Spații culturale nr. 91 (5)

Ottilia ARDELEANU

vitralii de toamnă

visuri sparte în cioburi adânci ale sinelui
curgere pe corole și arbori împreunați tăcut
îmi caut bucuria în zbor ca și pe poteci neștiute
mai degrabă găsesc niciundele decât dragostea
risipită în policromie de octombrie
fiecare braț de lemn face punte cu descântecul universului
uitarea este și ea o normă pe care o vom respecta
însă dincolo de orice evanescență suntem
liniștite vitralii tomnatice îmbucurători de suflete
mișcători de rugină presărăm viața ca pe orice istorie
scrisă pe câmpul de luptă din noi sau cine mai știe
o împărtășim în prima biserică din flori
expresioniste

sentimente în coajă

nu mai e timp de iubit
se scurge prin teascuri
prin sucul de roșii
prin dorul strivit între roțile unui vas de inox

obișnuiam să tăcem în timp ce mâinile
gândeau pentru noi
cele mai frumoase iluzii
câteva goluri umpleau pivnița vieții
totul copt chiar și tristețea de a nu putea uni
amforele cu ulei de floarea-soarelui
din semințe bătute și
vânturate sentimente în coajă
numai bune de ronțăit

clipele miroseau tomnatic
ne îmbogățeau de culori și miresme
gurile avide adăpători de adevăr
pârguit în inimile noastre mere
dulcege românești

calea mea lactee

de câte ori nu mi-am visat
linia vieții o cale lactee
una a mea
prin nisipul de la țară
nu prin nori

cu picioare de copil
atâtea urme lăsam
ploaia le ștergea
până când m-am dus
lăsând în singurătate ființe cărunte
care se ștergeau de necaz pe buze
ca să schițeze un zâmbet

ele au rămas în icoane
linia vieții s-a subțiat
am pierdut urmele dragi
zâmbetul meu infim
ca o linie a vieții pe care
nu s-a mai întors nicio ființă

niciun om. doar păsări

strada bombată o sferă pe care pun piciorul
mă rotește ușor și revoluționar
în jurul axei lui octombrie cu soare de gutuie
un pic aspru pe limba mea română
calc ușor iarba de un verde spiritual
seva îmi curăță tălpile de politica vremii
plutesc și nu știu cum o forță îmi face aripi
din brațele înfășurate în cașmir
mă ridic în copaci e pustiu e prea matinală ieșirea din mine
curând întâlnesc prieteni și colegi de breaslă
dând într-o parte crengi și ciripind de noile scumpiri
bat aripile într-un fel de salut mi se răspunde la fel
înaintez spre miezul zilei oamenii prind zbor
îi zăresc înălțându-se deodată suntem numai păsări
ne îndreptăm spre cer liberi cu coapsele întinse
planoare vitale acestui pământ
ne rotim după nori privim pământul într-o
libertate acerbă
suntem doar noi păsări în ruptul capului

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Spre centru

Pe la câțiva ani, în mintea mea, nordul era atât de aproape de sud, încât, de multe ori, ele se suprapuneau, creând de fiecare dată un tărâm populat de pinguini, vreme de nesuportat și vapoare eșuate. Cu siguranță, ceva-ceva înțelesesem eu încă din acele timpuri, chiar dacă reperele coborau dinspre o lume magică, în care tot ce nu se putea întâmpla în realitate ar fi putut să aibă loc acolo. Tot sub semnul probabilității rămâne și faptul că, totuși, târziul copilăriei mi-a adus și primele deziluzii, provocate de o mai bună ancorare a faptelor, de o mai fericită localizare a ținuturilor îndrăgite. Animalele deveneau identificabile prin denumiri extrem de ciudate, venite dintr-o limbă de-a dreptul moartă, în timp ce vapoarele începeau să își depene fiecare, la momentul potrivit, propria poveste. Iar majoritatea acestora erau încărcate de întâmplări cel puțin dramatice. Și da, cam pe atunci am auzit de Amundsen și Racoviță. Nu neapărat în ordinea asta! – ceea ce totuși îmi aduc aminte este că, într-o seară, maică-mea, care „îndeplinea” și funcția de profesor de biologie (iertată-mi fie exprimarea!), mi-a vorbit pe îndelete despre Emil Racoviță. Evident, din momentul acela aveam încă un prieten despre care am început de îndată să caut informații. De atunci l-am păstrat în inimă – pe el, și pe atâția alți exploratori care și-au dedicat întreaga viață unor idealuri pe care, din păcate, astăzi nu le prețuiește multă lume.
Nu am scris niciodată despre Emil Racoviță. Bine, nu aș fi putut scrie ceva cu caracter științific: nu am nici cunoștințele, nu am nici voința de a mi le aduce mai aproape. Aș fi putut însă să scriu altfel – nu știu cum, însă ar fi trebuit să o fac, o formulă aș fi găsit! De multe ori, am scris despre alții, însă m-am trezit gândindu-mă la el… Chiar aici, în spațiul „literaturii adâncurilor”, Emil Racoviță a fost prezent în multe rânduri, fie implicit – când m-am oprit, de exemplu, asupra lui Cousteau, fie explicit – cazul unui volum minunat, e vorba de „Din Antarctica la Scărișoara”, semnat de Cristian Lascu și Helmut Ignat, un volum care a prezentat temerara expediție a celor doi, practic refăcând drumul vasului belgian cu peste o sută de ani în urmă. Sunt doar două exemple.
Dar mai mult ca niciodată, am acum convingerea că Emil Racoviță ar putea reveni pe „prima scenă”. Se vorbește adesea că nu știm să profităm de valorile noastre, în timp ce alții scornesc povești din piatră seacă, pe care le vând ori livrează mai apoi, acompaniate de o suită de argumente ce par a sta în picioare. Nu spun că am fi mai buni – asemenea afirmații și-au dovedit naivitatea, indiferent dinspre ce tabără ar veni. Dar spun că „moștenirea” lui Emil Racoviță ar trebui reconsiderată, că imaginarul pe care l-ar putea genera ar umple câteva goluri importante. Mi-l imaginez subiect pentru noi monografii, cu o operă republicată în condiții de mileniu trei, cu o bursă – două în domenii științifice, cu documentare și chiar un film care să prezinte fie întreaga-i viață, fie momentul expediției cu Belgica, cu o piesă de teatru radiofonic (că tot se lansează „Electrecordul”), cu o casă memorială ale cărei date să fie îmbunătățite, da, chiar cu un program național destinat celor mici – decât haotica „săptămână verde”, mai bine câteva activități bine țintite, evident, desfășurate cu mijloace și strategii didactice moderne. Științific, dar fascinant despre mări și oceane, despre peșteri, flori, animale etc.
De unde ai începe, tot bine e: chiar și dinspre cele aproximativ cele cincizeci de pagini formate din notele și impresiile de drum din expediția antarctică, adunate și ulterior completate sub titlul „Spre Polul Sud”. O asemenea lucrare are certe valențe literare și, pusă în contextul potrivit, ar transmite valori ce țin de științe complementare și, poate mai presus, de acel fior dătător de speranță și de bucuria vieții. Nu ai cum să treci dezinteresat peste pasajele descriptive, peste cele dedicate florilor (aira antarctica), păsărilor (rândunica de mare, megalestirs antarctica, ossifraga gigantis, oceanites oceanicus), decât dacă te încăpățânezi să rămâi prizonier în falsul pragmatism al contemporanului.
Cum să nu găsești, la rândul tău, dorința de a fi cândva într-o postură asemănătoare tânărului Racoviță, atunci când notează cu plus de accent liric: „Dar, printre formele masive ale banchizei, subțirele se înalță în mijloc de lan catarguri și frânghii. E Belgica noastră. E singurul locușor cald și prieten în vasta lume înghețată. Așa cum e de îngropată în gheață și omăt, pare bucată ruptă din banchiză, căci largi troiene au înecat, cu mișcătoarele lor movile, coastele ei încovoiate și încet, tiptil, s-au furișat fulgii de zăpadă prin colțuri cât de ascunse. În album ei veșmânt Belgica pare mireasă…” Cum să nu înțelegeți că tocmai asemenea modele pot forma o societate străină de grotesc și grobianism?

Nicoleta MUNTEANU

1.
dacă lumea va înnebuni
și se va hrăni din ea însăși
vom găsi un loc în care
să ne întâlnim
sau două
sau trei

sindromul meu mesianic
decide că e timpul să te salvez de câte ori

d i s p a r i

curbura zâmbetului tău
din punctul în care te-am găsit
până în cel în care te voi pierde
se întinde paradoxal spre infinitul câmpului
în mijlocul căruia ne-am oprit
să ne plângem de milă

în stânga porumb
în dreapta floarea soarelui
& un drum uscat

în crăpătura căruia înfig o monedă
de 10 bani
să mai câștigăm o șansă
în jurul
axei de imposibilități

fiindcă

sunt două războaie pe planetă
la ora actuală
și cred că ne așteptăm
în locuri diferite

2.
singurătatea miroase
a prăjeală de porumbel
& ceară topită cu aromă de praf de stele

singurătatea are imaginea unei cutii
în care ții scoica din lut alb
meniul de la cina deloc reușită
cele 264 de mesaje marcate de pe whatsapp
redactate mai apoi la mașina de scris
(până când buricele învinețite ale degetelor
ți-au spus să-ți iei înapoi demnitatea)
magnetul de frigider și pixul galben
lavanda scoicile & plicul de fervex
un bon de 289 de lei din eforie
și atingerea lipsă a vidului dintre atomi

singurătatea este zgomotul
pe care l-ai vrea când intri pe ușă
singurătatea e cearta pe care ai provoca-o
cu propria persoană
doar pentru a mai destinde
atmosfera

singurătatea e rugăciunea
lovită de tavan
în drumul ei spre a-i ierta
pe toți care au făcut ca
singurătatea să se simtă
în atâtea feluri

3.
Rebeca își înfige

degetele de la picioare
în vârful scoicilor rupte

se leagănă odată cu valurile
&
așteaptă să se bucure de prima vară

ea știe că durerea
e precum o scoică ruptă

ea știe că durerea
construiește în sine
un spațiu confortabil

de aceea

își înfige degetele
de la picioare
în vârful scoicilor rupte

în curând va uita
că a îmbătrânit
ca un copil

4.

Poem din Astronimic:

pot să fiu eroul tău și să-mi fac
din părul care-ți curge
inele de aur și pământ
și dacă vrei să îți povestesc
despre lumină
trebuie să îi ignori pe ei
pentru că sunt factori externi
ei râd și sparg semințe
ascultă muzică lângă troiță

pot să-ți spun despre ei că nu există
ei sunt victime ale
superpoziției cuantice

cu cât nu observi
ceea ce e în jur
cu atât
realitatea
se manifestă
altfel

observă-mă
uită-te la degetele mele
uită-te cum te trag mai aproape
în noaptea asta satul colcăie în tăcere
câinii dorm în șoproanele lor

ei sunt doar factori externi
dacă vrei îți povestesc
despre lumină
despre chiar
mai mult de atât
trebuie să închizi ochii
așa vezi întunericul

numai prin întuneric putem
să înțelegem lumina

e septembrie acum
și dacă închizi ochii
o să-l poți trăi