Propoziții pretențioase – Amușiși
De la mohorâte și depopulate, la însorite și vesele. Și nu sunt singurele cărora proprietari de conjunctură au pus gând rău memoriei înaintașilor. De aceea fug și la Isopenci, virtual, să iau două cadre clădirii ajunsă oale și ulcele.
Destin. Se mai întâmplă să se suprapună peste al omului. Când „ucizi” o casă, să nu te aștepți la mai puțin. (Despre același imobil.)
Ți se strânge inima. Ți se face saliva ghemotoc în uvulă (am cătat-o un pic) și-n suflet îți picură tristețe imaginea. Infinită. Să știi că muncușoara ta a fost prematur radiată. Nu bine fac bruxellezii? Lasă măcar un perete de strajă memorie colective.
Până și de un amărât de bordei încerci păreri de rău. Dar mai sunt din cei care lasă fundamentul zămislit de înaintași și îi mai adaugă ceva. Fiindcă-i păcat de chinul lor. Ne luă așadar tata să facem din fosta magazioară a vecinilor de peste drum ai ovipaniștilor, în ritm animato, o clădire utilă celor rămași vii. Bucătărie. Pusă în fața lateralei casei, cu acoperișul într-o apă și cu o mică streașină înspre stradă. Materialul fără pretenții, tablă cutată, însă nu ușor de montat cât să fie arătoasă, să ia ochii trecătorilor. Hai că pe sus, pe partea cea mai mare de acoperit, ne-am descurcat onorabil. Pui o tablă, o prinzi în holțșuruburi și mergi mai departe. Mai hâită, mai aproape de perfecțiune, te descurci mai lesne, iar eventualele greșeli le remediezi ulterior, dacă nu pot fi drese pe loc. Greul îl întâmpini acolo unde ai doar 60 de centimetri lățime și numai 3 metri lungime și-un perete triunghiular vertical pornind din astereala mică și terminându-se sub astereala mare, loc de manevră puțin, limitat de înălțimea clădirii pe care o anexară proprietarii Wc-ului „de-afară”. Și ca să fie și mai și, am mai venit și eu cu ideea de a alinia nervurile tablelor, de sus până jos linii continue. O inițiativă de blamat și de înjurat. „Ție îți vin idei din astea din pură anostie. Numai tu te puteai gândi la așa ceva. Lasă-le naibii, pune-le cum or veni!”, fusei apostrofat de Cristi. Lui îi anihilă orice urmă de voință hotărârea mea. Pe mine m-a îndârjit și mai tare dojana lui. Așa că l-am anunțat că voi face mai mult de atât. Că voi ciupi fiecare nervură al peretelui vertical ca partea lată dintre ele să cadă exact pe partea lată a micului acoperiș-streașină. (Să treceți pe acolo să vedeți că așa am procedat. De mă mir și eu astăzi de așa ispravă solicitantă.) Era de așteptat să fi intrat în conflict și să dureze o mică perioadă până să aplanăm conflictul, să apeleze în zadar la tata ca să mă determine să renunț la a fi chițibușar exact la lucrărica aceea. „Păi, mă fraiere, altceva nu se vede din stradă, râde lumea de noi.” „Ce mă interesează pe mine de lume? Luăm banii, că am muncit, și atât. Ce, stau să-i spăl și pe picioare?” Ar fi zis el destule. L-a potolit totuși tata în stilu-i caracteristic. De stau să judec acum, poate aș fi putut să-i dau dreptate, nu se merită să faci din porcăriile de clădiri palate. Nu cu resurse financiare puține, nu prin diverse mijloace de cârpire și dregere, nu cât să ajungi după o serie de anișori consecutivi să suferi de anergie, de angeită, de anghină pectorală, de aneurii, de anosmie, să nu-i găsești anuriei soluție imediată, fiindcă nu mai ai nici ce urina, nici ce transpira după o zi văratică de foc, tensiunii aortice să nu-i mai găsești ritmul obișnuit din cauza efortului susținut continuu mai bine de 8-9 ore zilnic. Cu toate acestea, am lăsat și la nr. 71 pe Ștefan cel Mare o lucrare de soi. Jgheaburi aliniate, două burlane cu două seuri (esuri) fățoase, ca și aspectul general. O mică – na că nu pot să alătur imediat superlativul – capodoperă.
