Spații culturale nr. 91 (6)

Luminița ZAHARIA

într-un circ

trăim într-un circ și nu știm

rolul meu e fifi-naripatul
sub pămînt în zbatere eternă
tu ești libelulul inert din borcan
el udătorul iremediabil de pernă

uite, trapezista frumoasă
a rămas oarbă și se riscă pe sine
uite, dresorul de tigri
crede sincer că felinele au buline

cupola ni se pare cer fără stele
fiindcă stelele sunt, nu-i așa, prea departe
de noi galaxii de victorii depline
doar un click ne desparte

e trist circul ăsta, e trist
clovnul are depresii de fond
de cînd ghicitoarea în palmă i-a spus
că în altă viață era un james bond

circari sau spectatori, totuna
împărțim aceeași arenă rotundă
că și columb, nu-i așa… viitorul
e un cadou-surpriză, și cu fundă

trăim într-un circ și nu știm
ne strîmbăm aplaudăm și murim

strîmbă lemne

cîmpii bătuţi se vindecă vreodată?
moş strîmbă lemne va rămîne drept?
fetişul e îmbrăţişat numai de fete?
deşteptarea te face deştept?
reclama poate fi reclamată?

atîtea întrebări întrebătoare!
am angajat un cor de bocitoare
tu fă-te surdo-mut, eu vin călare
că lenea e cucoană foarte mare
beligerante trupe vin în zare…

– vezi că la fete nu ai găsit rimă
şi la premeditare fără crimă
pedeapsa e să joci în viaţă mimă

– dar, Chronos, asta fac de cînd mă ştii!
moş strîmbă lemne scrie poezii.

Camelia Manuela SAVA

Al doilea văl

Capitolul 10 – Soț și soție

Trenul torcea în ritmul lui monoton. Dora își ocupase locul în vagon. Pleca spre casă. Nu știa dacă o să fie definitiv. Important era că trecuse examenele. Sesiune în mai – ultima din anul patru. Licența în iunie.
De Ionuț nu mai știa nimic. Venise la cămin să-i spună că are o bursă în străinătate, după sărbătorile de iarnă. La Milano câștiga nu numai experiența occidentalilor, dar avea să conteze în cariera lui așa-zis managerială. Era o oportunitate să se specializeze. Se întoarce la timp pentru licența de la ASE. Fata așteptase cuminte trei luni – cât el fusese plecat, ea își vedea de ale ei. În vară Ionuț se întorsese în țară. După ce luase licența, o invitase pe Dora la o recepție unde se adunaseră toți absolvenții. Păreau semizei – bărbați preocupați de joburi la bursă, la bănci, interesați de bolizi și lucruri scumpe, de femeie frumoase și ieftine. Dora se întreba ce caută în lumea aceea. Era diferită de ceea ce își imagina ea, viața ei lângă Ionuț nu era așa.
-Tu ești în inima mea pentru totdeauna, Prințeso! Ionuț îi sărută vârfurile degetelor. Zece. Tu ești femeia mea de nota 10! Răsunau cuvintele lui în sala de recepție rece, găunoasă, falsă…
Am tăcut. Aș fi vrut să îi spun „nu aș fi prea sigură, dacă aș fi în locul tău!”, dar l-am lăsat în pace, să creadă ce vrea…Seara a fost un fiasco total – îl pierdusem pe Ionuț în aglomerație, l-am căutat și obosită nu am mai avut nicio șansă de a mai salva ceva. Când l-am reperat, peste o oră, era beat criță. M-am urcat într-un taxi și am plecat plângând în Regie. Nu-mi venea să cred – băiatul acela binecrescut, minunat dispăruse. Ce îl schimbase? Ce se întâmplase cu el cât fusese plecat din țară? Era frustrat? Era obosit? Iar eu plângeam ca proasta după el… și pentru ce?
Nu și-a cerut scuze, m-a evitat o perioadă, nici eu nu l-am abordat. Începeam pregătirile pentru sesiunea mea, apoi a venit vacanța. Toată vara a dispărut în ceață. Îmi umpleam mintea cu nimicuri, fără să știu de el, cărțile erau prietenii mei fideli. M-am întors în toamnă la București. Eram anul patru – mă mutasem în Grozăvești, unde era mai multă liniște. Și totuși ciocănitul binecunoscut m-a găsit repede:
-Prințeso, plec în armată! Te iubesc de mor! Ești numai tu în mintea mea! Am venit să îți cer să mă aștepți încă șase luni. Nu e așa mult. Ai îndurat tu mai multe și sunt vinovat, numai că știu sigur că mă iubești și vei accepta să devii soția mea, nu-i așa?
Eu eram șocată. Nu eram sigură dacă glumește sau vorbește serios.
-La mulți ani! Pentru că e ziua ta mâine, dacă mă anunțai din timp, îți cumpăram un cadou… am zis eu precipitată.
-Da, mulțumesc! Nu schimba vorba, nu te fofila… eu te cer serios de nevastă… nu am inelul acum… răspuns final da?
– Uite, Ionuț, i-am tăiat eu cheful… ți se pare că o căsătorie e așa pe repede înainte? Hocus-pocus? Apari, dispari, pleci tu, aștept eu, mai vii și tu din când în când… Băiețică! Sper să te maturizeze armata! Eu voi fi aici și aștept să văd rezultatul!
Ionuț strânse degetele ca un mănunchi de flori și le sărută cum avea obiceiul:
-Nu știu ce s-a întâmplat, s-a mărit armata, bani de-acasă nu-mi trimit nici mamaaaa, nici tataaaaa!
-Ești o cauză pierdută! am exclamat eu îmbufnată.
-Bine, te scot la o prăjiturică să ți se îndulcească limba că voi fetele astea de la facultatea de vorbe ne faceți pe noi bărbații cu capul… apoi îmi fac bagajul și plec soldat la Râmnicu Vâlcea la GENIU. Promit că mă cumințesc și voi fi soțul tău cel fidel și dulce.
Trecuseră cele șase luni. Vorbiseră la telefon, fusese la jurământul lui pe 25 octombrie când o văzuse pe mama lui pentru prima dată – o femeie cu chip de general. Dora se bucurase de o îmbrățișare și cam atât. Sărbătorile de iarnă trecuseră apăsătoare, venea sesiunea. Și primăvara adusese o tăcere adâncă.
Trecuseră cele șase luni. Niciun semn de la Ionuț. Nu răspundea la mesaje, se pare că își închisese telefonul. Dora se ambiționase să treacă examenele, să ia licența. Și acum drumul spre casă cu trenul o făcea să fie îngândurată – era o nouă etapă. Nu știa ce va fi…
-Aveți locul numărul 21? mă abordă o voce bărbătească fermă…
-Nu, nu cred. Am numărul 22, dar mă ridic și mă mut la 21, răspunsei eu intimidată.
-Stați liniștită, domnișoară! Nu e nicio problemă, nu vreau să vă deranjați. Pot sta eu la 21. Și așa suntem chit! Eu sunt Dan. Bărbatul tânăr, îmbrăcat în uniformă de ofițer, îi întinse mâna albă, puternică.
-Eu sunt Teodora.
-Aha… darul lui Dumnezeu!
-Da, așa se pare că se traduce din limba greacă. Prietenii și familia îmi spun Dora. Teo era prea impersonal, suna cam băiețește.
-Atunci pot să îți spun și eu la fel?
-Da. De ce nu? Mergeți în vacanță?
-De fapt, se numește permisie. Da, am concediu o lună. Am fost în capitală la niște cursuri și acum merg acasă. Tu ești studentă, Dora?
-Am susținut licența. Merg acasă la părinți și voi vedea ce voi face mai departe. Depinde cum se vor alinia planetele.
-Înțeleg. De cele mai multe ori, trebuie ajutate. Ele se aliniază, dar e necesar să le vedem și noi. Trebuie să fim în locul potrivit, la momentul potrivit, lângă omul potrivit.
-Da, așa e.
Au sporovăit despre nimicuri tinerești, apoi au fost surprinși să vadă că se dădeau jos din tren în același oraș. Chiar și așa, nu se cunoșteau, nu se văzuseră niciodată, Dan absolvise colegiul militar la Breaza, plecase de copil de-acasă, urmase academia militară și acum era ofițer în garnizoana Getica. Era mai mare cu 7 ani decât Dora și părea sigur de el, un om matur, politicos, un bărbat care știe ce vrea de la viață.
-Uite, nu vrei să luăm un taxi împreună? Dan nu ar fi dorit ca Dora să știe că așa îi afla domiciliul.
-Da, nu mă deranjează, adăugă fata.
Dora coborî în fața casei părintești din mașină, Dan o ajută cu bagajul, apoi o salută protocolar.
Dora fu întâmpinată cu bucurie de părinți. Acasă era PRINȚESA lui tati. Tatăl ei era fericit – fata reușise să finalizeze studiile, era pe un drum al ei, frumos, neted. Mama se învârtea ca un titirez în jurul ei. Pregătise bucate alese, făcea planuri. Dora se gândea să se întoarcă la o școală din București. Sau putea să se titularizeze și în provincie. Deocamdată avea să se odihnească, să își refacă stocul de energie, se simțea epuizată, nefericită în felul ei, căci Ionuț se încăpățâna cu tăcerea.
Două zile dormi întruna. A treia zi, o umbră se proțăpi în fața gardului și părea să insiste. Mama veni în grabă:
-Dora, te caută cineva.
Am sperat să fie el.
Dan apăru cu un buchet imens de trandafiri albi:
-Pentru succesul tău – pun pariu că, în afară de părinții tăi, nimeni nu te-a mai felicitat pentru reușita la examenul de licență. Eu îți propun să ieșim în oraș și să sărbătorim. Ce zici?
Nu am zis nu, m-am pregătit ca un somnambul care nu știe ce face, timp în care tata l-a iscodit pe Dan, cum, unde, când și în ce fel a terminat școala militară, discuțiile dintre ei doi fiind mai mult decât prietenoase, chiar prea apropiate pentru prima întâlnire. Păreau că se înțeleg de minune.
„Ieșeala” noastră a fost un moment reușit – Dan mă făcea să râd cum nu mai râsesem niciodată în viața mea, povestind fără să se plictisească peripețiile lui sau ale camarazilor lui din armată. Glume, aventuri, povești – toate aveau un farmec aparte și eu înțelegeam că el este un bărbat înțelept, elegant, serios, implicat. Îmi plăcea Dan, dar inima mea tot mai suspina…
A doua zi, Dan a venit iar. A treia zi a avut o propunere:
-Uite, s-a ivit ocazia să plec la Costinești cu niște colegi, nu vrei să vii cu mine? Cazarea e gratis, cu mâncarea nu vor fi probleme, mergem cu trenul și distracția e garantată!
-Du-te, măi, Dora, a exclamat tata!
-Pot să îți dau un răspuns diseară?
-Desigur! Revin cu un telefon. Sper să nu mă refuzi.
Nu am refuzat. Am stat de vorbă cu părinții, ei îl plăceau pe Dan enorm, nu aveau cum să cunoască furtuna din sufletul meu. Eram răvășită. Împinsă de ai mei, am plecat la mare. Iubesc marea ca un peisaj misterios, ca pe o zeitate. Mă calmează și mă face să mă bucur că exist. Am petrecut câteva zile în compania lui Dan care s-a purtat fenomenal cu mine – m-a făcut să mă simt iubită, dorită, frumoasă, extraordinară. Scoici, nisip, valuri și căldura soarelui – toate au făcut să se topească gheața din inima mea și să mă las în voia sentimentelor. M-am regăsit în brațele lui Dan ca într-un cuib protector, liniștitor.
Oriunde mergeam, Dan mă ținea strâns, lângă el, să nu mă piardă. Am urmărit împreună răsăritul și apusul soarelui. În ultima seară, când stelele au răsărit și puteam asculta cântecul nemuritor al mării, briza ne umbla prin plete haihui, am auzit șoaptele lui Dan:
-Te iubesc, Dora! Te iubesc și simt că tu ești cea aleasă! Planetele noastre s-au aliniat și sunt fericit că Dumnezeu mi te-a scos în cale!
Nu mă așteptasem la această declarație înflăcărată, și, ca printr-o vrajă, a scos un inel dintr-un buzunar al cămășii, s-a așezat în genunchi pe plajă și în lumina lunii a repetat întrebarea a mii și mii de îndrăgostiți:
-Vrei să fii soția mea?
Din instinct am zis da. Prietenii lui au aplaudat, iar ceilalți turiști rătăciți pe plajă la acea oră s-au alăturat grupului și ne-au felicitat pe amândoi urându-ne casă de piatră!
-M-ai făcut un om fericit, iubita mea! Tu ești jumătatea mea și numai moartea ne va despărți! mai spuse Dan cu lacrimi în ochi. Îți mulțumesc, nu te voi dezamăgi niciodată!
Acasă, la întoarcere, părinții s-au bucurat nespus, s-au întâlnit cele două familii să se cunoască și să pună la punct detaliile nunții.
Eram preocupată cu examenul de titularizare. Hotărâsem să mă stabilesc și să mă angajez la un liceu cu renume din oraș. Se ivise ocazia și puteam profita, de ce nu. Trebuia să învăț, să repet anumite capitole din bibliografie.
Am mers în paralel cu pregătirile pentru ceremonia de oficiere a căsătoriei civile. Nu era nimic pretențios – eu îmi doream să fie prezenți doar membrii familiei, câteva rude mai apropiate și vreo doi-trei colegi. Dan fusese de acord cu mine, așa că în septembrie stabilisem o dată ca să fie înaintea începerii școlii, care pentru mine era un start în cariera didactică. Chiar și așa, orice fată își dorește să fie o zi frumoasă când își leagă viața de soțul ei pentru totdeauna.
Telefonul țârâia neastâmpărat, sunau colegi, prieteni ca să mă felicite. Nu știu cum aflaseră, dar veștile circulă repede, așa că trebuia să le răspund politicos, să le mulțumesc pentru urări. Încă locuiam cu ai mei, așa stabilisem cu Dan, ca abia după căsătoria civilă să mă mut în apartamentul părinților lui.
Eram singură într-o după-amiază. Mama și tata plecaseră la cumpărături, liniștea era binefăcătoare, căci profitam să învăț pentru examenul hotărâtor care se apropia cu pași repezi. Bâzâitul insistent al telefonul mă distrase de la concentrarea mea… nu cunoșteam numărul, îmi spuneam că nu vreau să răspund, dar insistența mă deranja, așa că era mai înțelept să port încă o conversație scurtă de curtoazie și scăpam…
-Alo!
-Prințesa mea, ce faci, tu?! se auzi vocea inconfundabilă a lui Ionuț.
-De ce mă suni? Sunt bine, mulțumesc.
-Îmi era dor de tine. Îmi este nespus de dor! Când ne putem vedea? Te-am căutat prin campus, nu știe nimeni nimic de tine…
-Nu ți-a dat prin cap, ca un genial ce ești, că sunt acasă la părinții mei?! Și nu ne putem vedea. Nu mai are niciun rost. Sâmbătă mă mărit.
-Cum? Serios? Nu te cred… e doar așa o amăgire… un truc ca să mă pasezi…
-Ai face bine să crezi! Universul nu s-a oprit în timp ce tu te-ai volatilizat… nu știu nimic despre tine de aproape un an… și să fim serioși, Ionuț! Ce relație avem noi?
-Înțeleg că ești supărată pe mine… dar să te măriți? De ce? Nu înțeleg? Ca să mă pedepsești? Eu am fost în armată în tot acest timp, nu am putut să renunț. Am ales să mă angajez aici, să îmi bag mințile în cap. De fapt, a fost o perioadă de probă, am avut toate contactele oprite, nu aveam cum să iau legătura cu tine. Crede-mă, te iubesc. Nu am vrut să te rănesc.
-E prea târziu! Îmi pare sincer rău! M-a cerut în căsătorie acum o lună. E din oraș, nu-l cunoști.
-Îl iubești? urmă Ionuț pe un ton stins.
-Cred că da… iubirea vine cu timpul.
-Ce prostie e asta, Prințeso? Ai luat-o razna? Te auzi cum vorbești?
-Gata! Nu mai are rost să continuăm discuția aceasta. Sâmbătă mă mărit, voi avea copii, voi da titularizarea la un liceu în oraș, vor trece anii, voi îmbătrâni și voi muri, probabil vei veni la mormântul meu în Cimitirul Eternitatea cu flori, căci știu că vei supraviețui…
-Sper să nu regreți! Eu voi supraviețui, așa e… să nu uiți că te păstrez în inima mea mereu, orice s-ar întâmpla… Multă fericire îți doresc. Înțeleg că drumurile noastre se despart aici, oricum, nu sunt încântat de alegerea ta, dar o respect!
-Mulțumesc, Ionuț! Să ai grijă de tine, orice-ar fi!
Fără La revedere sau Adio! Am închis atunci, odată cu telefonul, un capitol important din viața mea. La Starea Civilă am zis DA. Convinsă că porneam pe un drum presărat cu bucurii. Am trecut examenul de titularizare, am primit postul visat. Eram profesor debutant cu mii de speranțe. Am început școala. Copiii erau o sursă de inspirație. Descopeream o lume nouă, nebănuită până atunci. În sala de clasă mă transpuneam într-un rol deosebit, ca un actor pe scenă. Îmi doream un copil al meu, fiindcă în ochii aceia inocenți vedeam o lume curată.
Dan era atent cu mine, grijuliu. A fost foarte surprins că eram virgină – și astfel i-am câștigat încrederea. Mă păstrasem pentru soțul meu și nu îmi plăcea că fetele din jurul meu se vindeau repede și ieftin. Deși gândul meu fusese la Ionuț, soarta mă ghidase după un plan secundar nebănuit. Primii ani alături de soțul meu au fost fericiți. Ne obișnuisem unul cu altul, eram îndrăgostită de el, făcea acele mici gesturi care contează într-o căsătorie – flori de ziua mea, invitații surpriză la restaurant, mesaje drăgălașe. Numai că uneori mai dispărea de acasă câteva săptămâni și motiva că pleacă din rațiuni de serviciu. Nu comentam, încercam să înțeleg natura lui de militar – firea lui rațională, cu anumite ticuri, trezitul dis-de-dimineață, călcatul hainelor la dungă, mesele consistente. Când era plecat mai dădea un telefon, mai trimitea un pachet cu lucruri deosebite, dulciuri sau haine. Mă încurajam singură în lipsa lui, cu părinții, cu socrii, cu elevii mei sau colegii de școală. Venea de fiecare dată acasă liniștit, cu surâsul lui cuceritor pe buze, știam că orice misiune se termină bine.
În al treilea an a intervenit o schimbare, am simțit că îmi este rău, vomitam, eram amețită, aproape am leșinat pe holul liceului. Atunci am realizat că sunt însărcinată și Dan a fost surprins, uluit de vestea dată după ce am făcut un test de sarcină să fiu sigură. Era nerăbdător să își cunoască fiul, căci am aflat că va fi băiat. A fost la băut cu prietenii lui și parcă nu se mai despărțea de sticlele care se înmulțeau. Nu-l văzusem niciodată beat criță și ceea ce era mai greu de suportat e că se simțea rău când se trezea din beție, iar eu asistam neputincioasă la mahmureala lui.
Un episod mai grav a fost la nașterea lui Vlad. A plecat să sărbătorească și eu nu mai contam, norocul meu a fost că mama și nașa au fost alături de mine, s-au ocupat de tot ce aveam nevoie și eu și pruncul. Dan plutea în aburii de alcool cu toți camarazii lui. Așa am trecut pe al doilea plan – din acel moment eu deveneam mama copilului, Vlad era cel care conta – dacă a mâncat, cât, dacă a dormit, cât, dacă are febră, de ce plânge, de ce nu doarme, etc. Tot interesul lui Dan era îndreptat spre bebeluș, gesturile lui de drăgălășenie se adresau lui Vlad. Era ciudat, dar m-am adaptat din mers.
Am stat doi ani acasă, cum îmi permitea legea, puteam să ne permitem să cumpărăm pentru băiat orice avea nevoie. Vlad era punctul meu de sprijin în orizontul în care trăiam ca familie. I-am supravegheat primii pași, primele silabe, zâmbetul lui era o rază de soare. Dacă se lovea, cum mai pățesc uneori copiii, eram îngrijorată, căci Dan se supăra îngrozitor pe mine dacă Vlad avea vreo vânătaie, nu-mi vorbea zile întregi, de parcă eu eram vinovată. Copilul explora spațiul, se cățăra, pe pat, pe dulap, apoi prin copaci. Odată, când avea cinci ani a căzut din nucul bunicilor, am ajuns de urgență la spital cu salvarea, dar a fost mai mult o sperietură, Vlad a scăpat nevătămat ca prin minune. Atunci Dan m-a lovit prima dată fiindcă nu fusesem suficient de atentă, de prudentă. Am simțit că lumea se prăbușește, că iubirea nu este decât o umbră înșelătoare. I-a părut rău, dar regretul nu face decât să întărească vina de a fi un om violent. Eram umilită. Nu puteam să mă mai uit în ochii celui pe care îl numeam soțul meu – un bărbat frumos, politicos, pentru care eram invidiată de multe dintre colegele mele. Am plâns pe furiș, am încercat să-l iert – a venit după două zile cu un buchet imens de flori și două bilete la teatru. Am trecut peste acel moment, gândind că între soți se mai întâmplă asemenea scene, că Dan este surmenat de serviciul lui. Scuze se găsesc. Amintirea nu se putea șterge.

Viorel DODAN

Vox populi

După-amiază de duminică într-un sat oarecare, unde femeile au obiceiul să se strângă grupuri-grupuri pe șanț, la șosea, să stea pe taburete și discute câte-n lună și-n stele. Petrec cu privirea și analizează pe toți cei care trec pe jos, cu bicicleta sau cu mașina… La un moment dat, în fața unui astfel de grup oprește o mașină și din ea coboară un tânăr reporter care se apropie de ele cu microfonul în mână.
– Săru` mâna! Bună ziua! Ce faceți?
Femeile se foiesc, își dau coate, își aranjează baticurile și-și pun mâinile-n poală. Vasilica lu` Ștefan al lu` Scaiete, e mai curajoasă (mai înhiptă, cum zice ea!) și răspunde:
– E! Bună ziua! Să trăiești, mă, băiatu` lu` mamaia! Iete… ce să făcem? Stătim și noi di vorbă, la șușa, aciișa!
– Foarte frumos! Aș vrea…
– Da` tu ce cauți pă la noi? îi luă înainte Vasilica. Di la ce tiliviziune ești, cu… socoteala aia-n mână?
Celelalte izbucnesc în râs, punându-și mâinile la gură sau arătând către a lu` Scaiete:
– Hiii, ce nebună ești, fă!
– Da` di ce-s nebună, fă?! Ce-am zis?! L-am întrebat și io pă om…
Reporterul râde și el și îndreaptă microfonul către ea, văzând-o mai curajoasă.
– Sunt de la XTV! Îl știți?
Femeile se uită unele la altele, ridicând din umeri nedumerite.
– Io parcă am văzut că se uită nepotu-miu, da` nu știu sigur! zise Chira lu` Căruțașu cu juma` de gură.
– Doamnă, mi-ați pus o întrebare și v-am răspuns! Acum pot să vă-ntreb și io câte ceva? zise reporterul împingându-i microfonul spre gură.
– Phiii, păcatele mele! Fugi cu panarama de-acia, mamaie! Ptiuuu!
– Deci, pot să vă pun o întrebare dvs.?
– Ete, na! Auzi la el! Să mi-o puie! Pune-mi-o, na! zise Vasilica, așezându-se mai bine pe taburetul ei de lemn.
Femeile chicoteau în colțurile baticurilor, așteptând să vadă ce spune ,,nebuna de Vasilica”.
– Ați auzit că guvernul vrea eliminarea virginității din România? Ați auzit despre asta?
Celelalte femei se uitau una la alta și dădeau din cap a neștiință.
– Io sunt di părere să se scoață! zise Vasilica hotărâtă. Ori să se mai dea și la ăilalți care n-are deloc!
– Dumneavoastră ați avut vreodată?
– Da` cum?! Pă vremea lu` Ceaușescu, avea toată lumea, mă băiatu` lu` mama, mă! Că așa cum era el, avea lumea ce să mănânce, avea și… de-aia de care zici tu! Da` tu nu știi, că ești tânăr și n-ai apucat de-astea! Nu știi ce e! Ăhă!…
– Și cum era când aveați?
– Piii… cum era? Era! Că aveam cât ne trebuia și nu ne băteam joc de ea ca acuma, de n-o găsești nici s-o plătești cu aur!
– Da, da! Așa e! aprobă restul grupului.
– Ziciți, fă, voi! Sunt io nebună? Nu era așa? Zi și tu, Paulină, că, vorb-aia, ai avuuut… slavă Domnului!
– Ei, hai, bre, că n-am avut așa multă! Am avut și io ca tot omu`, puțină, acoloșa, cât să nu ducem lipsă!
– Eeee! Lasă, lasă, Paulină, știe tot satu! Că aveai și-o dădeai pe sub mână! La speculă! De era să te prinză și meliția…
– Eeei, hai, bre țață! N-o mai înflori atâta!
– Da, da! Ia lasă… Mă, băiatu` frumos a lu` mamaia! Ascultă aci, la mine, că io-s mai bătrână decât astealalte! Așa e, cum ți-am zis! Avea toată lumea, mă! Era pă toate drumurili!… Pi, o făcea omu-n curtea lui, n-o lua de la oraș, ca să se bolnăvească de toate prostiile! Cum aveai grijă de ea, așa o aveai! Dac-o dădeai la unu` și la altu`… ți-o strica! Cică: ,,Na, țață Vasilică, ți-am adus-o-napoi!”. ,,Pi, fă, n-auzi! Mi-ai adus-o spartă, hârbuită?! Acuma, io ce-i fac?” Eee, las` c-o dregi matale! Hai, sănătate!” ,,Phii, găsi-te-ar nebuneala sî te găsească! Pi, mai pupi tu vrodată de la mine?! Ei, las`!”. …Mde! Da` cum era, cum nu era, îți făceai treaba cu ea!… Îoleu! Da` ori mă dai la teveu că ți-am zis de-astea?
– Da, o să apăreți la televizor, miercurea viitoare de la cinci jumate! Să vă uitați!
– Îîîu! Mă omoară omu` mieu când o videa ce măscări am zis!
– Ietee la ea! Parcă el nu știe ce-are la ușă! Las` că-l rezolvi tu! sări Filica lu` Păpușoi dându-i un cot și făcându-i complice cu ochiul vecinei de scaun.
– Mulțumesc frumos, doamnelor! zise reporterul și se urcă în mașină.
Femeile rămaseră petrecându-l cu ochii până când mașina dispăru după prima curbă.
– Ai auzit, fă? Ne-a zis doamne!… Când a zis că e la tilivizor?
Se uitară una la alta nedumerite.
– Dracu` știe! Am uitat, cu ochii la tinerețea lui! zise Vasilica privind în gol
– Iete-o, fă, p-asta a lu` Cheptosu, ce mândră merge pă bicicleta aia!
– A lu` Cheptosu e, fă?
– Ea e, fă!…
Umbra înserării se așază peste sat și încet-încet, luându-și scăunelele, femeile intră-n curți, unele gândindu-se cum erau vremurile când era virginitate pentru toată lumea…

Marieta RĂDOI

Totul se întâmplă noaptea,

semnul de la capătul
mișcării
indică oprirea la stop.

Totul se asamblează,
se alipește
într-o simetrie perfectă,
se suturează îmbinările
până coincid,
până când reciproca
devine valabilă.

Se certifică un nou
prototip,
se constituie
un organism lipsit
de resentimente
ca sufletul unui producător.de etichete.

Spre deosebire de cerc

Pătratul are pereți,
se poate trăi în el.
O cameră care ține loc
de altă cameră alăturată
cu o ușă sudată pe dinăuntru
să nu-mi dau voie să ies.
Și un tablou credincios
cu un câine cu disponibilități
afective
pentru rotunjimea ochiului meu
care era mai gol
decât al lui.

Spre deosebire de cerc,
pătratul așteaptă.
Așteptarea e cea mai nobilă
Faptă.

Nu m-am pricopsit

câtuși de puțin.
Mulți îmi datorează
fericirile lor.

Stau într-o căsuță vocală
și tac,
procedura standard
să te faci auzit.
Îmi pare rău de culpabil
și de neînsemnatul
delict.
Și îngerul meu are aripi
de hering
și soarele se devalorizează
consecvent
și a scăzut un cent.

Din măreție n-am economisit
nimic.
Iubirea e o tocăniță
caldă.

Ion Tudor IOVIAN

secolul pe sfârșite

și s-au strâns cu toții acolo și stau în picioare
în ploaia verde-amară
înfipți în noapte

parcă-s acolo dintotdeauna cu ploaia și vîntul

o lumină vînătă le dă tîrcoale nu se știe de unde
și nu-i luminează
și plînsul în sughițuri al nimănui și al tuturor
nu-i mișcă din loc

și vîntul trece prin ei pufnind
– găuri numai găuri –
cu ploaia

de pe obrazul lor
cade
varul

urîtul le scrie memoriile
și ei stau
cu pălării de paie desfundate pe cap – niște sperietori abandonate în grabă

în cîmpul sterp

– viața a trecut deja mai departe-

țepeni în ploaia murdară – așa îi vei găsi și mîine și poimîine
și peste o mie de zile
cititorule care crezi că ești altceva decît ei

the century at its end

and they all gathered and stand
in the bitter – green rain
in the night

it seems as if they’ve been there forever with the rain and the wind

a livid light lurks from somewhere
without blazing them
and nobody’s and everyone’s sobs
cannot move them

and the wind blows through them puffing
– holes nothing but holes –
together with the rain

the lime
falls
off their cheeks

the ugliness writes their memoires

and they stand
with torn straw hats on their heads – scarecrows
abandoned in haste

on the barren field

– life has already moved on –

stiff in the dirty rain – this is how you’ll find them tomorrow and the day after
and in a thousand days
reader who thinks you are any different

Traducere în limba engleză de
Alexandra Ioana Ivan Wasa

le siècle a sa fin

et ils se sont tous rassembles et ils se tiennent debout
sous la pluie verte-amère
dans la nuit

il parait qu’ils sont là depuis toujours avec la pluie et le vent

une lumière morte les observe d’un point inconnu
sans les illuminer
et le pleure en soupires de personne et de tous
ne les bouge pas

et le vent passe à travers eux en bouffant
– des trous que de trous –
avec la pluie

la chaux
tombe
de leur visage

la laideur écrit leurs mémoires

et ils se tiennent debout
des vieux chapeaux de paille sur leurs têtes – des épouvantails
abandonnés en hâte

et ils se tiennent debout

sur le champ stérile

– la vie les a déjà passés –
immobiles dans la pluie sale – tu les trouveras comme ça demain et après demain
and dans mille jours
lecteur toi qui penses que tu n’es pas pareil

Traducere de Alexandra Ioana Ivan Wasa

Mihaela MALEA STROE

Poem sub ceruri deschise

S-au deschis cerurile peste pământ, peste ape,
S-au deschis, azi, iarăși și iară, peste Iordan…

Pe-aici, printre zidurile orașului-cetate,
Se așterne zăpada.
Prima zăpadă ușoară, curată,
Pe umerii fragezi ai Noului An.

Încărunțesc frumos tâmplele Tâmpei;
În așteptare,
Muntele visează cu ochii deschiși, sub ninsoare…
Cineva o să vină, pesemne,
O să vină, de bună seamă,
O să vină, să împartă lumină, măcar pe șoptite,
În tainicul întuneric al nopții de Sânziene
Din vara viitoare.

Tu știi ceva despre asta, iubite?

Sau crezi că ne-au năpădit, ne-au ascuns
Atâtea rânduri-rânduri de zăpezi
Încât nu te mai aud, încât nu mă mai vezi?

Ci sunt tot pe-aici, torcând pe-ndelete, arnici,
Dezmierdând spinări țepoase de arici,
Cam tot pe unde m-ai lăsat
Când prietenul nostru, soare-răsare,
S-a dus puțin la culcare
Și parcă, puțin, a scăpătat.

În lipsa lui,
M-am adăpostit, m-am pitit,
De strajă, într-un cuvânt nerostit,
Într-o privire, într-o sămânță,
În ceva
Care să fie dar de-ntâmpinare
La întoarcerea ta.

Ce-i drept, s-a înnoptat
Și ninge bogat, de nici nu mai știu!

Poate că, într-un târziu,
Voi fi rămas, sub tâmpla Tâmpei, să te-aștept
Ca în ecoul unui cuvânt rătăcit în pustiu,
Rătăcit în lume…
Să te aștept…
În cuta mică, din dreapta, din căptușeala
Buzunarului tău stâng… Acela anume
Din dreptul inimii. Acela, anume, de la piept…

E-atâta liniște acum
Precum la început de iubire,
La început de sfințire…

E-atâta liniște de se aude cum,
Serafimul care a fost azi de serviciu,
Curăță, tăcut, undeva,
Praful de nea ce i-a atins penele
Din cea de-a șasea aripă a sa…