Spații culturale nr. 91 (9)

Ioan Romeo ROȘIIANU

Târgul cu Psalmi de Crăciun

„Cheamă-Mă în ziua Necazului, și Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi” (Psalmi, 50:15)

Încă de când nu mă născusem mi-a promis Dumnezeu
o audiență de suflet,
speranța izbăvirii mi-a dat, printre rânduri,
încă de când puținii oameni încurcau secundele cu ora.

Nu era nimeni de față atunci,
dar toată lumea își aduce aminte
surâsul Luminii la ceasul greu.
E ca atunci când cineva încurca zorii cu noaptea
fus orar neștiut înainte de Coandă –
Columb a străbătut încet lumea și timpul, inutil –
nimic nu e de dat la amanetul lumii și-al vieții,
totul este enigmă și vânt,
nu știm de ce este așa în cărțile lumii.

Știu pe de rost versete și totuși nu-s sfânt!
Nu-s bun cum cred, cum îmi place să cred că sunt,
cum îmi place să cred
că pun în practică speranțele lumii,
cum crede însăși lumea că sunt.

Vin la întâlnirea cu mine de unul singur mereu
și totuși întârzii de fiecare dată.

Cine să mă tragă de mâneca scurtă atunci când până și la
Cina de taină n-are cine mă vinde?!

E ca într-un vis urât Crăciunul acesta!
E ca o idee neterminată visul trăirii!
Liniștea e ultima himeră știută, poate balsam,
poate nimic, poate vânt, cine știe?!

Unde era Dumnezeu când îmi era greu și-mi era sete?
Unde era Dumnezeu când îmi era foame și frig?
Unde era Dumnezeu când nimeni lângă mine nu era?

Psalmul s-a stins în mine ca o binecuvântare tăcută,
pierdută era speranța,
ca o-ntoarcere-n timp, ca o palidă umbră.

Murea în tăceri mântuirea,
creștea asfințitul ca o trecere-n noapte.
Visam la speranțe rătăcite-n cuvânt.
Mânuiam amintiri și cuvinte-ncurcam de unul singur.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi întindă mâna,
să nu mă lase singur în mijlocul lumii.

De unul singur număr acum așteptarea de după Rugă,
Dumnezeu mi-a făcut semn și îl simt,
e peste tot și pe nicăieri, ca o boare știută.

În stația PECO n-am bani să-mi alimentez rezervorul,
de peste drum Dumnezeu
îmi dă semnal că mai am baterii
pentru încă o viață.

Gina ZAHARIA

deodată

deodată am auzit:
ești actor bun dacă știi să-ți înghiți lacrimile
poate vei putea adăpa cândva vreo pasăre rănită
ori un cerșetor dornic de călătorie printre spini înfloriți
când ai râul tău barca ta peștii tăi trestiile tale
ești bogat
o bogăție pe care o sfințești din când în când
cu sufletul
dacă pui și busuioc sub pernă și visezi că râul e limpede
că naufragiile nu-s pentru tine
că decorul asta e cel căpătat din cărți ori din filme

când întinzi mâna se deschid drumuri vechi și altele noi
poți ajuta îngenuncherile să slăvească cerul
și să atingă coroana pomilor în mugur
lângă ciocârlii
prin ochii tăi trec bătrâni și copii
ori singuraticii care nu înțeleg de ce atâta tevatură
pentru un strop de liniște
dar nu lăsa crezul deoparte
crezul înseamnă izbândă și dragoste și siguranță și încredere
îți poți lăsa râul acolo
fără să te îndoiești de nămol

cineva cântă

prin toamna asta drumul e aproape pustiu dar cineva cântă
nu văd pe nimeni
câțiva stejari și doi-trei câini plimbăreți
s-au trezit devreme poate odată cu mine
și lustruiesc pragul zilei

diminețile de duminică sunt frumos îmbrăcate
unele merg la biserică altele se încurcă în detalii
toată săptămâna le-a strâns în buchet
ar vrea să le împartă cumva
dar până diseară mai e

să nu crezi că te-am lăsat acasă
astăzi pribegim prin livada cu nuci
apoi trecem în deșert cât ai clipi
apropos
mai știi să ții pasul cu mine?

simplu

iarba și bruma își învață fiii să trăiască
împreună
niște vrăbii actualizează ultimele știri
apoi le urcă într-o mașină de teren
și le duce prin viață

în rest e simplu
o carte deschisă la starea vremii niște bănuți de aur
o scoică întoarsă din perlă
și răzbunarea unei îmbrățișări
dintr-o colivie

aproape de tine

ce-ai făcut cu timpul meu zdrențuit
cu visul în care s-au scăldat mai toată vara gânduri de platină?
plecarea cu mâinile goale aduce mâl și vrajă
fântânile mergătoare sunt în așteptare printre ele se sfătuiesc fanaticii
să ridice un zid

unde mergi? m-ai întrebat în șoaptă
n-ai așteptat să-ți răspund de fapt nici eu nu știam
era seară
atunci am legat furia la ochi
nimeni n-a ghicit teama de a mă trimite
sub talpa luminii

aruncasem lanțuri pe cer alpiniștii m-au invidiat numai o dată
i-am salutat cu respect
le-am descris pământul în clocot
brațul inimii pironea adevărul
m-au crezut pe cuvânt

apoi s-a pornit un murmur de tot dragul
cineva îmi desenase trandafiri în deșert aproape de tine
poți face aici o grădină ai zis
ce curaj
născocisem un truc să țin visul meu sub nisip
cine știe umbra lui poate deruta singurul spin
credincios

Parcă

Seara asta e un fel de cântec regăsit.
Își trimite ariile în stânga și-n dreapta, nimic nu rămâne vechi în urma ei,
e departe și e aproape, e liniștită și agitată, e frumoasă, foarte frumoasă.
N-a auzit decât vorbe de laudă,
mai trecuseră seri pe aceeași stradă,
discutaseră despre
anticariatul culorilor,
însă niciodată nu avusese parte de atâtea zâmbete.

Odată, una mai îndrăzneață a ciugulit un cuvânt
din magia îmblânzitorilor de zile negre
și s-a trezit ostatică dincolo de iluzii. Parcă.

Pentru prima dată a dat drumul zmeilor,
nu vrea să aibă de-a face cu păreri de rău,
abia a privit spre poteca cu gânduri,
mai târziu va urca într-un tren,
are toată noaptea la dispoziție,
aș fi putut s-o găzduiesc
dar cu înserarea nu te pui,
mai bine îi fac cu mâna și îi dau pace.

În grabă mi-a lăsat un film de dragoste,
/frumos gest/
e pentru risipa de pietre mici și mari pe care le-am tot adunat
din fața ei.
S-a făcut noapte.

Ancelin ROSETI

Colind

S-au pus pe dans arhanghelii în ceruri,
E noaptea nopţilor celor mai albe,
Puii de clauni mânuiesc peneluri,
Şi viu e visul, umbrele sunt dalbe.

Ce norduri plâng?, ce au a ne mai spune?
Au căpiat culorile-n tablouri…
Hai s-ascultăm cum timpul îşi depune
Pe tâmpla lumii dalbele ecouri!

Atât a fost, atât avea să fie,
Din lemnul crucii se înalţă zorii,
Dar ce colindători în carnea ta învie
zâmbetul trist al marilor istorii?

Hai să visăm şi ce va fi să fie
Ne-or spune-n cânturi dalbe urătorii!

Din Ler în Ler

Vin crainicii nopții, în dalbe instanțe,
sub bolte de vis, când aripi adie,
și-nchid paranteze, și-alintă balanțe.
Ceva stă s-apună, ceva stă să fie…

Nu-i timp de regrete, e noapte-n culise,
Din biblii ning mieii, se-nalță colinda,
La marginea rampei, cad magii din vise,
Și-n spatele lumii adoarme oglinda.

E lerul mai ler, cât din creștetul lunii,
un cânt curge invers – atât, numai Unul.
Și ceasul din turn plânge-n inima lumii,
pruncind-o să bată smerită Crăciunul.

În dalbe acorduri pe sine se-ntrece
o voce pornind pe octave în sus:
„Nimic să nu vină, nimic să nu plece” –
În inima lumii colindă Isus.

Din ler în ler,
din propria-i zare,
din zori în zori,
din vârful luminii,
la geamul vostru,
Isus răsare –
primiți-vă darul,
cântați-l în inimi!

Carmen SECERE

autoservice

în trupul meu s-a lăsat o liniște de mormânt
în mintea mea defilează un șir de gânduri

dacă schimb tâlcul
așteptarea devine o pedeapsă
cu efect imediat

am găsit un rest din ce a fost
și am salvat doi din îndoială

la început simți frigul dintre coaste
apoi auzi cum cade un fulg

accelerează
treci pe roșu
taie linia continuă

viața este o călătorie
pe scaunul pasagerului
iar suma tuturor fricilor mele
ești tu

decor cu lanțuri

răscolesc orașele după oameni și apă
cei care mă caută noaptea
îmi cântăresc de trei ori imposibilul

cred în ce nu există
și-mi țin uitarea sub pleoape
am dovada unui poligraf ruginit

câteodată adorm copii de suflet
alteori dansez în lanțuri
iar de aici până acolo târăsc întuneric
prin lumină

în colțul acestui decor vând frică
apoi aranjez cerul așa încât
să nu mai plouă pe tine

pentru a nu știu câta oară

mă aduni pe degete
apoi mă întinzi sălbatic
/de la tine am învățat să dorm
cu ochii deschiși/

sub cămașă îți leg păsări
timpul a stat pentru
a nu știu câta oară
nimic nu te limpezește mai mult
ca mirosul meu

noaptea durează cât o înviere
noi ne întâmplăm
între două zăpezi

și-atâtea morți albe
în rana asta
comună

zero negativ

bărbații poartă la revere
flori de iarnă
/comerțul sanguin este interzis/

răscolesc fleacuri
insula mea are nevoie
să supraviețuiască

salvez alunecarea în cealaltă parte
până dincolo albul
nu mai exista

păcălesc roșul cu alt fel de roșu
sar când pe o scândură
când pe alta

în camera cu două leagăne
curg transfuzii
tu ești grupa mea de sânge

variabila spectator

120 miliarde de biciclete produse în acest an
2 milioane de cărți
4 milioane pierderi de pădure
768 milioane de oameni fără acces la apa potabilă
14 mii de zile rămase până la epuizarea rezervei de petrol
6 miliarde țigări fumate astăzi
874 milioane de persoane subnutrite

nimic din ceea ce fac nu va schimba statisticile
oricâte planuri de rezervă ar exista lumea rămâne
un infinit negru și rece

păstrează-ți calmul și mergi înainte
nerăbdarea înseamnă neglijență
chiar și atunci când treci desculț
pe sub palmierii din africa

sunt o mulțime de moduri de a o da în bară
în preajma țintei trăim cum putem

noaptea trecută a fost tristă ca mine
am visat că treceam prin grădina prin care eva a trecut
și peste tot oamenii cereau ajutor
aș fi vrut să țip dar aveam buzele cusute
n-am mai scos niciun sunet de atunci

nu mai sta pe gânduri
îmbracă-te să te scot la lumină
să mergem să pipăim pe stele
urmele lui Dumnezeu

Rodica BRETIN

ZIUA MAMEI

„Nu e bine să îți săruți copilul altfel decât în somn”, citise mama într-o carte scrisă de un psiholog din anii ’60. De-asta căldura răsuflării, buzele ei pe fruntea mea se confundă cu visele copilăriei, în care se amestecă izul proaspăt al așternutului, apretat și călcat până ce foșnea ca hârtia.
Ziua, încăperea mea preferată rămânea bucătăria. Și ce mirosuri veneau de acolo! De plăcintă cu mere, compot de rabarbăr, cornulețe umplute cu magiun de prune, de oțet fiert cu foi de dafin și piper pentru gogoșari când venea vremea murăturilor. Așa o țin minte pe mama: în capotul ei de diftină și cu părul pe moațe, când în picioare în fața marii sobe Vesta, mestecând în oale, când cu cuțitul în mână, mărunțind zarzavatul pe tocător, ori frământând aluatul. Câteodată luam și eu un cuțit mai mic și tăiam o roșie, ori un morcov, nu ceapă fiindcă ustura la ochi, iar drept răsplată mama îmi dădea să rod cotorul de la varză tăiat în patru. Îmi plăcea să zăbovesc pe lângă ea fiindcă de fiecare dată mă alegeam cu ceva bun. Dacă fierbea răcituri, scotea măduva din oase ca să o mănânc cu sare; dacă făcea salată de vinete, luam câteva linguri înainte de a fi pusă în frigider; iar la limba cu măsline, jumătate dispăreau la mine în gură până să ajungă în sos. Cu tot timpul petrecut în împărăția castroanelor și a tigăilor, n-a ieșit din mine vreo gospodină. Îmi plăcea să mă uit, să gust și cam atât. Să mestec o jumătate de zi în crătiți, pentru o mâncare ce luneca pe gât în câteva minute? Nu-mi părea să merite osteneala. Nici mama nu mi-a dat ghes să învăț secretele bucătăriei. „Las’ că ai timp mai târziu…”
Cum venea de la serviciu gătea, spăla, cosea. Curat, tot ea făcea, întâi cu cârpa de praf, mătura și fărașul, iar mai târziu cu aspiratorul Raketa. La cumpărături însă, mergeam împreună. Mă lua de mână și colindam magazinele de pe Republicii, mereu în căutarea a ceva bun și ieftin. Însă tot ce părea convenabil se strica aproape imediat, ceea ce a naștere la o nouă zicală, devenită repede preferata mamei: „Suntem prea săraci ca să ne cumpărăm lucruri ieftine.“ Așa fusese cu mașina de spălat; tata găsise un Albalux la reduceri care, după o lună, se oprise cu rufele înăuntru. Chemat degrabă, electricianul își pusese mâinile în cap, apoi meșterise cât se pricepea și motorul pornise într-un târziu. Dar atât. Mașina nu mai încălzea, iar de stors, nici vorbă. Mama fierbea apa într-o oală și o turna în cuvă, punea săpun dat pe răzătoare în loc de detergent, iar rufele le scotea șiroind de apă. Oricum era mai bine decât înainte, când își jupuia pielea de pe mâini cu frecătorul.
Nu mi-o pot închipui pe mama altfel decât cu ceva în mână – mătură, perie, ac și ață, sucitor, polonic ori lingură de lemn – care, împreună cu șorțul de bucătărie, îi deveniseră o parte din trup. Mânca pe fugă, adesea în picioare, ca să nu piardă timpul și, când se așeza în sfârșit, la capătul trudei și-al zilei, între degete îi apăreau ca prin farmec andrelele, fiindcă mereu croșeta ba șosete groase și mănuși cu un deget pentru mine, ba un fular pentru tata. Noi doi eram rațiunea sa de a fi. Rostul ei pe lume era să spele hăinuțele mele de rugina și praful de cărămidă din fundul curții, să calce cămășile albe ale tatei, să-i potrivească, tot cu fierul, dunga de la pantaloni. Gătea întotdeauna ce ne plăcea nouă – nu același lucruri la fiecare, tata ar fi mâncat sarmale, musaca și iahnie de fasole la orice masă, eu aș fi avut un singur răspuns dacă m-ar fi sculat cineva din somn să mă întrebe ce vreau: cartofi prăjiți și salată verde! Care erau felurile ei preferate? Nu știu decât unul, găluștile umplute cu prune pe care le făcea rar, altfel nu-și îngăduia pofte ori mofturi, lăsându-le în seama mea, care n-aveam vreun scrupul. Așa cum nu mi se părea ciudat să le facă pe toate în casă, fără niciun ajutor din partea mea sau a tatei. Trăia ca să ne servească, robotea cu sârg ca să fim mulțumiți. Ce era nefiresc în asta?
Tata venea de la serviciu, mânca, răsfoia ziarul sau asculta vreo piesă radiofonică, apoi ne mutam amândoi în sufragerie, unde dădeam drumul la televizor. Bărbații anilor ’60 nu se înhămau la vreo treabă. E-adevărat, o dată pe an, în miez de ianuarie, erau trimiși să bată covoarele pe zăpadă, un obicei abolit însă după ce în fiecare cămin și-au făcut intrarea aspiratoarele. Tata respecta cu sfințenie tradiția, nefăcând nimic în casă, în afară de reparații – schimbatul becurilor, al siguranțelor, desfundatul chiuvetei și înlocuitul robinetelor. În copilărie am stat destul pe lângă el, deprinzând lucruri care îmi păreau interesante și periculoase – cum ar fi umblatul la o priză care te putea lovi oricând cu fulgerul electrocutării.
Mama nu m-a pus vreodată să o ajut și nici eu nu m-am oferit, primind darul timpului închinat nouă ca pe o ofrandă firească. Dar era oare? Mama nu se plângea – mulțumită ori resemnată, se înhăma la căruța rutinei, trăgând-o pe drumul zilei către noapte. Duminicile mă trimitea cu tata la plimbare, în parc, la cofetărie, ori iarna în orășelul copiilor și ea rămânea să ne pregătească o masă mai specială.
Cel mai greu îi era de sărbători. Când veneau Paștele, Crăciunul, Anul Nou sau Sfântul Ioan, casa trebuia să fie curată ca un pahar, cămara și frigiderul pline, iar felurile de bucate la înălțimea așteptărilor unor musafiri importanți cum erau cumnații ei, domnii doctori. Pentru mama sărbătorile aduceau ore suplimentare la toate: curățenie, gătit, alergat după cumpărături și stat la cozi. Poate fiindcă știa asta, tata își ținea doar ziua sfântului botezător, iar de a lui, cea adevărată, ne lua pe mine și pe mama în oraș, la restaurantul Postăvarul.
Iar eu? De m-ar fi chemat Maria sau Elena, aș fi fost cu roșu în calendar măcar o dată pe an. Numele meu n-avea însă conotații biblice, mai degrabă ateiste – dacă mă nășteam cu o zi mai târziu, pe 7 noiembrie, m-ar fi sărbătorit toată Rusia odată cu revoluția bolșevică din octombrie, care făcuse pași în calendarul pe stil nou. Pe 6 deci, suflam în tortulețul în care se tot înmulțeau lumânările. Până la nouă ani, musafirii au rămas însă aceiași: vărul meu Sorin și Dragoș, copilul din vecini, când aliat, când inamic în jocurile curții de pe strada Lungă. Desfăceam cadourile – în fiecare an pijamale, de parcă invitații se vorbiseră dinainte –, mama ne trata cu saleuri, fursecuri, arahide și sirop de zmeură, apoi jucam remi, Popa Prostu’ și moară, după care gata, fiecare acasă la el, și așa Dragoș sărise peste somnul de amiază, ceea ce nu se întâmpla prea des.
Ziua mea nu-mi părea memorabilă – ca a lui Sorin, care avea câte douăzeci de invitați, încă de la grădiniță –, mai degrabă ceva de bifat în calendar, dar măcar era, pe când cea mamei… Sigur, pe 8 martie – când îi duceam flori tovarășei învățătoare – era ziua tuturor femeilor, cărora li se îngăduia să plece mai devreme de la serviciu; până și mama ajungea mai repede acasă. Toate bune și frumoase, dar când era ziua ei, numai a ei?
Pe 2 octombrie, am aflat de la tata, înțelegând de ce venea mereu, în acea după-amiază, cu un buchet de trandafiri galbeni și un carton cu prăjituri luate de la cofetărie, din cele care îmi plăceau mie: savarine, diplomat și ecleruri. Asta era tot, fără cadouri ori mers la restaurant. Iar o masă cu invitați n-ar fi fost decât o corvoadă în plus pentru mama. Onomastica ei venea, trecea, la fel ca o zi oarecare – doar toți trebuia să ne naștem într-una, avea asta chiar atâta însemnătate?
În 1969, anul în care americanii au pășit pe Lună, aveam aproape unsprezece ani și o idee nouă care mi se înșurubase în minte: să îi fac mamei o zi specială, cum nu avusese până atunci.
Alesesem darul potrivit, un colier din vitrina unui magazin cu gablonzuri de pe strada Republicii, la care îmi rămăsese gândul. Când îl văzusem întâia oară era amiază și soarele prefăcuse vitrina într-un acvariu unde coliere, broșe și brățări păreau să plutească ca niște pești exotici, fluturându-și voalurile înotătoarelor și cozile de curcubeu. Dar mai tare decât toate strălucea șiragul de mărgele verzi ca ochii mamei. Cine ar fi zis că erau din sticlă colorată și nu smaralde de-adevăratelea?
Singura problemă era prețul – șaizeci de lei – adică mult, pentru mine. Cum se făceau averile în America? Viitorii miliardari puneau deoparte cent peste cent – până când moșteneau o mătușă bogată ori câștigau la loterie. Și eu luam lozuri – nu din cele pe care scria necâștigător sau mai trage o dată, ci plicuri filatelice cu premii. Câștigai sau nu, rămâneai cu timbrele, iar dacă erau dubluri puteai face schimb la Cercul Filatelic, ce se ținea în fiecare miercuri dimineața, în Palatul Poștei. Un plic cu timbre costa trei lei, pe care tata mi-i dădea o dată pe lună; pasiunea de colecționar cu cheltuială se ține…
Pentru septembrie îmi dăduse banii, însă m-am făcut că uit, iar după o săptămână i-am cerut din nou, cam rușinată, e drept. Tata s-a uitat lung la mine, întrebându-se dacă nu era prea devreme ca să mă lase memoria. Începusem să bâigui ceva despre o serie de timbre din Camerun, din cele scumpe, cu picturi, ce trebuia neapărat completată, când m-a întrerupt cu o întrebare:
– Cât îți trebuie?
– Șaizeci de lei, am mărturisit dintr-o răsuflare.
N-a vrut să știe pentru ce, nu era în firea lui să iscodească. A scos portofelul și mi-a dat hârtiile, fără o vorbă. Le-am luat și am plecat repede, de teamă să nu se răzgândească și abia când am ajuns la ușă mi-am adus aminte să spun mulțumesc.
M-am dus la magazin în aceeași zi fiindcă, deodată, mi se făcuse frică să nu se vândă colierul. Cadoul mamei stătea de-atâta timp acolo, sigur plăcuse și altora! Dacă îl cumpărase cineva între timp? Norocul continua să țină cu mine, șiragul smaraldelor de sticlă mă aștepta cuminte la locul lui, iar vânzătoarea l-a scos din vitrină fără să facă nazuri că îi stricam aranjamentul. M-am uitat atentă la fiecare mărgea, să nu fie spartă ori ciobită, așa cum mă uitam la timbre cu lupa să n-aibă vreun colț lipsă sau, mai rău, o urmă de deget pe spatele cu lipici. Colierul n-avea defecte, nici seamăn pe lume, mă tot minunam de ce-mi căzuse în mână. Am zis da, îl cumpăr și i-am întins femeii hârtiile de zece, iar ea le-a numărat de două ori înainte să le vâre în sertar. Pe vremea aceea nu existau case de marcat, așa că n-am primit nici bon, nici garanție – dar ce se putea strica la niște bile de sticlă înșirate pe o ață de nailon? Vânzătoarea m-a întrebat dacă vreau să împacheteze frumos mărgelele și, când am zis nu, a ridicat din sprâncene.
– E pentru mine, am spus în loc de altă explicație.
Am înhățat colierul și l-am vârât în buzunarul hanoracului, apoi am plecat urându-i vânzare bună, cum o auzisem de atâtea ori pe mama. E drept că asta se întâmpla numai în piață, unde precupețele te îmbiau cu fructe și legume de la ele din grădină. Vânzătoarele din magazine aveau marfă din ograda statului – încasau ceva sau nu, tot același salariu primeau la sfârșit de lună. N-am zăbovit prea mult asupra problemei – hotărând doar că, data viitoare, un la revedere era de-ajuns. Până acasă am mers tot drumul cu mâna în buzunar, de teamă să nu fie găurit și să pierd minunăția de mărgele.
Gata, reușisem! Până la ziua mamei mai era destul și, iată, eu deja aveam cadoul. Am socotit pe degete cât mai rămăsese până pe 2 octombrie: douăzeci și una de zile. Trei săptămâni erau o grămadă de timp. Ce fac până atunci cu colierul?
De când o știam, mama se afla pe picior de război cu acarienii și alte lighioane nevăzute ce se aciuiau prin cotloanele casei și trebuiau stârpite fără milă. Toată ziua mătura, ștergea praful, scutura așternuturile, preșurile, dădea cu aspiratorul pe covoare. Îmi și închipuiam microbii, speriați și asurziți, fugind care-ncotro, fără să aibe habar că n-aveau scăpare.
Cum mama deschidea rar sertarele șifonierului, am ascuns colierul în cel de jos. Și dacă o să caute ceva și o să dea peste el? I-am schimbat locul în lada cu așternuturi, între perne și cuverturi. Le scosese deja la aerisit în vară, până la anul nu umbla acolo. Oare? Vorba lui Shakespeare: „Greu apasă coroana pe fruntea unui rege!“. La fel atârna și o taină, aș fi putut depune mărturie; cu cât trebuia păstrată mai mult, cu atât se îngreuna. Mama – căreia nu îi plăceau secretele, iar surprize din partea mea avusese destule ca să nu și le mai dorească – mă tot iscodea, doar o să afle ce ascund. Eu, nimic, tăcută ca un sfinx. Deși, când o găsisem în camera mea, cu mâna în lada cu pricina, mă cam trecuseră nădușelile. Dar n-a făcut decât să pună la loc un cearșaf abia călcat, mirosind a apret. Totuși, fusese aproape să îmi strice surpriza. Prea aproape. Trebuia să mut colierul într-o nouă ascunzătoare, mai sigură. Dar unde?
Mama ștergea rafturile bibliotecii o dată pe săptămână, întotdeauna în fața cărților. În spate, praful se aduna nestingherit, la fel ca pe partea nevăzută a Lunii. Am pus colierul într-o pungă de plastic și, pentru a-l vârî în ascunzătoare am scos trei volume, cât să-mi încapă mâna. Când să le pun înapoi, dintr-unul a căzut ceva – o poză îngălbenită de vreme ce stătuse ascunsă între filele din Mândrie și prejudecată, de Jane Austin. O carte pe care încă nu o citisem, așa cum nu văzusem niciodată fotografia aceea.
M-am uitat curioasă la băiatul și fata ce zâmbeau fără grijă, niște adolescenți parcă, gata să pornească pe drumul vieții, cât de repede și de departe îi vor duce caii putere. La început nu i-am recunoscut pe cei doi, doar motocicleta – și abia atunci i-am privit mai cu luare-aminte. Da, ei erau, tata și mama!
Încălecaseră cu nonșalanță șaua dublă, el cu scurtă de piele, un James Dean din Carpați, rebelul fără cauză, ea o Jane Fonda șatenă, ce nu jucase vreodată în Barbarella. Să fi fost aceia părinții mei? Greu de crezut. Ca toți copiii, eram convinsă că ai mei se născuseră, într-un fel, odată cu mine. Mi-era cu neputință să-mi închipui viața lor dinainte, când fuseseră altceva decât mama mea și tatăl meu. Dar iată că amândoi trăiseră niște vremuri în care nu mă aveau pe mine și – mă înfioram numai gândindu-mă! –, altele în care nici nu se cunoșteau.
Fata din fotografie purta pantaloni strânși pe picior, părul lung, o eșarfă aruncată neglijent peste umăr. Am încercat să mi-o închipui schimbându-se în femeia în fuste până sub genunchi, rochii înflorate ori capot de diftină, cu eternul șorț de bucătărie… Tata semăna mai mult cu cel de astăzi, ca și cum el se luase la trântă cu timpul și ieșise învingător. În loc de obișnuitele costume luate de-a gata de la Romarta, purta pantaloni din piele neagră și geacă de motociclist, în ton cu bocancii militari și ochelarii negri. Părea rupt din filmele la care ne uitam amândoi, detectiv sau vânător de extratereștri, care trăia periculos, un rebel în toată puterea cuvântului, însă unul care găsise pentru cine să lupte: întâi pentru mama și apoi pentru mine. Și dacă ar fi trecut unul pe lângă altul fără să știe, să se recunoască? Dacă nu s-ar fi îndrăgostit – neapărat la prima vedere și în împrejurări romantice – eu n-aș fi fost acum aici, cu fotografia asta în mână, ascunzând în spatele cărților cadoul de ziua mamei.
Am pus la loc Mândrie și prejudecată, însă poza am păstrat-o. În săptămâna următoare m-am simțit cam ciudat, altfel de ce m-ar fi întrebat mama atât de des dacă mi-e bine, punându-mi câteodată palma pe frunte – însă n-aveam febră, fiindcă întrebarea care mă ardea pe dinăuntru nu era dintre cele care să suie mercurul termometrului.
Cine erau străinii aceia? Când spuneam ai mei, așa îi credeam, trup și suflet. Nu luaseră prima gură de aer odată cu mine, nu deschiseserăm împreună ochii asupra lumii, ca o făptură cu șase mâini și picioare, cu trei inimi bătând la unison? Se părea că nu. Mama trăise treizeci și doi de ani fără mine, tata și mai mult, patruzeci – o jumătate de viață! – în care n-avuseseră habar că le lipsește ceva – ori cineva. Mă căutaseră măcar în vise? Fusesem un copil dorit, în primii zece ani de căsătorie mă tot așteptau, știam. Dar puteam fi eu, putea fi altul. Voiau neapărat un copil, oricare, sau pe mine?
Iar ei doi, prin ce miracol se întâlniseră? Dacă mama s-ar fi îndrăgostit de un alt bărbat, un alt copil în locul meu și-ar fi bătut acum capul ce cadou să îi facă de ziua ei. La gândul că fusesem atât de aproape să nu fiu mă lua cu amețeală. M-am uitat din nou la chipurile necunoscuților de pe motocicletă. Arătau atât de… fericiți! Cum puteau fi când eu nu eram cu ei, nici măcar o promisiune, ci așteptam undeva în beznă și tăcere ca tata să mă caute, ca mama să mă cheme?
Și-un gând nou, la fel de tulburător. Poate lor le-ar fi fost mai bine fără mine, poate un alt copil le-ar fi adus mai multe bucurii, sau măcar mai puține probleme. „Alții creșteau zece până te-am crescut eu pe tine!“ zicea cu năduf mama, când reușeam să o supăr mai rău ca de obicei. O vorbă aruncată la nervi, pe care nu o luam în seamă, nu-i dădusem importanță. Și dacă… chiar așa simțea?
De atâtea gânduri negre – asta tot o vorbă fără noimă era, cum să aibă un gând culoare, ori miros, ori gust? –, era să uit de ziua mamei. Se nimerise într-o sâmbătă și ea pusese așternuturile la fiert și mesteca cu un băț gros în oala cu leșie. Albaluxul făcea câteodată nazuri și atunci trebuia să spele rufele cu mâna, iar frecatul, limpezitul și storsul cearșafurilor cât o pânză de corabie nu erau treburi ușoare. Tocmai astăzi se întâmpla din nou, poate fiindcă mașina nu știa că e ziua ei. Am așteptat ca mama să pună rufele la uscat – unele în pod, altele pe sârmele de pe balcon –, apoi i-am tăiat calea spre bucătărie, înainte să se apuce de curățat zarzavatul pentru supă.
Cum n-aveam altă cutie mai arătoasă, am pus colierul într-una de bomboane; o căptușisem cu o foiță aurie de staniol, pe care mărgelele străluceau ca niște smaralde. Dar nu erau decât niște biete bile de stilă – o să-i placă oare? Mă întrebam, tot mai neliniștită, fiindcă mama deschisese cutia, se uita de prea multă vreme și nu zicea nimic, sigur n-o nimerisem, iarăși făcusem totul după capul meu, în loc să-i întreb pe tata, pe bunica ori pe tanti Suzi care îi cunoșteau gusturile demult, nu de azi, de ieri, ca mine. Cu sufletul la gură, așteptam un gest, un cuvânt, o privire… când mama m-a luat în brațe, strângându-mă la piept de parcă cineva încerca să mă smulgă de lângă ea.
După o vreme mi-a dat drumul, însă nu de tot, doar cât să se uite în ochii mei. Ai mamei, verzi și limpeziți de lacrimi, străluceau ca niște smaralde adevărate și-am știut că se născuse odată cu mine, iar toți anii dinainte de venirea mea pe lume i se scurseseră într-o lungă așteptare, nu a unui copil oarecare ci a mea, pe mine mă visase, mă dorise o viață întreagă. N-aveam de ce să fiu geloasă pe oamenii sau întâmplările de până să mă aibă, fiindcă fusesem și eu acolo cu ea, clipă de clipă, chiar fără glas, fără chip. Mama era numai a mea!
Așa ne-a găsit tata, iarăși îmbrățișate, ea cu mărgelele verzi la gât, eu simțind că toate erau din nou așa cum trebuiau să fie. Ca de obicei, tata venise cu un buchet de trandafiri galbeni și, până să îi pună în vază, am dat fuga după fotografie și le-am vârât-o alor mei sub ochii.
– Voi sunteți? i-am luat la întrebări.
– Tocmai cumpăraserăm motocicleta… a murmurat mama.
Sunase ca o scuză, de parcă s-ar fi jenat de cât de tineri și frumoși erau. Tata însă, n-avea problema asta:
– Unde ai găsit poza? Trebuie să mai fie și altele, din drumurile noastre prin Moldova, la Porțile de Fier, la Timișoara… Am umblat ceva prin țară în anii aceia!
Am simțit din nou împunsătura geloziei. Ce erau micile mele secrete, față de aventurile părinților mei, de care habar n-avusesem! Și gândul mi-a adus un altul, ca un balsam: când erau împărtășite, secretele deveneau povești.
Mama nu apucase să gătească nimic, așa că și-a pus o rochie verde, în culoarea mărgelelor, iar tata ne-a scos pe amândouă la restaurant, la Aro.
Motocicleta a rămas în magazie, tăcută, misterioasă și plină de amintiri. Dacă ar fi putut vorbi, ar fi avut multe să îmi spună. La fel, părinții mei.
Dar pe ei nu trebuia decât să-i întreb.

Mihai MERTICARU

MIRESMELE ALTUI VEAC

Torcea, pe pripă, caier alb, bunica
fir răsucit spre încâlcit trecut,
bunicu-și vindea poveștile pe nimica,
mie-mi zbura gândul spre necunoscut.

iubirea doinea mereu pe ulicioară,
cu voce de aramă, cânta frunza-n crâng,
lumină pură curgea dintr-o vioară,
vulcan se zbuciuma sub umărul meu stâng.

ceva mă atrage azi spre rădăcină,
mă arde depărtarea unui foc străvechi,
patimi nestinse toacă vremea haină,
o taină a clipei îmi bubuie-n urechi.

se surpă-n mine visuri hazardate,
cad umbre vagi de dincolo de lume,
o obsesivă-ntrebare, în poartă, bate:
viața e și blestem sau numai fum e?

ECHIVOCITATE

Mi-am îmblânzit singurătățile cu tristețe,
suspine și disperări înzigurate
venite, într-un picior, să mă răsfețe
când chipu-ți nu-ncepuse să se arate.

casă cu foișor, eu mi-am făcut,
cu trăsnete, tu mi-ai acoperit-o,
cu păreri de rău și râs prefăcut,
iar eu tot mai mult te-ndrăgesc, iubito.

eu sunt răspunsul fără întrebare,
tu ești întrebarea ără răspuns,
eu, unu dinte numerele pare,
tu, tocmai echivocul nepătruns.

se prea poate să fie și invers
cum toate sunt în acest Univers.