Spații culturale nr. 91 (8)

Cătălina ROJIȘTEANU

PENELOPA ZADAR

maidan tangou

în capăt de stradă pe maidan
leagănele grele de metal
au ruginit obosite de așteptare
copiii s-au mutat departe
în blocuri turn înalte
în cutiuțe bine apărate de uși metalice
pe pereți și-au atârnat poze
cu un maidan pe care
leagănele grele de metal
au ruginit obosite de așteptare

Obrejenie

am bătut la porțile raiului
și mi s-a deschis
îngerul de pază mă aștepta cu aripile întinse
cu un zâmbet larg mi-a oferit cadourile de Crăciun,
surprizele de Paști și o carte de rugăciuni
mi-a zis pe nume și m-a mângâiat
mi-a sărutat tâmplele și m-a apărat
mi-a șoptit la ureche secretul luminii
secretul luminii mi s-a revelat prin vene
în celule și-a făcut sălaș
și s-a împrăștiat de la picioare până la cap
de-atunci eu nu mă mai tem de drac

dezagregare în formă continuată

îmi demontez capul piesă cu piesă
cu grija cu care aș dezamorsa o bombă
și cu teama că nu am fost atentă
la instrucțiunile de utilizare

așez piesele în etuvă
le curăț cu o perie cu perii fini
cum fac arheologii când dezgroapă
călători cu picioare de lut ancorați în trecut

lanterna cu care am plecat să mă caut
e de fapt o lumânare sfințită
care luminează cu sfială scene derulate în reluare
ca o placă pe un patefon cu acul sărit

soarele de la capătul pământului

câteodată mi-ar plăcea ca pământul să fie plat
să merg întins până la cap
să șed cu picioarele în gol
ca la margine de pat
la margine de lume acolo unde
orizontul sărută țărâna
văzduhul respiră lumina
și trecutul nu mai așteaptă pe nimeni

cu fiecare pas e în zadar
orizontul își mută linia tot mai departe de hotar
cu unghia ruptă râcâi pe orbită
să dau de soare măcar
soare moale de toamnă târzie
străpunge derma pielea învie

desert

tarta cu rubarbă a fost degeaba
pe marginea chiuvetei paharul ciobit își plânge rana
sticla goală așteaptă țigara
iar mintea, săraca, derulează la ralanti
îngrijorări edulcorate cu netflix
mandale desenate lax din pix
pe foaia ultimă din blocnotes
plină de liste în exces
aievea cum e monstrul din Loch Ness

stop cadru

cu palma întinsă am oprit timpul în loc
focul s-a stins
câte o văpaie mai luminează scena
pe care personajele își cârpesc cu luciditate
aripile din spate
deșirând silabele numără siderate
particulele de aer rarefiat
în care s-au îmbălsămat îmbinările fragede
dintre ficțiune și păcat

epitaf

cândva am fost asistenta unui aruncător de cuțite
încântam audiența cu un spectacol decadent
traversam scena în rochia mea de catifea
apoi mă sprijineam cu spatele la zid
și-mi așezam pe cap mărul de aur
aruncătorul de cuțite se apleca asupra mea
mușca din măr, îmi săruta inima
făcea trei pași în spate
și înfigea toate cuțitele în ea

carteziană

trăiesc cartezian
dar mă îndoi frivol
toți umerii mă dor
dor dor dor dor
aud ecou
este doar foșnet de cavou

arunc balastul în ocean
legat cu pietre de moară
mai ușurează din povară
doar un gram

cină târzie

luna de ardezie cântă pentru licuricii adunați sub streașină
în aerul cald al serii doi lilieci dansează
în tava adâncă am răsturnat tot cerul și un copac
miezul de noapte s-a copt ca o plăcintă cu dovleac
pe care o să o mănânc pe îndelete
din farfurii cu brâuri aurite
așternute pe fețe de masă
brodate cu lacrimi mărunte

chihlimbar

când s-o-nturna trupu-n țărână
din praf să-mi adunați fărâme
să le încheg în ambră
ca-ntr-o-ncăpere de alhambră
mierea din capsulă să ungă blând
aripile ferfenițite ale unui fluture flămând

zăduf

e o noapte neclară
cu stele șterse de un burete plin de cretă
greierii cântă
obosiți de arșița unei zile toride
care s-a târât lent
cu viteza ventilatorului din tavan
din filmul ăla cu Mickey Rourke
cu îngeri căzuți și mult sânge

noaptea a înghițit hulpav
ziua în care ne-am lipit de asfalt
ziua în care s-a topit în neant
o dragoste mare
ziua în care mi-am lăsat cuvintele
să mai doarmă în cap
eu doar voiam să mai stau
goală în brațele tale

REM

pe marginea prăpastiei adie un vânticel
te-agăți de el ca de-un refren

pescarul de vise ascuns sub pleoape
aruncă momeala și-așteaptă
prin ochi lumina pătrunde în camera obscură
și voalează filmul expus o secundă prea lungă

în spatele epiglotei o pasăre măiastră
își face cuib de piatră
acolo-și hrănește puii cu carne de harpie
cu vise deșarte și vorbe necoapte

Maria BRIEDIS MACOVEI

Câte o Ană și Marie

Să vorbim,
să ne cunoaștem
şi să rămîneți încă vii!..
voi, oaste de captivi
ai propriilor goluri,
robi ai dezastrelor
ai uitării robi!
Iar ați pus ca
să domnească peste voi
Zădărnicia!

Înglodați în spaime,
răni de întuneric
delirează-n creier,
cu sensuri putrede
vi-i cerul răsturnat
dar viņa, vai,
dați tot pe cei ce
ierburi vă aduc de leac
și soarta lor și-o pun
sub teascul ăstui veac,
nerod și înciumat.

Speranțe, vise spulberate
cer ca-n nemurire
să-ngropați din nou în zidul vieții
câte-o Ană și-o Marie…

Ai uitat că nu sunt…
lui Leons Briedis

Dragul meu,
ai scris atâtea versuri
dedicate mie,
încât ai şi uitat,
că nu sunt poezie.

Dor de dor

Mocnește lumea
vuind ca în vulcan
iar voi vă târguiți
ca babele în bâlci
croind destinele umane
ca niște venetici.

în soartă genii rele bat
și poarta veșniciei închizând
voi cheia aruncați în nor
și-mbătrânim ca în găoace
fără să ne fie dor de dor.

Petronela APOPEI

Toamnă bacoviană

Toamnă bacoviană
Și-atâta primăvară de suflet
Și-atâta vară-n priviri
Și în palme,
Cu inimi dansând
(Nu, nu pe „străzile din
București”,
Ci pe acelea din Bacău)
Cu valuri șoptite
Și picuri căzuți
Dintr-un albastru de noi
În săruturi de buze,
De lacrimi,
Contopire-ntr-un opt
Până acum imperfect
(„Și afară plouă, plouă,
Și-i trecut de ora nouă…”)
Și-atât de aproape
De al nouălea cer

Invitație la dans

dansator de iubire
imprimi blues-ului
și ritmuri de salsa
și rap… și toate
trupuri complete
în sferă de yin și yang
pornite din zâmbet
lumină albastră
și suflet

Doar eu

M-aș înveșmânta în stele
De pe bolta cea senină,
Rochii să îmi fac din ele…
Să fiu toată… o lumină!

M-aș împodobi cu frunze
Strânse-n toamna ruginie,
Aș dormi în pat cu muze,
Să mă dărui toată… ție!

M-aș întrece chiar cu vântul,
Într-un cântec de mătasă,
Să îți prind apoi cuvântul,
Să-mi clădesc cu el… o casă!

M-aș culege-n ploi fugare
În căușul palmei tale,
Curcubeu ieșit din soare,
Moliciunea din petale…

Și m-aș strânge-nfiorată
Într-o singură uimire,
Într-o mare înspumată,
Cu talaz… de fericire!

Cafea

Și-ai să plângi după mine, iubite…
Ai plecat într-o lume străină,
Rătăcit, în cuvinte-adormite,
Întuneric în loc de lumină…

Și-ai să plângi după visul zburdalnic,
Când dorințele – flăcări de gheață
Ar mușca fructul tare și tainic,
Sădind poftele vieții de viață

Și-ai să suferi cumplit la trezire…
Conturu-mi ardent, estompat în cearșaf,
Pare-o șoaptă, cafea cu iubire,
Dar în zațu-i citești… al său epitaf

Ghicește-mi, babo!

Ghicește-mi, babo, în palmă!
Spune-mi că-mi voi clădi fericirea
Într-o noapte, spre zori…
Doar atât, și c-aș fi fericită…
Măcar atunci când se lasă ninsori
De speranțe, de stele, de sclipiri de argint…
Hai, spune-mi, dă-mi de iubire!
Și tu știi că nu mint…

C-ar avea ochii verzi și părul buclat
Să nu-mi spui! Spune-mi doar
Că spre mine-a plecat,
Nu, nu știu dacă soarta
Despre el mi-a oftat…

Spune-mi, babo, hai, spune-mi
Că nu-ți faci un păcat…
Dacă inima-mi bate în palmă, tu știi…
Hai, te rog dă-mi minunea
De a face copii
Din priviri ce-au lăsat ochii triști înapoi…
Hai, ghicește-mi în palmă,
Hai, doar spune-mi de noi!

PoezIA

PoezIA e o cusătură fină
Din jurubițe alese cu frânturi de lumină
În care acul poetului harnic
A tocmit albastrul din cerul cel darnic

Din pânză – metafore, stele
Ce-alintă cu visul doar patimi rebele
Altițe din frunze și valuri de mare,
Topit răsăritul din frageda zare

PoezIA e o cămașă de zeie
Cu trup de nebună scânteie,
E privirea ce-alintă și cheamă,
Iubire-i, e tată și mamă

Și tot ce-i frumos, melodIE,
E sufletul meu PoezIE…

Cuvintele

cuvintele îmi curgeau din ochi
lacrimi ce se-adunau între sâni
erau roua bătută din iarbă
în zorii culeși pe lună plină
cuvintele tale erau numai lumină

Scoica

apărusem de nu știu unde
iar furtunile m-au dezrădăcinat
răvășindu-mi trăirea
un val jucăuș m-a săltat pe coamă
și-ntr-un amurg de vară
m-a aruncat pe țărmul tău
perla din mine cântă poeme albastre

Stan BREBENEL

SICRIUL

În Epoca de Aur, căci am avut și una de-asta, mai pe la începutul ei, locuitorii, mai ales ai satelor, nu prea aveau mijloace de deplasare dintr-un loc în altul, cu excepția celor care se găseau pe traseul căilor ferate. Dar și aceștia aveau greutăți în a merge dintr-un loc într-altul, deoarece trenurile personale erau puține, rare și la orele când trebuia să-i ducă pe navetiști la locurile de muncă de la oraș și să-i aducă în localitățile de domiciliu. La fel se întâmpla și în localitățile prin care nu trecea calea ferată. Erau,
ce-i drept, acele „rate”, însă acestea circulau mai rar ca trenurile. Așa că oamenii trebuiau să se descurce cum puteau, de cele mai multe ori la „ia-mă, nene!”, dar și acest lucru era o loterie. Când vremea era nefavorabilă muncii câmpului sau când erau sărbători religioase, sătenii mergeau spre cel mai apropiat oraș pentru a-și rezolva problemele pe care le aveau. În acest fel, norocoșii, că erau și din aceștia, prindeau loc în prima „rată”. Nu toți prindeau locul binecuvântat, deoarece prioritate aveau cei cu abonament, adică angajații de la oraș. Astfel, în stațiile de autobuz rămâneau destui clienți pentru „ia-mă nene!”.
Se întâmpla uneori ca vreun autocamion de la vreo întreprindere (SMA, CAP, Primărie, Ocol Silvic) să aibă drum la oraș și atunci le surâdea norocul și acestora din urmă. Se înghesuiau în caroseria camionului bucuroși, ca și cum l-ar fi prins pe Dumnezeu de picior. Odată, pe o vreme mohorâtă, cu reprize de ploaie, călătorii au fost luați de mașina unui CAP, șoferul camionului le-a atras atenția că are un sicriu și că merge la spital să ridice trupul unui decedat din comuna lor. Nu s-a supărat nimeni, dimpotrivă… După cum se știe, camioanele la acea dată nu aveau prelată, dar nu era o problemă. După ce s-a pus camionul în mișcare, la un moment dat se ridică capacul sicriului și o voce șugubeață întreabă din interior:
– Nu vă supărați, mai plouă?…
După consternarea de moment și când au realizat că au de-a face cu o scenă de umor negru trăit chiar acum, călătorii au început să râdă în hohote. Și greu s-au mai oprit. Vă închipuiți că întâmplarea s-a auzit în șapte sate și a fost pe buzele locuitorilor pentru multă vreme, poate că și azi…

Gheorghe POSTELNICU

CONTROVERSE BIOGRAFICE VASILE VOICULESCU

Pentru istoricul literar, cercetarea nu se oprește niciodată, întrucât ea poate scoate la lumină informații noi care să corecteze sau să completeze detalii și particularități, prejudecăți și clișee. Recunoașterea valorii operei voiculesciene s-a produs târziu, și s-a manifestat printr-un entuziasm efemer în anii 70 și 90, intrând apoi într-o lungă uitare, multe subiecte biografice rămânând încurcate. De pildă, ca și în cazul altor scriitori români, data nașterii. 13 octombrie 1884, într-o zi de joi, este data calendaristică pe care a confirmat-o, într-o mărturisire înregistrată pe bandă magnetică, sora poetului, Maria Ivănescu (1873-1966). Era o zi aflată în ajunul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, când familia negustorului Costache Voicu se pregătea să ia parte la hramul bisericii din sat, în sâmbăta imediat următoare. Sultana poftise la un borș de tăiței, și bărbatul tăiase un cârlan. În toate actele oficiale, civile și militare, în contractele de muncă (Societatea de Medicină și Societatea de Radiodifuziune) este trecută data din certificatul de naștere: 27 noiembrie 1884. Primăria din Pârscov epuizase formularele tipizate pentru anul 1884, la numărul 79, din 6 octombrie (conf. Alexandru Oproescu), dar, cum primar era vărul G. Davidescu, fericitul tată a primit asigurări că nou-născutul va fi luat în evidență mai târziu, ceea ce s-a întâmplat pe 27 noiembrie. Recunoscută de surorile mai mari a fost precocitatea intelectuală a lui Dile: „El la patru-cinci ani cunoștea toate literele și scria pe tăbliță, la șase ani a scris cu toc și cerneală” (sora M.I.). Unchiul Constantin, fost ofițer și apoi angajat la Oficiul de poștă și telegraf, dar și tatăl Costache strânseseră o mulțime de cărți în locuința dintre ape.
Unele poezii din propria creație fac trimitere, mai mult sau mai puțin concludent, la vârstă. Mai cu seamă cele din ciclul postum „Aceeași unică lucrare de viață”. Sonetul CLVIII (4), din 2 decembrie 1954 („Din clarul miez al vârstei râd tinereții tale/ Trufașa-ți frumusețe în față o privesc”) a fost scris la o săptămână după împlinirea vârstei de 70 de ani. Cunoscutul „Autoportret romantic”, realizat pe 11 noiembrie 1951, între cele două date calendaristice, este edificator pentru bărbatul în vârstă de 67 de ani („Mi-am făurit o bătrânețe bravă, / Cu părul alb ca faldul unui steag, / Cu crângul bărbii țărcuind șirag, / Un chip uscat de pajiște firavă”). Versurile din „Zi de octombrie” sunt nedatate: „Ard anii greu și nu mai dau căldură / Culorile durerii se răcesc”. Legătură cu vârsta au și câteva stihuri din poemul „Cincizeci de ani”, inclus în volumul „Întrezăriri”: „Cincizeci de ani de piatră și de lut / Și-n orice pas am pus un început”. Tulburătoare este poezia „Bătrânețe”, publicată postum în ediția integrală din 2004, din care cităm primele versuri: „Mă trezisem pe-un fraged țărm întins…/ Genunile vieții fremătau senine…/ Mi-am cufundat mâinile, aprins / Năvod în adânc, și le-am scos pline, / Cu pumnii încleștați pe prada ce-am prins, / Și nu i-am mai dat drumul…”. Vasile Voiculescu nu a dorit să rectifice data nașterii în actele oficiale, chiar schimbarea numelui din Voicu în Voiculescu întâmplându-se pe 4 iulie 1950, deși în actele de studii, certificatul de căsătorie, legitimațiile, era trecut Voiculescu. De altfel, membrii familiei sale au afirmat în multe rânduri că poetul nu își serba niciodată ziua de naștere, ci numai ziua numelui, de Anul Nou.
Discutabilă este și afirmația unei surori, ca și a unor confrați, că pe linie paternă, originea ar fi albaneză (Maria Ivănescu, în 1972, într-un dialog cu A. Oproescu: „Bunicul era albanez”). Preotul Petre Ștefan, din Buzău, a combătut această părere („Articole, comunicări, documente”, vol. 2), susținând că Ion Voicu, zis Voicu Băcanu, „era oier transhumant din Vale (Mărginimea Sibiului), statornicit, la 1832, în Pârscovul de Jos, unde-și ridică un han la răscrucea drumurilor”. Oierii transhumanți își coborau turmele pentru iernat peste Dunăre, în ținuturile balcanice aflate sub administrația turcească, ținuturi cu o climă mai blândă, cunoscute sub numele de Albania. În octombrie 2001, Alexandru Oproescu a făcut cercetări în satul Vale (jud. Sibiu). Împreună cu Lucia și Octav Caraileanu, din Nehoiu, și cu Zoe Dragomir, cadru didactic în Vale, au identificat casa părinților lui Ion Voicu Băcanu și registrul bisericii care menționează anul 1803, luna august, ziua 16, data nașterii sale, din părinții Toader Voic și mama Maria, „locuitori în Vale”. Cercetătoarea Roxana Sorescu susține că Voicu Băcanu era „transilvănean din Siliștea Sibiului, probabil cu o ascendență macedoneană din Albania, fiind „oier și negustor” și dă ca an de naștere 1797.
Aflând că pe Valea Buzăului se poate porni o afacere, Ion Voicu, după ce a vândut turmele de oi la Brăila, a cerut-o în căsătorie pe Maria Băcanu, din Pârscov. Părinții ei nu erau prea încântați de ginere, cam „mutulac”. Pentru tânăra Marghioala a contat că era „chipeș, frumușel, înalt” și „avea o băcănioară în Buzău”. Trăiau cu toții într-o gospodărie ajunsă, capul familiei fiind postelnicul Nicolae, cu consoarta Arghira Davidescu, poreclită Videanca, cu moșioară în Runcu-Oleșești. În 1849, postelnicul a trecut în lumea celor drepți și a lăsat copiilor, conform testamentului, „o casă cu tot cuprinsul ei și 4 livezi de pruni, meri și peri, ca și 40 de pogoane de pământ”.
Contestabilă rămâne și afirmația că Băcanii au avut din vremea postelnicului Nicolae, un han la răspântia celor patru drumuri. Adevărul este că micul negoț îl făceau în propria locuință. Hanul de pe malul iazului, evocat de viitorul scriitor, a fost cumpărat, în decembrie 1903, de către Costache Voicu, de la căpitanul Ion Gheorghescu, din București, fapt dovedit prin actul de vânzare-cumpărare existent în arhiva unei strănepoate din Pârscov.
Necunoscut rămâne, pentru toți voiculescologii, ca și pentru ultimii descendenți pârscoveni ai Băcanilor, numărul copiilor veniți pe lume în familia Sultanei și a lui Costache Voicu. Toți biografii au căzut de acord că au fost doi băieți, Filip (Filipache) și Vasile, și trei fete: Florica, Maria și Ana. Victor Crăciun menționează încă două fiice: Irina, cu date biografice necunoscute, și o anonimă, născută după Vasile, despre care nu află nimic, deși, colaborând cu Ionică și cu Radu, ar fi trebuit să știe. Poate că a fost o omisiune, scăpată și la corectură… Roxana Sorescu preia informațiile din „Gânduri albe”, adăugând că ultimul copil adus pe lume de Sultana a fost Lenuța, cu „date necunoscute” („În grădina Ghetsemani”, 2009). Într-o scrisoare din 10 aprilie 1909, considerându-se „o pasăre pribeagă aflată în colivia din Pârscov”, Maria Mitescu, logodnica lui Dile, îi sugerează acestuia neajunsurile materiale, chiar lipsa banilor, și se simte jenată că are o datorie de 10 lei la Lenuța (Ileana Ene, „Poezii inedite și corespondență”, 1993). Existența acestei persoane este susținută și de Marioara Voiculescu (Andrei), născută în 1948, din Pârscovul de Jos, nepoata fratelui Filip, și de Elena Ionescu (Spătaru), născută în 1932, strănepoata Sultanei, din Pârscovul de Sus. Într-o scrisoare din București (22 martie 1990), adresată lui Al. Oproescu, doctorul Radu Voiculescu relatează „câteva date despre Vasile Voiculescu”: încercările celor doi fii de a-l scoate pe tata din arest, neimplicarea unor confrați bine situați în ierarhia culturală și politică, apoi momentul eliberării din închisoare și aducerea lui, cu mare efort, acasă: „L-am găsit pe tata la dispensar (Dispensarul TBC Turda, n.n.), într-o cameră la etajul 1, cu mai mulți foști deținuți (unii de drept comun) eliberați. Tata era lungit în pat, tuns în cap, cu barba rasă, cu fața mică, ridată și vorbea foarte încet. M-a impresionat teama de deținut cu care era impregnat. M-a întrebat de familie, de surori: Maria – Lenuța – Florica, i-am spus că trăiesc, că sunt bine, deși tanti Lenuța (Elena Dumitrescu) murise, la care el mi-a răspuns: Familia noastră are longevitate și-o să trăiesc și eu până la 90 de ani!”. Presupunem și noi că Irina s-a prăpădit de mică, înainte de nașterea lui Dile, iar Lenuța a venit pe lume mult mai târziu, stingându-se din viață în timpul detenției fratelui mai mare (1958-1962). Cu cine a fost căsătorită, unde a locuit, nu știm. Cât despre Ana, devenită Niculiu prin căsătoria în Constanța, moartă în 1969, era dată uitării!
De-a lungul vieții sale, Vasile Voiculescu a consemnat pe mai multe manuscrise necazul crizelor sciatice. Ca să-și calmeze durerile, scria întins pe pat și rezemat de perne, ținând o planșetă pe genunchi. Suferea de spondiloză de la 45 de ani. În primăvara lui 1930, aflat în concediu la Pârscov, nu și-a putut însoți familia și prietenii la Icoană, unde preoții și învățătorii de pe plai, organizați din 1922 în Societatea Culturală „Armonia”, luau parte la o mare serbare populară de Ziua Regelui. Teodor-Marcel Voiculescu (1906-1995), fratele geamăn al enigmaticei Teodora (m. 1997), nepotul de frate al scriitorului, își amintea că acesta a stat acasă, încins zdravăn cu un brâu căptușit cu blăniță de ied, deși ar fi vrut să-l întâlnească pe prietenul mai tânăr, Constantin Gavriloiu (1890-1980), preot la Târcov-Oleșești. Cei doi se cunoscuseră pe frontul din Moldova. Seminaristul fusese sanitar al companiei de mitraliere comandate de căpitanul Ion Mihalache, apoi voluntar în spitalul mobil de contagioși (tifos, febră tifoidă, icter) din Bârlad, condus de medicul militar Vasile Voiculescu.
Poiana numită La Icoană se afla la marginea pădurii Gorgane, deasupra satului Pârscovul de Jos, unde Voiculeștii aveau livezi și fânețe. Ca să se protejeze de duhurile rele, căutătorii comorii Manciului (printre ei s-a aflat în adolescență și Dile) au prins pe un gorun icoana Maicii Domnului, lucrare realizată de zugravul bisericesc Ion Potlogea (1908-1999) din Robești. Bunicii dinspre mamă ai acestuia, Maria și Zaharia Stoian, luau în arendă („în dijmă”) terenul de la Țarigrădeanca (Videanca) al lui Costache Voicu. Trei zile mai târziu, într-o marți, preotul Gavriloiu l-a vizitat pe doctor, însoțit de mezinul familiei, care avea amigdalită acută. Viitorul general Ion Gavriloiu (n. 1921) a purtat toată viața în amintire imaginea doctorului Voiculescu, „luminos și cordial, pășind cu grijă din cauza durerilor de șale”.
La 50 de ani, Voiculescu avea deja o sensibilitate dureroasă la frig și umezeală a mucoaselor, care îi provoca strănut repetat și curgerea nasului. Spera să se trateze într-o stațiune din sudul Franței. Constantin Daniel, medic bucureștean, ginerele magistratului Dimitrie I. Carp, proprietar de terenuri agricole și păduri în Pârscov (Bădila), fermecat de diagnoza existențială practicată de Voiculescu și de selenoterapia pe care o recomanda pacienților, își amintește („Retrospective medicale, studii, note și documente”, 1985) că la 67-68 de ani, Voiculescu mergea „cu trupul plecat înspre pământ”. Dușul rece, fereastra deschisă, iernile (1956 și 1957) cu locuința neîncălzită i-au slăbit rezistența fizică. Cele 1345 de zile de închisoare au agravat leziunile coloanei vertebrale, conducând la cea mai gravă formă de tuberculoză, morbul lui Pott, diagnosticat de medicul radiolog al Spitalului Brâncovenesc. Îi produceau usturimi și disconfort înregiunea inferioară a abdomenului și urmările celor două operații de prostată din 1954.
În 1919 a luat parte la campania de combatere a tuberculozei și a tifosului exantematic în județul Dâmbovița, misiune dusă la îndeplinire exemplar, fapt recunoscut prin citarea numelui său în Buletinul oficial al Serviciului Sanitar, de primirea, un an mai târziu, a „Coroanei României cu spadă și panglică de virtute militară” și denumirea sa ca medic al Domeniilor Coroanei, pe 6 ianuarie 1920. Este posibil ca infectarea cu bacilul tuberculozei să se fi produs atunci, imunitatea naturală și viața echilibrată oprind boala timp de 50 de ani. Detenția de la Jilava și Aiud a reactivat și răspândit microbul la țesuturile osoase lombare. În anii tinereții ținuse să dea impresia de dârzenie, mergând mult pe jos, drumețind pe cărări de munte. Constituția fizică (1,66 metri și 58 de kilograme) nu-i îngăduia, însă, eforturi prea mari. În altă ordine de idei, nu există mărturii că pe timpul anchetei penale ar fi fost „bătut cu sălbăticie”, fiind, apoi, aruncat în celula rece. După cum, „ceea ce spunea nepotul din Germania Federală nu au confirmat fiii din România ceaușistă: că ar fi fost somați în iulie 1962 să-l scoată din spital, deoarece medicii nu voiau să țină patul ocupat de un om bătrân, care mai fusese și deținut politic” (Gh. P. „Viața și opera lui Vasile Voiculescu”, EuroPress 2012).
În ultimele zile de viață, injecțiile cu morfină l-au întors de mai multe ori din moarte, cu toate că implora să i se curme suferința: „Sunt într-o baie de dureri, nu mai pot, faceți ceva să sfârșesc”. Tratamentul cu antibiotice puternice primit la Spitalul Foișor îi provocase pierderea auzului. Comunica în scris cu cei din jurul său, însă tot timpul mintea i-a rămas curată. Nu s-a împărtășit, nu s-a spovedit, spunând preotului că nu are păcate.
A închis ochii pentru totdeauna, în noaptea de joi spre vineri, 25-26 aprilie 1963, nu înainte de a-l sfătui pe fiul Ionică să nu încredințeze oricui manuscrisele sale: „Ionică, eu mor. Mor. M-au omorât. Nu le dau nimic! Tu să nu le dai nimic! Nu știi ce perverși sunt”. (Ion Voiculescu, după Roxana Sorescu)