr. 91 (10)

Ion NICOLESCU

Am adus de ieri un brad acasă

Mi s-a spus din nou să fiu cuminte
vai de mine iarăși sunt copil
de Crăciun prin lacrima-mi fierbinte
voi privi icoana ta umil
Doamne Sfânt din nou ce te vei naște
ca să urci pe cruce pentru toți
să învii în fiecare Paște
spre-a le da lumină câtă poți
am adus de ieri un brad acasă
frigu-n case iar s-a așternut
dorm cei mulți visând o zi frumoasă
porcii-și simt cuțitele la gât
unii sunt creștini și alții nu-s
semnul crucii îi deosebește
de Crăciun e undeva pe sus
și-n spre omenire-ncet pornește
șefi de stat și gâzi și mahalale
gangsteri curviștine și guverne
s-or sili o clipă să se scoale
iar din golul umbrei lor eterne
te-or privi din nou copilărește
cei ce-au fost și-au așteptat în dar
viața lor și visul lor firește
când spre slavă când spre în zadar
cine-i vinovat și cine nu e
alții decât voi greșesc mereu
alții l-au bătut mereu în cuie
alții decât voi și Dumnezeu
trebuie la nesfârșit să ierte
orice faptă orice gând murdar
trebuie mereu lozinci deșerte
și minciuni scuipate-n calendar
trebuie ca sfinții să cerșească
milă și pomană de la voi
nimeni nu mai vrea să se trăiască
decât în teroare și gunoi
mă ameninți javră și pe mine
ne ameninți javră de Crăciun
când tot omu-așteaptă o minune
ai venit din nou din văgăuni
să ne sperii pâinea de pe masă
să ne sperii un pahar de vin
am adus de ieri un brad acasă
printr-o-ntreagă lume de creștini
iar tu-mi ceri să stau și mai cuminte
c-aș putea să fiu de voi ucis
dar pentru asemenea cuvinte
albie de porci vă fac de râs
să mă țină minte nenăscuții
învățând cu mine alfabetul
toate sunt la timpul lor recruții
au plecat a aranjat poetul
ia priviți spre grajd cu lumea-n mână
iar se naște s-a născut Isus
ochii lui iar nasc lumină lină
și în răsărit și în apus
gândul bun te caută într-una
liber ești pe el să îl alegi
dacă tu alegi însă minciuna
te așteaptă legi și făr-de-legi
de la Dumnezeu e absolută
libertatea pentru fiecare
pentru orice pată și-orice cută
se plătește omenește și te doare
cel ce-ți spune cel ce te învață
nu îți este ție servitor
pentru drumul lui ales în viață
nu ai dreptul tu să îl omori
fiindcă altul este credincios
nu ai dreptul să-l urăști de moarte
ura ta nu e lucru frumos
ura ta de lume te desparte
vedeți voi istoria ne arată
că există oameni buni și răi
cine n-a-ncercat măcar odată
să-nțeleagă cine-s ochii săi
cine-s ceilalți ochii la vedere
ce văd ei ce spun și ce nu spun
cine plânge cine nu mai cere
cine fură cine ocrotește
cine vine ieftin la putere
cine poate doamne creștinește
să mai facă drum spre Dumnezeu
nu acela îți va sta în drum
drumul tău e numai drumul tău
dar alege-l sincer și acum
am adus de ieri un brad acasă
poate-i mare poate fi prea mic
pentr-o lume sfântă luminoasă
înc-o dată bradul mi-l ridic
să v-ajute Dumnezeu să duceți
câte-un brad în fiecare an
și copiii voștri să nu-i plângeți
c-o să fie tatăl lor în van
c-o să fie tatăl lor ucis
c-o să fie tatăl lor și gata
câte-un brad în fiecare an
și-n mormânt să nu mai plângă tata
c-o să fie fiul său ucis

(20,12.1995 București)

Notă: Manuscrisul se află în posesia lui Stan Brebenel. Ion Nicolescu a modificat titlul, tăindu-l cu pixul pe cel inițial și l-a redenumit „Să vă ajute”.

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Imanența plurală a genialității sau 48 felii de viață ce configurează o elegie filosofică a trăitului*

Motto:
„Eu am fost un fenomen din naștere…
superior oamenilor și simplu” (Bacovia)

Motto-ul prezentelor însemnări critice deschide „romanul-document” Iorgu și-i trădează din incipit, adevăratele intenții filosofice, estetico-poetico-poietice ale scriitorului, criticului și istoricului literar, Adrian JICU. În opinia mea, reconstituirea și restituirea vieții fenomenului „din naștere” – original transfigurată viața și epoca „așa cum au fost”, în cele 48 de poeme epico-lirico-dramatice, simultan, tragico-comico-absurde, inconfundabile nu doar prin substanță, problematică, ci și prin poetica atmosferei, poezia și nonpoezia existenței – George Bacovia/ Iorguț, Iorgu, cum îi spunea cu voință feminină, Zoe (evocată cromatico-muzical în capitolul 35 al scriiturii) este o reușită romanescă de excepție. În ceea ce privește „drumul fără întoarcere” al Mamei poetului – fiindcă tot am pomenit-o – citim o autentică și originală elegie filosofică, pe tema fugit tempus și ascultăm un requiem bach-ian, care ne reconfirmă opinia lui Fr. Nietzsche că „fiecare își este sieși cel mai îndepărtat” și că, în esența-i, viața nu ne aparține.
M-am convins – știam și de la Ion Creangă – că a structura narativo-descriptiv o biografie, aparent insignifiantă, înseamnă să poetizezi miracolul unei vieți trăite sub fatalitatea zădărniciei și, simultan, să reveli spiritul poetului (asta face criticul Adrian Jicu) ce-și asumă „literatura provinciei, a inadaptaților și învinșilor”(Paul Cernat), pe care o sublimează estetico-poietic, original, credem noi, în bacovianism. Nu știu ce să citez, pentru a vă convinge de talentul indiscutabil, atipic al criticului de la revista Ateneu, care, de fapt, ne oferă în mitografia personajului Iorgu, o monografie literar-artistică, a devenirii bacovianismului plutitor – stare de spirit inconfundabilă în literatura româno-europeană, ce prefigurează un „sindrom apocaliptic” (Ioan Popoiu) care bântuie cu insistență sisifică, prezentul imprevizibil. Voi cita un fragment în pandant cu ingenioasa-i copertă a volumului, giacomettian intuită – statuile îi dictau celebrului sculptor, înălțimea acestora -, dar, în esență, biblic-brâncușiană, autor Angela Rotaru – Editura Humanitas:
„Mâinile astea de un vinețiu straniu, n-aveau să-l mai mângâie niciodată. N-aveau să-i mai întindă farfuria cu pârjoale moldovenești sau cafeaua abia turnată din ibricul cel roșu cu smalțul sărit. Și nici să-i mai așeze cămașa ori să-i netezească părul cam ciufulit, așa cum făceau odinioară, când era copil și se pregătea să plece la școală. Mâinile astea, lipsite de viață, aveau să se întoarcă în țărână… (…) Acuma pleca pe drumul fără de întoarcere, lăsând în urmă doar câteva fotografii și tabloul făcut de M. Schulhoff, artist ambulant. O convinsese cu mostrele pe care le arăta trecătorilor. Iar ea stăruise pe lângă Dimitrie, care cedase rugăminților ei. Își făcuse și el unul, dacă tot se ivise ocazia. Cehul îi chinuise ore întregi, cerându-le să stea nemișcați și le luase o mică avere. Dar le dăduse în schimb, o viață nouă, din puține culori, pe care n-o puteau înțelege pe de-a-ntregul. Se minunau de ei înșiși, ca și cum ar fi fost alții…” (35).
În realitate, tot timpul ne descoperim „alții” și ne minunăm de noi înșine… Sub cele 48 de parabole narate și poetizate bacovian, după necesități compoziționale romanești, de directorul Bibliotecii Județene „C. Sturdza” – personal îi doresc voința, personalitatea și celebritatea bibliocratului Borges, aproape o viață, director al faimoasei Bibliotecii din capitala Argentinei, Buenos Aires – se ascund tot atâtea particularități ale geniului, mai corect spus, imanențe ale genialității latente sau în acțiune. Cu alte cuvinte, scriitorul Adrian Jicu caută cu acribia filologului, întru fenomenul Bacovia – „personaj al propriei Opere”, cum îl figura undeva, Constantin Călin, mentorul autorului -, atributele prin ceea ce a fost, este și va fi acesta, „superior oamenilor și simplu”, adică personalitatea geniului care a avut încă din adolescență, conștiința/ intuiția reală a propriei valori. În opinia mea, talentatul și perseverentul scriitor Adrian Jicu a scris romanul-parabolă, Iorgu, tocmai pentru a revela subtextual, o posibilă și stranie teorie a geniului, care pleacă – știe toată lumea – de la ideea multimilenară, că orice tip de educație începe cu supunerea. Arătați-mi, vă rog, un geniu al umanității – „mântuitor de tirania clipei” și „călăuzitor pentru toate timpurile”. Ce geniu s-a supus de bună voie și nesilit de nimeni, patului procustian al tiraniei sistemice, care nu și-a impus sieși și celorlalți/ lumii, sub o perpetuă condiționare nihilistă, propria-i voință/ personalitate estetico-filosofică. „Lumea ca voință și reprezentare” aparține, în primul rând, geniilor, inadapțații prin excelență, ce au un acut sentiment al agoniei, al sfârșitului continuu, al unei existențe trăite „sub un cer de plumb” (I.Popoiu).
Prin urmare, citim în (pseudo)docuficțiunea Iorgu, despre un miracol Bacovia, care a apărut pe neașteptate, într-un timp și un spațiu al unui Bacău mitic, care a existat în fenomenal, încât poetul își are cu adevărat sensul existențial, în atmosfera metafizică de dincolo de bine și de rău, deasupra necesităților cotidianului sau, cum ar fi spus Fr. N., într-un „spațiu eteric luminat al contemplației libere de subiect.” Doar liber „de subiect” poți fi tu însuți – original, aparent desprins total de paradigmele poetice anterioare, de presiunea realității indiferente la căderea fatală în tragic/ istorie. Căderea în contemplația liberă „de subiect” i-a oferit poetului Bacovia, posibilitatea să poetizeze pustiul existențial, să vadă disoluția, melancolia și condiția tragico-absurdă a lumii. Este prima și cea mai importantă particularitate a geniului bacovian, ceea ce înseamnă că la o esență metafizică, nu poate fi validată decât o funcție metafizică.
Feciorul cel mai mare al lui Dimitrie, cel ce i-a provocat „dezamăgire după dezamăgire și necaz după necaz”, în esență – un solitar și liber în spirit, prieten de o viață cu cele mai perseverente boli (paludism, gripă, blenoragie, crize de nervi, amenințări cioraniene cu sinuciderea, eczeme nevindecabile și dipsomanie, toate orchestrate de un sublim grano de salis – este însă binecuvântat de soartă, cu un genial sentiment artistic, mascat sub o triplă determinare: în primul rând cea a interogației, probabil ca efect al mirării filosofice, care potențează duplicitatea intelectualului/ existenței și a adevărurilor moștenite, dar și a celor diurne, într-un al doilea rând, irealul, inexplicabilul și inefabilul instinct artistic, ce devine condiție de transgresare a banalului, a trivialului, cotidianului, istoriei, mitologiei, în spre valorile de suport ale categoriilor estetice, ce guvernează poezia, muzica, pictura, desenul, coregrafia – comic, umor, sublim, trivial, tragic, absurd, urât și, în sfârșit, starea de disconfort/ înstrăinare („îmi sunt străin mie însumi”, Cioran) ce decurge din filosofia existențialismul francez și a (neo)marxismului în expansiune.
Nu aparent întâmplătoare, mi se pare revelată în scriitură, mitografia poetului Bacovia, în raport cu spiritul culturii autohtone/ europene, deși „rădăcina oricărei culturi autentice” și, în egală măsură mitul ei creator, se înalță „pe nostalgia oamenilor de a renaște ca sfinți și ca genii”, ambii văzuți ca valori complementare, ca trepte spre împlinirea ultimă și cvasidefinitivă a omului prin cultură. Nostalgia poetului de a renaște Altul decât Eminescu, Macedonski etc. este vizibilă.
Existența geniului de tip bacovian (alta este metafizica celui de tip eminescian, brâncușian, cioranian etc.) deschide și închide, în fapt, cercul culturii postbelice. De ce? Pentru că o cultură, în sensul deplin al termenului, nu poate ființa decât prin lucrarea geniului, încât nașterea acestuia se cuvine privită ca scop, ca finalitate majoră a oricărei culturi. Intervine în metafizica lui Bacovia, o exterioritate – balzaciano-rebrenian revelată de Adrian Jicu – care-i dictează genialității bacoviene, cum să conlucreze la realizarea unui ideal estetic, pe care nu-l domină în întregul său. Drumul geniului bacovian configurat de Adrian Jicu în docuficțiunea Iorgu, nu oferă un model al creativității, geniile creează în serii discipoli sau epigoni, ci, mai curând, un model comportamental al omului predestinat să fie trăit de soartă, al scriitorului de excepție neînțeles și subestimat de contemporani și urmași. Ceea ce blochează ideea de model pentru lucrarea geniului, este în același timp semnul definitiv al absolutei singularități. Unic, inimitabil și însingurat, fiul negustorului Vasiliu a împrumutat de la tatăl său, voința de putere a sfântului Gheorghe, iar de la Zoe, capacitatea de a empatiza estetic eminesciano-macedonskian cu artele, cu proletarul, nu însă și cu împăratul.
Mascata docuficțiune Iorgu reconfirmă teza că geniul este ceea ce rămâne și dacă rămâne în urma unui șir de confruntări tragic-absurde, cu sine însuși, cu alții și, mai ales, cu principiile și legile care guvernează și delimitează irealitatea imediată, simultan eternă. Grație Agatei, unul dintre îngerii lui păzitori, alături de Zoe, surori, frați și puținii prieteni, Bacovia scapă ca prin minune de bolgia abrutizării morale și intelectuale totale, de bahicele sale căderi în contemplațiile „libere de subiect”. În lumea paradoxală a geniului bacovian, ostilitatea sa violentă împotriva a tot și a toate – prin care își câștigă libertatea și dreptul său absolut de a fi el însuși – este îndreptată exact împotriva a ceea ce este de fapt în sine însuși, dar nu este propriu-zis, el însuși. În complementaritatea acestor obstacole ale interiorității geniului, în fața aceluiași poet de tip macedonskiano-arghezian se înalță zidul opac al sistemului social, a cărui spargere înseamnă asumarea dublei calități: de reformator și de judecător al vieții, printr-o gestică întotdeauna oscilantă, teatrală, tendențios ostentativă. În partea în care înclină victoria rămâne o victorie care va include în sine și o pierdere. Importante, cu adevărat estetico-filosofic, pentru autorul vol. Plumb au fost „pierderile”.
Cele 48 de cuburi policromatic existențiale, cu substanțialitate și atmosferă inconfundabile, configurate expresionisto-neorealist, de universitarul Adrian Jicu, gradează fatal estetica, poetica și poietica acestor „pierderi” (ale copilăriei, adolescenței, entuziasmului, tatei, mamei, liceului, studenției, revoltelor romantice, iubirilor, viselor, prietenilor etc.) care au configurat arhitectura atemporală a Operei. Paradoxal, sublim și tragic în același timp, câte pierderi, atâtea câștiguri în plan poetic/ poietic Asemenea lui I. L. Caragiale, G. Bacovia, „scriitor multiplu”, complex, inimitabil, poate spune liniștit: sunt Fiul volumelor mele, al cărui Tată sunt.
Edificatoare în acest sens mi se pare partea vieții trăită în comunism. Bântuit de jocul de-a viața și de enigma devenirii, poetul în care au crezut de la bun început, Macedonski, Arghezi, Rebreanu etc. nu a sperat nimic de la sine și nici de la lume. A înțeles aproape de când era elev, că fericirea și adevărul sunt simple utopii, iluzii alimentate de concretul duratei, deoarece – dacă se abandonează timpului și altfel decât biologic – omul nu va găsi niciodată ceea ce este obligat să caute. Paradoxal, nesperând nimic de la sine, forța interioară a genialului Bacovia a stat în uitarea de sine, care a permis coexistența în personalitatea lui, fără conflicte ireconciliabile, a genialității poetice, cu metafizica Sfântului Gheorghe și cu cea a proletarului eminescian – nu mi se pare întâmplătoare insistența tatălui de a-l boteza Gheorghe și nici a mamei de a-i spune toată viața, Iorgu -, dar și cu libertatea filosofului existențialisto-marxist, condamnat la o utopică libertate. Poetul aprins și cuprins de orgoliul macedonskian s-a considerat un „ales” predestinat să gândească liber. Nu întâmplător, se vede, se judecă singur, se crede, fără îndoială, „superior oamenilor și simplu”, are intuiții profetice și forța de a suporta condiția damnatului și a exilului interior. Atât de simplu, încât devine de neînțeles, ar fi adăugat autorul celor 11 elegii. Această credință de o viață, în propria-i superioritate/ genialitate i-a asigurat poetului băcăuan, perpetuarea harului creator, programatic derizoriu și înșelător accesibil, confirmându-i parcă poetului-filosof, Lucian Blaga, acel „principiu al conservării enigmelor” omniprezent în orice tip de creație din orice sistem politic.
Romanul parabolă, Iorgu, îmi reconfirmă și opinia dezvoltată în eseul Bacovia – un poet inspirat, talentat sau genial?, publicat în Revista de cultură, 13 Plus, Anul XXIV, Nr. 201/ 2021, pp. 1 – 7. Citez din ceea ce notam în august 2021, cu alte cuvinte, ceea ce revelă configurând cu inteligență auctorială, Adrian Jicu, în cele 48 de poeme epico-lirico-dramatice, care alcătuiesc arhitectura barocă a Textului care s-ar fi putut numi și Romanul insignifianței geniului:
„Confirmarea geniului bacovian – atipic în antiteză cu geniul unor personalități recunoscute ca atare: Homer, Goethe, Shakespeare, Schopenhauer, Cervantes, Unamuno, Baudelaire, Eminescu, Brâncuși, M. Eliade etc. naște controverse și polemici interminabile. Geniile, se știe, nu seamănă între ele decât prin voința de putere. În cazul poetului băcăuan, starea de genialitate nu vine atât din (post)modernitatea scriiturii, din efectele sincopate ale expresiei poetice sau din fondul tragic subteran, omniprezent în Operă, ci din puterile interioare ale eului auctorial, voința/ energia estetică nebănuită la o privire superficială, din poeticitatea limbii române, din fericire (nu, din păcate, cum susține Emil Cioran) intraductibilă, sensibilă la imponderabil și inefabil, cât mai ales, din arta inimitabilă, genială în simplitatea ei, de a transfigura „haosul” parte integrantă din „cumințenia” modului nostru original de a fi.” (p. 1)
Ce reușește admirabil Adrian Jicu, în romanul poetico-baroc Iorgu – în cele 48 felii de viață, aparent aleatorii? Să reactualizeze mitul geniului corelat cu cel al familiei și al soției, ea însăși poetă ce se sacrifică în numele poeziei; să revele fondul tragico-absurd al vieții lui Bacovia, voința estetică, nebănuită la o privire superficială, de a-și impune neostentativ, imanența plurală a genialității, arta inimitabilă a transfigurării, cu predilecție, a haosului interior, în configurări laconice, audiții plutitor colorate, muzicale – niciun poem inclus în arhitectura romanului, nu este ales întâmplător de autor -, stilul inimitabil, hazardul, consecvența, „șiretul mers de vulpe al gândului” ce ne șoptește la ureche, cu vocea șarpelui biblic, fatalitatea înstrăinării de sine și a însingurării geniului, golul interior/ istoric.
În context, rog cititorul să se confrunte și cu opinia lui Petre Țuțea, privind geniul în acțiune: „e relief, noutate, invenție, creare de epocă și stil. Nu neapărat un înțelept, ci un superinteligent. Geniile sunt originale în măsura în care originalitatea e posibilă. În fond maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea față de divin, geniul e mai aproape de cer, dar nu în măsura în care e apropiat sfântul”.
În scriitura lui Adrian Jicu, eu, biet critic, nu am căutat transcendența – deși există atâta câtă trebuie să fie într-un roman care nu e trăitul însuși, ci o elegie filosofică, atipică, a trăitului – , ci imanența plurală a genialității. În timpul lecturii, m-a bântuit din gând în gând, întrebarea: oare nu scriem cărți, tocmai pentru a ascunde de ceilalți, ceea ce există deja în noi? Totul există în noi, era și opinia poetului german Holderlin. Pare să fie și sugestia lui Bacovia – cel inspirat, talentat, genial, fericit și banalizat atât în „Vechiul”, cât și în „Noul Regim al literaturii”… Cioranian cred că, practic, niciun scriitor nu este înțeles, prin urmare nici Adrian Jicu, deși a scris o carte, Iorgu, care-i va eterniza arta de a revela neostentativ, bacovianismul ca tip estetic permanent, imanent spiritului provincial al Bacăului, dar și al unei Românii capabile să-și perpetueze identitatea estetică, filosofică, politică, științifică, religioasă etc., să se schimbe la față, prin cultură, arte și filosofie.

*Adrian JICU, IORGU, Editura Humanitas, București, 2022

Monica MUREȘAN

XIII.

Se spune că există o clipă
mare cât viaţa întreagă
apare în taina primei raze ce sfâşie
un voal de ceaţă
sub cerul scund al dimineţii

doar atât înţelegi: că poate să ajungă
şi până la tine acea lumină bogată
de făptură divină
retrăind-o rar şi doar când vocea
nelumească te învaţă să iubeşti

la fel e cu luna – te veghează
blânda ei rază până adormi
strângînd-o în braţe
şi îţi e de ajuns

la ce bun orice definiţii
ea nu şi-a întors niciodată
faţa de la noi.

Ottilia ARDELEANU

Dau s-arunc cu piatra zilei mele de naștere

Cătălina Hașotti aduce în fața publicului cititor un volum proaspăt, apărut în anul curent, la editura Tribuna.
Autoarea volumului de față scrie așezat, în versuri scurte și poezii scurte, cu titluri musai de un cuvânt, titluri care reflectă stări, atitudini, spații, culori, perspective, sensuri, ciudățenii și altele.
Tentația autoarei este de a se afla în plin zbor, în depărtări, labirinturi, în refugii chiar, pentru a cocheta cu poezia- sensul lui a fi. Uneori, cuvintele autoarei sunt tăioase pentru a declanșa metafore cu iz ironic: „Îmi ascuțeam simțurile/ cu un cuțit de curățat/ lucruri inutile”.
Iubirea este domestică, adusă în prim-plan doar prin elemente și efecte familiale, firești: „Muțenia ta/ umblă prin bucătărie/ îmi înghit foamea/ îmi iau șorțul agățat/ de pânza de păianjen/ îl îmbrac pe marginea/ dintre mine și tine/ apoi mă pun pe făcut ceva bun/ iau un pumn de zahăr/ iau cuvântul iubesc/ dat prin sita/ care separă neghina/ de sentimente”. Iubirea este ademenitoare, cu arome și condimente, când iute, când sărată, când amară ori dulce, este gastronomică și apetisantă. Iubirea este sacrul și profanul, zona aceea sufletească apăsată de păcat și totodată nevoiașă de iertare: „ai altceva de făcut/ decât să te spargi în păcate/ și în iertări”. Iubirea este jertfire, aruncare în neant, dezlipire de sine: „aici zace acela care/ strigându-și iubirea/ s-a aruncat în gol/ în timp ce toți/ se îngrozeau/ când îl vedeau/ cum se lipea de cer”. Iubirea are conținut onomatopeic, o muzică interioară venită dinspre vietățile și vivacitatea exterioare: „Sângele tău/ țârâie ca niște greieri/ într-al meu”.
De cele mai multe ori, titlul poeziilor întruchipează însăși acțiunea; imagini vizuale se derulează filmic, parcă din titlu curg aceste imagini care fac un trup poetic mulat pe conceptul autoarei: „Explozie a imaginii/ este timpul petrecut împreună/ în fotografiile cu tine/ cândva/ eram efervescenți/ de parcă băusem/ toate vitaminele din lume”.
Cătălina Hașotti are valențe medicale. O spun multe dintre poeziile sale. Este un alt mod de a descrie suferința, de orice grad, de orice ordin. Ceea ce remarc este că nu există lamentări în astfel de poezii, nu există strigăte de durere, neputință, moarte. Poeta are stilul său cuminte, deschis, înțelegător până la înțelept, de a referi momente dramatice ale trupului și sufletului uman: „Mă tot gândesc/ cum se numește/ boala ce s-a vârât/ în tine/ toate femeile/ care te-au iubit/ vorbesc de boala ta/ este ceva care ține/ de respirație/ ori de cap/ ori de picioare/ ce silabe noroioase/ în cuvântul boală/ mereu trece nestingherită/ pe zebra orașului”; „nu mai știu/ nici ce cromozomi am” – se destăinuie poeta, în confruntarea cu hopurile vieții.
Cel mai frumos lucru este acela în care poeta își așteaptă poetul ca pentru o nuntire cu poezia, când locuirea se face în poeme, niște case care miros a tot felul de mirodenii. În fond, poemul este ceva hermeneutic, pictural, artistic, rupt din lumeasca fire.
Versurile Cătălinei Hașotti au o cantabilitate personală, sunt viori ale sufletului acordate pe note poetice, vin din spațiul copilăriei și al limbii materne, inspiră și expiră cuvânt: „M-am cunoscut cu ea/ în clipa în care/ vioara buzelor mele de copil/ a cântat două silabe perfecte:/ ma-ma/ așa am început/ să mă uit limpede/ în ochii limbii mele române/ așa a început să mă recunoască/ sângele sufletului meu/ așa a început/ inima mea să respire”.
Simbolul pietrei și motivația acestui volum se constituie în versuri care certifică intenția poetică a autoarei: „Mâna-mi trosnește când/ dau s-arunc cu piatra/ zilei mele de naștere”.
Altfel, fantezia poate fi un alt nimb de libertate, de împăcare cu sine: „ninge cu fulgi de ciocolată/ și cu nervuri de frunze”.
În triada copac-foaie-litere este tot patosul poetic al autoarei, însăși viața- poveste de dragoste fără sfârșit: „Copacul/ își scutură florile/ pe foaia cu litere/ în caietul special/ apar licurici vioi/ pe ultima filă/ își deschid/ imprevizibil/ aripi albe/… cu litere șchioape/ o poveste de dragoste”.
Cătălina Hașotti duce discursul și în zona mai puțin plauzibilă a vieții, în dezastrul uman, până acolo unde să-ți vinzi sufletul. Numai că, la ea este calea aceea despre care vorbeam: discretă, modestă, silențioasă, cumva creștină, cumva înfiorătoare: „mi-am vândut Biblia/ nu mai aveam niciun ban de pâine”.
Poezia Cătălinei Hașotti se vrea o splendoare: ”Prin pietre mari de aer se întinde/ goliciunea înfățișărilor blajine”; „mă scutur degeaba de poezie” – afirmă autoarea în plin proces creativ.

Cătălina Hașotti, Pietre de aer, Ed. Tribuna, 2023

Distribuie: