Spații culturale nr. 91 (4)

Doina CERNICA

Bucurii cu mireasmă de chiparos

În vârf de munte, Paraclisul Țampika înseamnă de multă vreme cele peste trei sute de trepte pe care trebuie să le urce, și le urcă chiar și în genunchi, soții care au în Panaghia Țampika ultima nădejde de a deveni părinți. Așa a venit pe lume finul său, Ștefan Țampikos, își amintește zâmbitoare Ștefania Moroianu, ale cărei povești sunt pe măsura a tot ce ne arată Rodosul în această călătorie în jurul insulei: fermecătoare. Noi însă, ajungând cu autocarul, coborâm trepte spre micuța vale în care Mănăstirea Țampika stă ca o pasăre de nea în cuib. Sau ca zidirea fără pereche a unei zăpezi din basme, pe care soarele verii nu o spulberă, o întărește. Căreia îi intensifică frumusețea purității. Poate și pentru că instinctiv o asociem Pruncului Divin din brațele Panaghiei, dar și ninsorii de nou născuți, grație puterii sale. În strai de aur și argint, icoana făcătoare de minuni strălucește atât de puternic, încât, orbit, închizi ochii. Și o vezi mai bine. Întâi ca o scânteiere pe munte, ca un fulger plecat dintr-un lăcaș monahal din Cipru și reîntoarsă aici, în Rodos, de câte ori călugării de acolo au venit și au luat-o acasă. Până când, așezată în altarul ridicat anume pentru ea, nu a mai putut fi despărțită de Țampikos. Apoi deasupra alaiului de femei cu lumânări aprinse care în noaptea de șapte spre opt septembrie o poartă de la mănăstire sus, la paraclis, mai aproape de bunăvoința cerească. Și în cele din urmă, încununată de chipurile pruncilor și de ofrandele părinților binecuvântați de Maica Domnului.
Vechimea icoanei care singură și-a ales sălașul pe această înălțime este, se spune, de vârsta celor mai bătrâni chiparoși, care, împreună cu zidurile bisericii și credința celor care i se roagă, o apără de distrugerile vremii. Ei, copacii, la aproape mileniul lor, nu au încărunțit și nu s-au uscat, cum li se întâmplă oamenilor în ani. Însă, din prea multul creșterii, înfățișarea de columnă, de săgeată veșnic verde a rămurișului cu frunzișul solzos a prins să se schimbe, rotunjindu-se ușor, ca o pară, flacăra și fructul deopotrivă, iar trunchiul să se multiplice, să se sprijine pe lemnul foștilor săi lăstari. Dacă încerci să-i îmbrățișezi, îți răspund cu un fluid de bunătate și înțelepciune. Și te urmăresc cu o mireasmă persistentă, înrudită cu aceea a bisericii din copilărie și a colindelor de demult, când, la poalele raiului, mi-a crescut un ciparos, ciparos miros frumos…
După o astfel de întâlnire, prânzul în satul Ebona, la taverna familiei Savvas, străjuită de soarele și luna de pe firmă și însuflețită de neodihna și priceperea membrilor ei la gătit și servit, a avut ceva din dulceața cumpătată a unei mese de sărbătoare urmând postului creștinesc. Copiii au savurat-o cu atenție la noutate și cu bucuria podoabelor de pe cei trei pereți ai sălii largi, în locul celui de-al patrulea fiind despărțită de stradă doar de un zid scund, presărat cu ghivece de plante aromate, și încadrată de urcușul unor lungi tulpini de viță de vie, ale căror frunze foșneau moale sub inexplicabile adieri. Stârnite poate de păsări, de fluturi invizibili, deoarece aerul încremenise, în vreme ce parcă la doar câțiva pași de noi, parcă la capătul străzii, o ceață misterioasă se întuneca pe creștetul legendarului munte Ataviros.
Răspunzând și după-amiază ospitalității așezării, trecem pragul Cavei Stafyles, să-i admirăm etalarea de vinuri, ulei de măsline, miere și alte produse locale și să-i mângâiem sau numai să-i fotografiem pisicile, după dispoziția somptuoaselor feline, apoi nu ne mai îndurăm să ne despărțim de bogăția casei tradiționale din această parte a Rodosului. Ușa deschisă este încadrată de soții și stăpânii ei, iar casa – ocrotită de ochiul albastru al norocului, pavăză împotriva deochiului, primul dar făcut copilului la naștere în această parte de lume, precum și de o familiară potcoavă. De altminteri, casa rodiană ne apare înrudită cu aceea a bunicilor noștri de la țară prin aerul său inefabil de lucru făcut și folosit cu dragoste, transmis curat și rezistent urmașilor, curățenie care nu e doar a materialului din care au fost confecționate bunurile sale, fie el lemn, piele, lână sau aramă, ci și a simțămintelor pe care le-au încorporat și pe care continuă să le povestească celor care le pot percepe ca sunet diafan al unui clopot ceresc: atașamentul pentru fiecare lucru și amintire, bucuria și mândria casei și mai ales respectul, dragostea pentru familie scrise în rama sculptată a fotografiilor cu sticla necontenit ștearsă, în culorile vii ale cusăturilor permanent aerisite, în albul impecabil al pânzeturilor spălate înainte ca praful timpului să le îngălbenească, în metalul strălucitor al ibricului, alambicului, mașinii de cusut, păstrate oglindă, în lutul fără fisură al chiupurilor și în frumusețea decorațiunilor de pe farfurii, toate, așa cum se cuvenea, demne de un palat, într-o casă ai cărei gospodari erau deopotrivă truditorii și împărații ei. Ultima imagine este a femeii tinere care deapănă lână în liniștea casei. Ne conduce și ne salută din ochi cu mâinile pe căldura împletiturii, țesăturii viitoare și cu auzul întins ca un arc la pruncul din leagăn.

Tăcerea, liniștea pe care o cere somnul acestui copilaș este egală celei de care au nevoie petaludele, Panaxia Quadripunctaria, din Valea Fluturilor în care ajungem înainte de căderea serii. Supraviețuind neatinsă din timpurile zeilor, este considerată un ecosistem unic în lume, pe care talentul constructiv al italienilor și acela turistic al rodienilor l-au amenajat și îl mențin de-a lungul pârâului Pelekanos ca pe o pădure fermecată, cu răcoare constantă și în cele mai fierbinți veri, cu suișuri imprevizibile, cu încântătoare podețe, cu atrăgătoare căderi de apă, cu popasuri pentru câteva minute în plus de delectare cu tot ce te înconjoară, cu priveliști silvestre, picturale, cum puțini au, ca românii, și acasă. Dar nimeni nu are și fluturii săi, lipiți într-o somnolență vitală în cursul zilei de trunchiurile copacilor, de aceea a nu-i tulbura cu țipete de entuziasm, cu chemări pe tonuri înalte înseamnă a-i ocroti. Iubiți de creatorul splendorilor acestei lumi, ei au scăpat de năpraznicul incendiu a cărui explozie recentă ne-a întâmpinat cu trunchiuri prăbușite și carbonizate, cu ramuri, mușchi și ierburi făcute scrum: „A fost un dar al lui Dumnezeu, crede din adâncul inimii Ștefania, că vântul și-a schimbat direcția cu puțin înainte de Vale!”
Este aproape ora 22,00 când ajungem în Orașul Medieval al capitalei insulei, dar niciun semn nu trădează intenția negustorilor, meșterilor, muzicanților de retragere la odihna căminului. Cu atât mai mult a vizitatorilor, cuceriți de aerul de sărbătoare, de Crăciun estival, împrăștiat și întreținut de becurile colorate pe fire care leagă la înălțime clădirile pe deasupra străzilor, de baloanele purtate ca un steag de copiii urcați pe umerii părinților până în momentul în care o atingere a făpturilor transparente ale nopții le sparge făcând să împrăștie în jur paiete care coboară în ninsori argintii, aurii peste capetele noastre. Sunt cu Tandin, a pregătit împreună cu Liliana o surpriză pentru Maruca și Leonid, un suvenir din Rodos, o bucurie pentru toți și pentru casa lor. A comandat-o unui artist al cristalului și al metalului, Mike, și pentru că începe numărătoarea zilelor până la reîntoarcerea în țară, îl însoțesc la magazinul-atelier, să vedem în ce stadiu se află. E aproape gata, kirios Mike ne invită să-i vedem lucrările expuse în vitrine, în vreme ce sub ochii noștri, meticulos, fără grabă, nici apropierea zorilor nu i-ar putea accelera ritualul creației, finalizează comanda. Este, se simte, pe valul unei inspirații, are parte de un moment special pe care îl trăiesc și marii artiști și modeștii artizani și la care visează cu toții, cu toții visăm, indiferent care sunt profesiile și pasiunile noastre. De aceea ne despărțim încântați, noi de el și el de el. Tandin ține caseta cu delicatețe, ca pe ceva de preț, cum și este. Între pereții ei transparenți, se înalță un arbore al vieții. De o parte a sa stau părinții, în cealaltă, fetița și băiatul lor.
Între timp, feeria Orașului Medieval s-a intensificat, ca și mireasma sa de chiparos. Cântecele muzicanților au sonuri de colinde cu meniri de viață bună, iar veselia emoționată a copiilor în fața vitrinelor, în jurul tonetelor cu jucării, ceva din vraja nopții Nașterii. Totul e atât de viu și de adevărat, încât fetița și băiatul sar din casetă alergând după un bătrân cu barba alba și un sac misterios în spate, în biserica Mănăstirii Țampika, în jurul icoanei făcătoare de minuni, părinți fericiți așază monede de aur și, mai scumpe de cât aurul, chipurile pruncilor lor nou născuți, deasupra Văii Fluturilor, petaludele cenușii de peste zi s-au desprins de scoarța copacilor și zboară spre mare cu aripi de culoarea scorțișoarei, ca niște steluțe alai pentru steaua acum apărută pe cer, iar în leagănul casei din Embona copilul gângurește în somn. Este binecuvântat cu un vis frumos.

Dorina STOICA

MINIATURI

*

Statuile nu au nevoie de prieteni.

*

Omul credincios,
un pumn de lut în care
se odihnește Dumnezeu.

*

Poezia mea, negru pe alb
rămâne ce-am scris.

*

Astăzi, în timp ce se răcea
m-a luat la întrebări ceașca de cafea.

*

Ca să intri la casa de nebuni,
nu trebuie să dai examen.

*

Ca păsări în zare,
ca norii pe cer
oamenii pier.

*

Cerul stă deasupra mea
dar nu îi simt greutatea.

*

Dumnezeu locuiește în mine,
El mă vede, eu nu Îl văd.

*

Dimineața fuge de cântatul cocoșilor.

*

Poezia se vrea scrisă.
Dacă nu o scriu eu,
o va scrie altcineva.

*

Biserica e o arcă.
În arcă sunt și eu.
Cârmaciul e Iisus.
*

Viața ta nu poate fi trăită
de altcineva.

*

Visam că pot trece prin ziduri
ca Iisus cel Înviat, că zbor
cu o aripă lipsă, Icar răstignit.

*

Îngenuncheată în biserică,
aproape anonimă, ascunsă,
în gândurile mele se petrece
Răstignirea, apoi Învierea.

*

Am și eu ca tot omul rude, vecini,
mulți dușmani, puțini prieteni și
câteva animale pe lângă casă.

*

Când privesc cerul în nopțile
senine de vară, mi se pare că
Dumnezeu îmi face cu ochiul.

*

Știu că Dumnezeu mă iartă chiar
mai înainte de a fi păcătuit.

*

Vorbesc mult. Tac apoi.
Cuvintele mele plutesc prin aer
așa cum norii plutesc pe cer.

*

Îți priveam ochii și parcă vedeam
gândurile tale cum picurau
din inima ta în inima mea
precum o ploaie de vară cu soare.

*

Nu mai știu drumul spre acasă,
mi-e teamă că-mi va ieși în drum,
la o răscruce de drumuri,
o doamnă cu o coasă.

Sorin CĂLIN

Dincolo

Ridică-ți pleoapele și privește cerul. Înalță-ți gândul deasupra tuturor, peste vârfurile copacilor și creștetul acoperișurilor, peste corolele înmiresmate. Încalecă o aripă de albină și zboară dincolo de freamătul lanurilor încovoiate de mângâierea vânturilor. Plutește cât mai departe, până când locul din care ai plecat nu rămâne decât un punct. Negru, verde, galben ori roșu, acela ești tu. Și, dacă ai curaj să te încumeți dincolo de zenit, ai să vezi că ai pierit cu totul, nu mai ești nici măcar o particulă. Și dacă acest exercițiu îți este util, află că acel nimic te reprezintă, este parte din ființa insignifiantă în oceanul fără margini al marelui vid!

Doar cinci minute

Doar 5 minute au fost de-ajuns ca viața mea să fie devastată. Ai trecut, înaltă, blondă, de un alb imaculat, cu rochia fluturând în vânt, lăsând în urmă parfumul florilor de măr. Nu credeam că cineva îmi va răscoli sufletul, existența mea toată, atât de iremediabil.
– Măi frate, trezește-te, te calcă camionul! aud în spatele meu.
Visasem cu ochii deschiși pentru prima dată în afara habitatului meu. Mi-a luat mințile furnicarul ăsta de camioane, oameni și praf. De nervii provocați de incapacitatea unui plan logic de a reamenaja străzile al primăriei, am idealizat totul, probabil în subconștient. Drumul către cartierul general al epocii de fier, atelierul nostru cel de toate zilele, s-a transformat în 5 minute, într-o dimineață senină și însorită de primăvară, într-un câmp de bătălie. Balauri cu cap de om, în luptă dreaptă cu un biet cavaler de smoală, pricăjit, zdrențăros, neputincios în lupta cu fiara, îi răpesc și cea de pe urma fărâmă de demnitate, cu dinții de fier mușcă din veșmântul, altădată sclipitor, al făt-frumosului, lăsându-l gol, rușinat în fața mulțimii adunate ca la bâlci.
Acum pare un bătrân, cu barba cernită de vreme, parcă umbra falnicului rege, răpus de supușii vicleni și perfizi, nesătui de libertate și lăcomie. Și ce zile trăise acel rege!
În rest nimic, doar un suflet doborât de neputință, nepăsare și ignoranță.

Extravaganțe

Rău am mai ajuns! Tânjesc după un biscuit cum alții după caracatiță. Ce trăire jalnică și nefericită când din buzunar, verdele plastic îngrămădit între câteva surate îți înfige ocheade zadarnic. Ce să faci cu bietul leu? Îi trimiți priviri de dojană pentru cutezanța lui. Nici mare, nici frumos înveșmântat, nici măcar prețios. Ce lux să-ți permiți făcând schimb cu el? Ah, da! O pungă de bomboane agricole ambalate european. E adevărat că îți poate ocupa o jumătate de oră din viață, belind ochii în gol sau privind ecranul bombardat de ioni, fotoni și lucși! Pâinea deja și-a surmontat valoarea și roadele spicelor gălbejite își etalează rumeneala fudulă din vitrine, ridicând din sprânceana tăiată în pântec îngâmfată.
– Mai pune ceva, dacă vrei să mă ai!
La așa tocmeală parcă te și vezi în occident în fața vitrinelor de sex shop, îmbiat de degete muiate în cerneluri ca para focului, îndemnând la trăiri transcendentale în străfundul creației. Roșești la gândul nud și pleci capul, nu e de nasul tău. Un confrate mai mic se rostogolește pe caldarâm și te apleci să-l culegi. Bine că nu și-a făcut loc prin crăpătura gardului, altfel celălalt, cu care jucase țurca în palma dreaptă în drum spre magazinul de iluzii, ar fi rămas singur și inutilizabil. Din spate, gloata scăpată de pe imașul culturii școlare te privește mirat și cu milă văzându-te la cules de crăițari și faci a doua oară gestul îmbujorării. Nu le-ai atins străfulgerările de iris, dar ochiul de soacră, pironit în ceafă, le-a văzut și ca o alarmă a dat de știre celui ascuns sub claia de păr. Cu coada între picioare faci cale întoarsă pălmuit cu fiecare trecător sau călătoare în orgoliul și mândria făcută țăndări.
Verzișorii mei….

Sorin BURLACU

Pagini din istoria fascinantă a bibliotecii publice din Buzău

Fondată de cărturarul Basil Iorgulescu în 1893, primind donații importante de la Alexandru Marghiloman și de la Academia Română, peregrinând în timp prin diverse clădiri, biblioteca publică din Buzău și-a croit o istorie impresionantă și un fond de carte, manuscrise, fotografii și documente demn de lăudat.
Se împlinesc 130 de ani de când se inaugura, la 9 noiembrie 1893, Biblioteca Publică a Buzăului „Carol I”, cu sediul de atunci în clădirea gimnaziului „Al. Hâjdeu”, situat pe bulevardul Gării. Presa vremii spunea despre eveniment: „D. Take Ionescu a prezidat… inaugurarea la Buzeu a bibliotecei acum înființată a gimnaziului și orașului. D-sa, cu această ocasie, a primit viile mulțumiri ale cetățenilor buzoeni…”.

Cel care a făcut posibilă înființarea bibliotecii a fost profesorul Basil Iorgulescu. Pe lângă activitatea didactică, de director de școală, de inițiator al Societății Culturale „Ateneu”, începând cu 1871, profesorul Basil Iorgulescu a început munca de inițiere a organizării bibliotecii. A adunat cărți după cărți, a creat un comitet de conducere al acesteia, a elaborat un statut și un regulament al ei. A realizat trei lucrări de mare preț pentru Buzău: Harta județului Buzău (Paris, 1897); Planul topografic al orașului Buzău (Paris, 1881); Dicționarul geografic, statistic, economic și istoric al județului Buzău (București, 1892), care a fost distins cu Premiul I de Societatea Geografică Română.

În timpul ocupației germane din Primul Război Mondial, orașul a suferit pierderi și distrugeri mari, implicit și liceul care adăpostea biblioteca. Faimoasa bibliotecă de atunci a fost devastată, multe cărți fiind distruse, altele furate, altele puse pe foc de ocupanți. În 1925, și mulți ani după aceea, biblioteca se reface, Alexandru Marghiloman donând 15.000 de volume; și Academia Română a oferit gratuit abonamente la reviste și ziare. Începând cu 1931, oficialitățile locale redenumesc Biblioteca „Alexandru Marghiloman” și o mută în Palatul Comunal. Din păcate, în timpul mutării dispare aproape jumătate din fond. În anul 1934, biblioteca deținea aproximativ 3.000 de volume.

În al Doilea Război Mondial, în perioada retragerii armatei hitleriste, în august 1944, Palatul Comunal este bombardat din nou, o mare parte din cărți fiind distrusă, iar cele rămase sunt mutate în str. Victoriei nr. 37. Din 1947 i se atribuie numele „Alexandru Sahia”. O altă mutare are loc în 1948, în str. Nae Stănescu, nr. 48, iar din 1949 pe bulevardul Nicolae Bălcescu, la nr. 14, unde funcționează până în 1952. În această perioadă, sub auspiciile bibliotecii, începe să funcționeze Cenaclul literar „Al. Sahia”, condus de ing. Gheorghe Ceaușu, o adevărată școală a scriitorilor buzoieni. Până în 1952 a fost denumită Biblioteca Publică Regională, după care, până în 1968, a funcționat ca Biblioteca Raională.
Începând cu 1968, odată cu reorganizarea administrativ-teritorială, a primit titulatura de Municipală și apoi Județeană. Din 1984, biblioteca a funcționat în actualul sediu, din strada Unirii nr. 140A, fostă Calea Unirii nr. 15 și apoi 95.

Clădirea amintită a fost casa lui Constantin Garoflid și a Athinei Garoflid, mama acestuia. Constantin a fost deputat și senator în mai multe etape și ministru al agriculturii în patru guverne. A fost inițiator și președinte al Academiei de Agricultură și al altor instituții din domeniu. La începutul secolului XX, se stabilește la Buzău și cumpără proprietăți la Smeeni și Țintești, unde se ocupă de agricultură și viticultură, folosind mijloace științifice. După moartea fiului său, din cauza unor probleme financiare, Athina vinde casa din strada Unirii 140A de azi. Vânzarea se face la 2 aprilie 1909 către Ministerul Finanțelor de atunci și devine, după transformare, sediul Administrației Financiare Buzău, după 1914. Din acel an, până când devine sediul Bibliotecii Județene „V. Voiculescu”-Buzău, clădirea a fost pe rând: Primărie, Direcție Agricolă, sediu al Societății Avicola și Miliția Buzău. Mai adaug că, în 1974, biblioteca noastră primește statutul de Bibliotecă Județeană, iar din 27 septembrie 1991 primește numele celui mai reprezentativ scriitor buzoian, Vasile Voiculescu. În anul 1969, instituția dispunea de 57.047 de volume, azi ajungând să dețină peste 321.000 de unități de bibliotecă (volume, CD-uri, DVD-uri, manuscrise, fotografii).

Începând cu 2018, Biblioteca Județeană „V. Voiculescu”- Buzău, aflată în subordinea Consiliului Județean Buzău, a intrat într-un amplu proces de reabilitare, printr-un program de finanțare prin fonduri europene. În perioada reabilitării acestei frumoase clădiri de patrimoniu, biblioteca funcționează într-un spațiu închiriat, adaptat oarecum nevoilor de funcționare, într-un magazin mall, la intrarea în Buzău dinspre Râmnicu Sărat, bd. Unirii nr. 301A.

Tezaurul cultural al Bibliotecii „V. Voiculescu” Buzău

Biblioteca noastră nu deține un fond mare de cărți de patrimoniu, dar cele care trebuie amintite sunt în număr de 17: Elucidarius poeticus (de Ioan Ravisius, 1548, Veneția); Facetie moti&burle (de Domenico Lodovichi, 1581, Veneția); Apostol (1743, București); Apostol (1743, Buzău); Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie (1750, București); Psaltirea fericitului prooroc și împărat David (1767, Buzău); Ceaslov (1777, Iași); Apostol (1784, București); Pravoslavnica învățătură (1794, București); Evhologhion (1808, București); Propovedanii (culese de Petru Maior, 1809, Buda); Didahii (culese de Petru Maior, 1809, Buda); Adunare cuprinzătoare în scurt din cărțile împărăteștilor pravile (1814, Iași); Jucăria norocului (tălmăcire de Lazăr Asachi, 1816, Iași); Legiuirea Caragea (1818, București); Rânduiala cum să cuvine a cânta cei doisprezece psalmi (1820, București); Din cuvintele lui Ioan Filosoful (1825, București).

Fondul documentar al „medicului fără de arginți”

Ca orice bibliotecă publică importantă, care poartă numele unui reprezentant al literaturii române, și noi ne-am preocupat să deținem cât mai multe documente, manuscrise, fotografii, creații artistice care i-au aparținut și care să-l reprezinte. Marelui scriitor buzoian Vasile Voiculescu autoritățile locale i-au reabilitat casa de la Pârscov, care astăzi, ca muzeu, este un important loc de pelerinaj și unde, anual, toată suflarea culturală și nu numai, a județului, la jumătatea lunii octombrie, ne regăsim în curtea acesteia, pentru a oferi premiile la Concursul Național de Creație Literară, care-i poartă numele și care, anul acesta, ajunge la cea de-a XXXV-a ediție. Țin să menționez că ne-am făcut o tradiție din organizarea Zilelor Bibliotecii, la care am invitat rude ale lui V. Voiculescu, istorici literari și scriitori care, în prezența unui public numeros, au putut să-l readucă în sufletul nostru pe cel care era și „medic fără de arginți” și care pe cât de credincios a fost, pe atât de discret a rămas.

Iată o listă a „bogăției noastre” primită ca donație și care sperăm să-i atragă pe cei care vor să-l cunoască: 21 de manuscrise (printre cele mai cunoscute: „Copilul pădurarului”; „O turmă și un păstor”; „Viața la munte”; „Apocatastasa”; „Poemul hanului cu urși”; „Toi et moi”; „Și prinții își făuresc vise”; „Viața la munte”); un carnet de identitate pentru funcționari publici pe numele Vasile Voiculescu, eliberat de Ministerul Comunicațiilor (Căile Ferare Române); ciorna unei scrisori adresate de poetul aflat în convalescență, după ce contractase tifos exantematic în Bârlad, prințesei Nadeja Știrbey, 1917; corespondență între V. Voiculescu și familia Știrbey; fotografii cu: chipul lui Voiculescu, 1894; student, 1902; redactor la Radio București; carte de identitate la Touring – Clubul României, 1936; la 1 an de la căsătorie, 1911; când era medic la Domeniile Coroanei; la căsătoria fiicei Marta; cu nepoata Daniela, la începutul anilor ‘50; în mijlocul familiei; Voiculescu, în 1933; Maria (Mitescu) Voiculescu, soția poetului; extras din Registrul Stării civile pentru căsătoriți, 1910; Sultana Voicu, mama scriitorului, 1884; cu familia și prietenii, la Poiana Kalinderu, 1928; un desen V. Voiculescu, în viziunea artistului buzoian Emil Pricopescu; 8 litografii V. Voiculescu, 19 tablouri inspirate de sonetele voiculesciene, 1 portret V. Voiculescu, de Dragoș Morărescu. (ultima achiziție)

Documente semnate de Pamfil Șeicaru

„Tezaurul” documentelor pe care-l deține biblioteca noastră se compune din câteva elemente esențiale pentru cultura locală. Deținem una din cele mai numeroase colecții de cărți cu autografe ale autorilor, așa că ne bucurăm să oferim cu mândrie spre vizionare grupurilor de vizitatori volume cu semnăturile lui Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Alexandru Vlahuță, Camil Petrescu și ale multor altora.
Adăugăm aici o colecție însemnată a publicațiilor periodice apărute pe teritoriul județului Buzău de-a lungul timpului, colecție care, de peste 6 ani, este în proces de digitizare, încercând astfel să o putem prezenta publicului pe suport electronic, pentru a preîntâmpina deteriorarea hârtiei pe care sunt tipărite.
O colecție deosebită este cea a fotografiilor pe care le deținem. Suntem un fidel depozitar al istoriei județului cu zone geografice, clădiri, locuitori și tradiții de pe tot cuprinsul, scriitori și manifestări culturale, toate prezentând doritorilor o mică istorie a județului nostru, unică, din secolul trecut. Mai deținem o colecție importantă de manuscrise ale unor importanți scriitori buzoieni, cum sunt: Vasile Voiculescu, Ion Caraion, Gabriel Cocora, Stelian Cucu, ­Gheorghe Istrate, Silviu Neguț, Titus T. Stoika, Florentin Popescu, Alexandru Oproescu, Passionaria Stoicescu și mulți alții. Ultima achiziție, din 2021, o reprezintă un număr important de scrisori, note și articole în manuscris ale celui care a fost Pamfil Șeicaru și pe care ni l-am asumat, fiind născut în satul buzoian Tăbărăști și căruia i-am dedicat numeroase manifestări. Toate acestea le puteți găsi la compartimentul Colecții speciale, care vă pune la dispoziție orice bun de patrimoniu pe care-l deținem, iar periodic le prezentăm și pe pagina noastră de Facebook, pentru a putea fi cunoscute și în afara județului.

În anul 2026, Biblioteca Județeană va reveni în „casă nouă”

În octombrie 2018, am sărbătorit în aula Bibliotecii Județene 125 de ani de bibliotecă publică la Buzău, unde, alături de scriitori ca Passionaria Stoicescu, Dumitru Ion Dincă, Dumitru Pană, Nicolae Tăicuțu, Titi Damian, Lucian Mănăilescu, Ilie Mândricel, Valere Burlacu, Gheorghe Postelnicu, Valeria Manta Tăicuțu, Tudor Cicu, Petrache Plopeanu, Gina Zaharia, Nicolae Pogonaru, Nistor Tănăsescu, Emil Niculescu, Florentin Popescu, ne-au onorat cu prezența și tot atunci, prin vocea președintelui Consiliului Județean, erați informați de intrarea bibliotecii în proiectul cu finanțare europeană „Consolidare, restaurare și dotare Biblioteca Județeană V. Voiculescu Buzău”. Acesta prevede o perioadă de aproximativ 8 ani până la revenirea bibliotecii în spațiul său, modernizat, dotat cu mijloace moderne de exprimare și spații care vor pune în valoare istoria clădirii, cele mai importante zone turistice din județ și o mică expoziție cu elemente ale culturii populare din întreaga regiune. Este o perioadă lungă de așteptare, după care sperăm să ne readucă cititorii în bibliotecă.

Am pus bazele Bibliotecii „Basarabia”, în limba română, la Soroca

Am venit la bibliotecă în iulie 2003, când am câștigat concursul organizat. Cu excepția a patru ani, în toată această perioadă am întâlnit diverse situații, multe marcându-mi viața. Am urmat la conducerea acestei instituții după Alexandru Oproescu, un apreciat cercetător al vieții lui Vasile Voiculescu și un neobosit istoric literar. Am preluat multe din activitățile tradiționale, dar am inițiat și altele. În toată această perioadă, au marcat activitatea instituției sutele de lansări de carte la care au participat foarte mulți dintre scriitorii importanți ai țării, oameni de cultură din diverse domenii, care sunt prezenți pentru posteritate în „Cartea de onoare a bibliotecii”, unde orice doritor poate vedea cuvintele de apreciere față de instituție, a manifestărilor la care au participat și semnăturile acestora. Probabil, într-o vreme ce va veni, vom realiza o carte dedicată acestor aprecieri ce ne onorează. Fiecare întâlnire cu aceste personalități rămâne memorabilă pentru bibliotecă și pentru cei care au participat. Apoi sutele de parteneriate realizate cu unitățile de învățământ și de cultură, care s-au transformat în multe proiecte, ne-au bucurat de fiecare dată sufletul, prin participarea multor generații de elevi la acțiunile culturale organizate.

Întâmplări memorabile sunt în fiecare zi, când văd tinerii venind la bibliotecă, dar și incursiunile noastre la Soroca, în Republica Moldova, unde am pus bazele unei biblioteci, „Basarabia”, în limba română, și unde am putut forma un fond de peste 25.000 de unități de bibliotecă și unde, ani la rând, am putut contribui la schimburi culturale, invitând oameni de cultură din Buzău la Soroca și din Soroca la Buzău. Și totuși, cea mai interesantă întâmplare pentru cei de la bibliotecă rămâne memorabilă prin efortul depus și sprijinul primit la mutarea noastră în 2019. Începând din martie și până în ziua de 2 august, când am inaugurat noul spațiu într-un magazin de tip mall, am mutat peste 320.000 de unități de bibliotecă, mobilier, aparatură. Armata română, ca de fiecare dată, alături de Poliție, Pompieri și Jandarmerie ne-au dat cel mai semnificativ ajutor, astfel încât, într-o perioadă foarte scurtă, am putut redeschide biblioteca.

Cu acest prilej, al împlinirii a 130 de ani de bibliotecă publică la Buzău, vă urăm și noi, cei din Biblioteca Județeană „V. Voiculescu”, „La mulți ani” și cât mai multe cărți citite”

Distribuie: