Spații culturale nr. 91 (3)
Evenimente culturale de excepție, cu ocazia împlinirii a 130 de ani de bibliotecă publică la Buzău
• Seria manifestărilor a culminat cu o conferință susținută de istoricul Adrian Cioroianu
Luna octombrie a reunit la Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” Buzău trei evenimente culturale de excepție, continuate la începutul lunii noiembrie cu o conferință susținută de istoricul Adrian Cioroianu.
Prima manifestare a fost cea dedicată lui Pamfil Șeicaru, pe 24 octombrie, un eveniment derulat sub titulatura „De la presa scrisă la presa on-line”. Invitați au fost Miron Manega (vicepreședinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România – UZPR), Ovidiu Zanfir (secretar UZPR), Stan Brebenel (președinte Filiala UZPR Buzău) și colonel în rezervă și profesor asociat Mihai Goia, cel care a vorbit despre exilul lui Pamfil Șeicaru.
Cu aceeași ocazie au fost premiate cele mai bune reviste școlare de gimnaziu și liceu din județ.
Următoarele trei manifestări organizate de Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” au fost dedicate împlinirii a 130 de ani de bibliotecă publică la Buzău.
Astfel, pe 26 octombrie, publicul buzoian a avut ocazia să ia parte la o triplă lansare de carte: „Pântecul fierbinte al urii” – semnată de Valeria Manta Tăicuțu, monografia „Prefecții de Buzău” – semnată de Octavian-Liviu Rogoz și Relu Stoica, „Dialogurile fascinantei geneze” (o istorie a Fabricii de Sârmă de la Buzău) – semnată de Ionel Stănuță, Sorin Burlacu și Cristian Ionescu. Invitatul special al evenimentului a fost scriitoarea Passionaria Stoicescu.
O săptămână mai târziu, pe 31 octombrie, scriitoarea buzoiancă Ramona Muller s-a reîntors în orașul natal pentru a-și prezenta cele mai recente apariții editoriale. Este vorba despre volumele „Profa dintre păpădii și cactuși” și „Cealaltă ființă a mea”. Alături de autoare s-a aflat scriitoarea buzoiană Aura Creițaru, „profesoară de
Pe 8 noiembrie, în fața unei săli arhipline, istoricul și fostul ministru de Externe, Adrian Cioroianu, a conferențiat despre importanța lecturii și despre modul în care care inclusiv bibliotecile publice trebuie să facă pasul către schimbare, într-o lume tot mai dominată de tehnologie.
Întrebat ce crede că este de făcut pentru ca cei tineri să se întoarcă către lectură și achiziționarea de cărți, actualul manager al Bibliotecii Naționale a României a avut un mesaj tranșant.
„Eu îi sfătuiesc pe tineri să nu facă nimic din ceea ce nu vor să facă. În definitiv, toată viața noastră este o alegere. Ce să-i spun unui tânăr? ,
Cu aceeași ocazie, invitatul a lansat la Buzău cartea „Frumoasă era Sena pe sub florile mele”, o cronică captivantă a realităților politice, culturale, sociale franceze, dar și un raport sui-generis asupra activității sale ca ambasador al României la UNESCO, în perioada 2015-2020.
Cristian IONESCU
***
fiecare om desenează o poartă
și călătorește prin stații de lut
pe cruci se înalță sperietori de ciori
convinse fiind că zarea ochilor albi
trebuie să existe
dincolo de gropile
în care zac adevărurile răstignite
sunt condamnat
din februarie până mai departe
crăciunul vine împachetat
cu panglici de sânge
printez lumina
calc pe lumină
mestec lumina
pe vârful carpat Hovârla
eu
sunt marele electrician
sting lumânările
în ultima zi din viitor
apoi cobor și merg prin cimitir
să îi caut pe cei care
au vrut
să treacă mai departe de gardul comun
Din poezia avangardei
Igor CINNOV
(1909 – 1996)
Poet din primul val al emigrației, confrate de intemperii al lui Ivan Bunin, Aleksei Remizov, Gheorghi Ivanov și atâtor altor „parizieni ruși”.
S-a născut în localitatea Tukums din apropierea orașului Riga, unde avea să-și facă studiile la Drept. Primele versuri le publică în revista „Cisla” („Numere”) (1933). Itinerarul său de emigrant avea să treacă peste continente: Germania (1944), Franța (1947), SUA (1962). A fost profesor de slavistică la Universitatea din Kansas City. A publicat volumele de versuri „Monolog” (1950), „Linii” (1960), „Metafore” (1968) ș. a.
Creația sa resimți influența poeticii „notei pariziene” a poeziei ruse. Îi este caracteristic experimentul întru formă elevată, îmbinarea neoclasicismului cu imaginile suprarealiste, astea din urmă (…dinainte!) ținând, firește, de avangardă.
În traducerea lui Leo BUTNARU
***
De cu zori, cocoșul anunță
Că noaptea a rămas în urmă:
Cucul – că, uite, atâția ani
Sunt în față și
Așteptarea nu-și curmă.
Cu-cu sau cu-cu-ri-gu –
E unul și același sens:
Curge (fii atent!)
Ca un șuvoi de grăunțe,
Mai ales.
Dar știi, există o pasăre,
Ea nicicând, nicicum nu cântă:
Ci doar timpul, ca pe grăunțe,
Îl tot ciugulește
În tainica-i pândă.
***
Ceea ce-mi era de consolare
A încetat de a mai consola,
Cu toate astea, uneori,
Mă mai distrez și eu cumva.
Mă distrez cu brutalul frig,
Vântul aspru, zilele gri,
Mă distrez cu sărăcăcioasa urbe –
Și astfel trece zi după zi.
De nu-n Rusia, în Germania, fie,
Iată-mă în lung de râu, la plimbare,
Distrându-mă prin combinație
De indiferență și întristare.
***
Ascultând amurgul roz al poemelor smolite,
calda muzică, tandru aromitoare a scoicii de care
cu micuța ureche rozie lipită cât mai comod,
repetând „Hulubașule, hulubașule…” în uitare.
Auzind, cum a fulgilor stoluri luminoase
zboară, coboară iar, umplând a Crăciunului noapte,
privind la rozul foșnet din largul cămin,
văzând nocturna tăcere a iernaticelor străzi, toate.
Ascultând pieptul, ce bălmăjește a fericire și milă,
simțind mirosul de iasomie al fulgilor din nălțimi tihnite,
parcă în melodia văraticului râu afundându-te
în ciudatul, violetul amurg al poemelor smolite.
***
Cu fiece an e tot mai clar: da, o nouă prăbușire
A ridicolelor tentative, încercărilor împovărătoare.
Posibil, destinul fericire să ne fi promis,
Dar nu și-a respectat cuvântul, se pare.
Astfel într-un necunoscut și strâmt restaurant
Dintr-o dată vezi, în oglindă, o largă sală,
Pornești într-acolo – și te convingi: minciună e, părere –
Aceiași oameni, aceeași sală strâmtă
Pe suprafața de gheață-a oglinzii stinghere.
***
Iată, trăiești: deșertăciune, sărăcie,
Zadarnic calculezi, pui-scoți la cont,
Dar vezi că suma nu-i care-ar trebui să fie;
Însă de mori – întuneric, muțenie
Și o atare, amice, pustietate, glod,
Ca nopțile sub o arcadă de pod.
***
Noaptea, muncitorii au reparat podul,
Ca pe el să poată goni nebunește
Automobilele oamenilor de afaceri
Importanți, sau celor excelent asigurați –
Și de orice alte categorii, firește.
Să zicem: duba, automobilu-nchisorii (greu, sumbru,
Ce, iese, vă ocrotește ban, avere),
Sau – cel iute, albișor – al spitalului de urgență
Sau – cel, tragic cu măsură,
Plicticos – de la pompe funebre.
***
Cârciumă, uzină, pârnaie, spital
Și chiar cimitirul – sunt aproape.
Nu, acest orășel nu-i demn să-ți apară-n vis.
Și prin noroiul în frământ, iubite frate,
Merg soldații sub bătăi de tobă
(Cazarma le e dincolo de colț, undeva).
Ei nu poartă vreo vină oarecare,
Dar vor fi uciși. Sau într-un ceas bun, așa ceva,
Pe alții vor ucide. Clopotarii
Trag clopote în cea mai bună lume
Și atât de netulburat stăpânul
Mână boii la măcel, se spune.
***
În pahar se răcește auriul ceai,
Petala lui vede auritul Kitai.
Gălbenește ceaiul ca Fluviul Galben
Și se topește zahărul ca norii, pal ten.
Felia de lămâie – ca auriu, mic soare
Prin fum ușor și ceață delicat apare.
Aburii subțiri se arată și îi crezi
Neguri transparente-n lanuri de orez.
Și lingurița ca rază argintie
Căzu-n micuțul ochi de apă aurie,
În care plutește petala din Kitai,
Minusculul și scurtul dânsei rai.
***
Ni se pare totul clar, simplu peste poate:
Pe banca din scuar, alături de noi,
Un bătrân slăbănog, stors de muncă grea,
Stă cu coloana vertebrală îndoită,
Privindu-și palmele scorojite.
Dar nu vertebrala, ci tulpină de stuf
Se încovoaie; nu liniile din palmă
(Pe fundalul palidului asfințit)
Crăpară sub grindină și vânt.
Nu bate inima, ci talazul mării,
Nu tusea, ci cavalcada tunetului,
Și nu frisoane, fiori, ci Calea Laptelui
Străbate trupul ceresc cu șuvoi luminos.
Dar poate că el doarme în patul său
Sau se ceartă cu soția ori putrezește-n mormânt.
***
Cer înseninat și păsări în zbor.
Ce știu eu – despre viață, moarte, Dumnezeu?
Ce știm noi? – țin minte un apus asemănător.
Puntea navei, orizont, ca un țărm mereu…
Cu noi călătorea un copil trist, orb din născare
Cu imperturbabile, încremenite pupile-n dilatare,
Asculta atent… Cum, confuz, vuiește dincolo de bord
Albastra, necunoscuta nevăzătorului mare…
Lăcrimioara IVA
Rotire
Este demodat să fii om:
să afișezi un zâmbet,
să ridici povara de pe umerii celuilalt,
să ajuți o speranță să treacă strada,
să dai o mușcătura din felia ta de fericire,
să sprijini o idee,
să dai binețe unui necunoscut…
Mă rotesc în jurul clipei
și spre liniștea mea, a lucrurilor și a îngerilor…
demodații îmi zâmbesc,
mă salută, îmi despovărează umerii,
îmi ajută o speranță să treacă strada,
îmi sprijină o idee,
îmi dau o mușcătură din felia lor de fericire…
Mă rotesc în jurul clipei
și spre liniștea mea, a lucrurilor și a îngerilor…
demodații își iau inima,
o așază cu eleganță în dreptul soarelui
și apoi își văd de-al lor respir!
Marius MANTA
în dialog cu
Sorin SCURTULESCU
„Artistul are o responsabilitate majoră în raport cu ceea ce comunică prin arta sa” (Sorin Scurtulescu, Noima)
Mulțumesc pentru bucuria de a ne întâlni în forța cuvântului preț de câteva momente. Aș începe mica suita a curiozităților cu o invitație de a defini, firește, subiectiv, spațiul acesta al Tescanilor. Ce reprezintă Tescaniul pentru tine, mai ales că, sper să nu greșesc, te afli prima dată la Tescani? Cum te așteptai să fie această întâlnire și cum s-a „produs”?
Tescani este un loc peste care există două mari umbre, una este cea a lui George Enescu, iar a doua este cea a lui Horia Bernea. Definiția potrivită ar fi: Tescani echivalează cu poezia, muzica, pictura. Anul acesta am fost a doua oară la Tescani, prima dată fiind în timpul anului 1998, într-o tabără de vară, după finalizarea primului an la Facultatea de Arte de la Timișoara (pe atunci încă se făceau 5 ani până la licență). Anul acesta întâlnirea a avut loc după o alta, în care Grupul Noima a fost în Bulgaria la Sinemorets împreună cu Ovidiu Ungureanu și Ion Grigorescu. Apoi, după câteva zile, fiind cu Grupul Noima în Mexic, ne-a invitat la Tescani Ovidiu Ungureanu, pe care nu l-am putut refuza.
Sigur, acceptând o asemenea augmentare, ar fi Tescaniul, amintirea unui spațiu edenic, a unui mod de a fi primordial, ancorat în arhetipuri?
Sper să nu tulbur sau să anulez visări, dar Tescaniul, pe lângă definiția inițială, este și un spațiu concret, cu frumosul conac dar și cu forme de relief și o natură vie în continuă schimbare, în care poți fi lucid și clar datorită liniștii și a aerului curat. Anul acesta, când am ajuns, erau mulți copaci seculari căzuți, din pricina unei precedente furtuni, copaci care produceau o imagine apocaliptică și te făceau conștient de efemerul elementelor materiale.
Să lărgim puțin locul privirii. În continuarea întrebării de mai înainte – ce locuri îți sunt apropiate sufletului: sper că de anul acesta și Tescaniul… Continuă, te rog!
Tescaniul este un loc în care am stat în total 10 zile, dar mie îmi sunt mai apropiate Veneția sau Roma, locuri în care am pictat mai mulți ani de zile și care au o lumină specială, ca și la Mânăstirea Sfântul Ioan Evanghelistul de lângă Găbud sau dealurile de la Logrești, unde îmi sunt socrii. Cred că timpul petrecut la Tescani a fost prea scurt și nu a reușit să îmi distileze o stare de apropiere atât de profundă precum locurile unde am stat câțiva ani. Dar acest lucru nu diminuează din farmecul Tescaniului.
Schimbăm puțin planurile, te invit să discutăm despre Sorin Scurtulescu și Noima. Ce este de fapt Noima? Cu siguranță, realitatea-i e mai presus de un proiect aflat în desfășurare. Aș vrea să mă ajuți să-l prindem în rame potrivite, poate chiar să facem un mic istoric.
Grupul Noima a aniversat anul acesta 20 de ani, l-am înființat în anul 2003 iar acum suntem 5 membri activi: Ciprian Bodea, Cosmin Frunteș, Dan Gherman, Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu. Imaginați-vă pentru prezent că acest grup ar fi un artist cu 5 creiere și 10 mâini. Ne-am unit după terminarea facultății deoarece, fiind plecat între 2001- 2002 la o bursă Erasmus în Sunderland, Anglia, am realizat, fiind în Londra, că nu pot expune în vreo galerie dacă nu sunt un nume deja cunoscut sau dacă nu fac parte dintr-un grup de artiști. Am observat atunci o expoziție numită 10 Artist from Scotland. Astfel am vorbit cu Andrei Rosetti care a fost de acord cu ideea realizării unui grup, apoi s-au alăturat și restul membrilor. Dacă la început eram considerați Flondoriști, fiindcă 4 dintre noi au studiat la Timișoara în atelierul coordonat de pictorul Constantin Flondor, abia după 10 ani de frământări am început să dăm rezultate personale. Apoi, prin 2015, am început să expunem mai mult în Austria și Germania. Anul acesta am trecut și oceanul pentru prima dată, expunând pe continent american în Mexico City și San Miguel de Allende. Iar în decembrie vom expune din nou la Veneția. Mai multe detalii se pot găsi pe site-ul nostru noima.ro.
Probabil voi greși, am însă scăparea aceasta legată de postura mea, aceea dată de curiozitatea receptorului nespecializat. Așadar, am văzut multe simboluri comune cu „Prolog”-ul, poate chiar un fel de a percepe corola de frumuseți a lumii. Am dreptate? Iată, redactez forma finală a acestui interviu în luna în care îl purtăm ceva mai viu în amintire pe Părintele Dumitru Stăniloae – asta mă face să te întreb, ce texte fundamentale e de presupus că se află în spatele pânzelor? Când privești „Small representative of the universe”, „Seara (stare) de Crăciun”, „Hidden Paradise” și multe altele, îți dai seama că nu prea mai poți să intri în spațiul expozițional și să împlinești o receptare potrivită, fără să fi vizitat măcar anumite texte, intervale…
Cred că legătura cu Grupul Prolog ar fi că în momentul când pictăm un peisaj nu-l pictăm doar ca impresioniștii, surprinzând prima impresie, ci și conștienți fiind că pictăm creația lui Dumnezeu. Restul asemănărilor sau afinităților nu știu dacă există în realitate ci mai mult în starea pe care și-o induc, poate unii sperând cu orice preț că există sau trebuie inventată o ștafetă între Grupul Prolog și Grupul Noima. Profesorul nostru, Constantin Flondor, cât și ceilalți membrii din Prolog (Paul Gherasim, Horia Paștina, Mihai Sârbulescu, Cristian Paraschiv) ne sunt buni prieteni și ne sunt dragi, iar ca pictori îi apreciem foarte mult, dar cred că posibila asemănare e datorată faptului că toți ne adăpăm de la marea tradiție a picturii în ulei pe pânză: Tizian, Rembrandt, Van Gogh, Ioan Andreescu, Giorgio Morandi, etc. Legat de texte, cu rari excepții, noi nu avem de obicei texte în spatele pânzelor. La noi în expoziții poți intra și fără să fii un om citit, deoarece imaginea și forma te va pătrunde mai direct și îți vor dezvălui detalii mai profunde, ridicând voalul de pe lumea vizibilă. Din această cauză se pictau imagini în interiorul piramidelor dar și al bisericilor, fiindcă imaginea e mai ușor de asimilat având mai multă noimă. Desigur, ar fi mai bine să ai un bagaj intelectual, dar acesta nu e obligatoriu când vizitezi o expoziție Noima.
Demersurile picturale îți sunt deopotrivă și cale de cunoaștere, așa încât te provoc: te consideri de obicei mai aproape de profan sau mai degrabă în imediata proximitate a sacrului? Consider că există implicit în unele din lucrările tale și o poetică a zborului ascensional. Greșesc?
Nu există profan, totul este sacru. Cred că noi încercăm să desacralizăm lucrurile pentru a anula responsabilitatea pe care ar trebui să o avem în fața sacrului și pentru a fi aparent mai liberi, dar și mai superficiali. Dacă am conștientiza că totul este sacru, am privi și am face mai atent lucrurile în lumea aceasta, cu toate detaliile sale, vizibile și invizibile. Toate picturile bune ar trebui să te facă să zbori și să ai o senzație de elevație, altfel nu sunt reușite. Nu trebuie obligatoriu să se numească Zbor, precum sculptura lui Brâncuși.
O întrebare, cred, destul de grea: care consideri că ar trebui să fie statutul artei cu tematică religioasă într-o societate care, pare-se, își va fi pierdut punctele cardinale în postmodernism, postadevăr?
Statutul artei cu tematică religioasă ar trebui să fie unul firesc, care nu își va pierde vreodată direcția deoarece este singura modalitate de a crea care îți relevă vizual pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe Sfinți. E singura pictură la care te închini și pe care o săruți deoarece taina ei învinge imaginea vizibilă și te pune în legătură directă cu sfântul pictat.
De cele mai multe ori, procesul obiectiv de diferențiere a formelor de conștiință socială a facilitat apariția unor variante mai mult decât contrastante, atunci când moralitatea sau arta au fost privite ca fiind complet autonome. În mediul artistic „supraviețuiește” punctul de vedere că artistul și a sa creație își sunt autosuficiente și nu admit ori presupun în niciun caz restricții morale; simplu spus, arta există „pentru artă”. Nimic mai adevărat, asemenea discuții au generat reacții vii și în literatură etc. Totuși, parcă aș spune că rămâne loc de nuanțe. Nu întotdeauna absolutizarea caracteristicilor specifice artei este unica determinantă pentru apariția în câmp a unor artefacte de înaltă calitate. Iar dacă introducem – după cum e firesc – și noile perspective ce țin să aducă în prim plan procesul efectiv al receptării artistice, cu toate compartimentele sale, implicit condițiile socio-culturale în cadrul cărora mesajul este de cele mai multe ori (re)valorizat, atunci devine extrem de evidentă realitatea conform căreia un anume discurs, în lipsa unor „proptele de ordin moral”, poate să fie re-semantizat / trunchiat / deturnat în funcție de interese de moment. Ținând cont și de faptul că atât arta, cât și moralul reflectă aspecte de fond ale ființei umane, cele două ar trebui așezate în dialog. Cât de mult mă înșel în 2023?
Omul nu trăiește doar cu mâncare, dar nu cred că oamenii pot trăi fără artă. Mă refer la toate artele. Arta este realizată de om și ea este în relație cu ceilalți oameni fiind un mod de exprimare, un limbaj. Ea, încă de la naștere, nu are o autonomie proprie deoarece are sens doar în relație cu receptorul, cu privitorul. Artistul are o responsabilitate majoră în raport cu ceea ce comunică prin arta sa. Mai ales că artistul este și vizionar și aduce pe lume noi creații care pot îmbogăți lumea. Doar că ele pot fi constructive sau nu. Astăzi, problema este că nu toți artiștii își asumă ceea ce produc iar uneori primează marketingul și mai puțin responsabilitatea sufletească sau lucrurile profunde.
Care este tehnica în care reușești să te exprimi cel mai bine?
Pictura în culori de ulei pe pânză de in.
Cum arată o zi de lucru pentru Sorin Scurtulescu?
O zi de lucru are 2 variante: dacă pictez în aer liber, mă trezesc devreme sau stau până târziu deoarece îmi place lumina de la răsărit sau cea nocturnă. Iar dacă pictez în atelier suprafețe mai mari, atunci pot lucra cu ajutorul reflectoarelor în oricare parte a zilei, încărcat de experiența îndelungă din plein air. Culoarea și desenul se învață de la natură și nu de la profesori, fiindcă și ei tot de la natură le-au învățat.
Pentru că ne-am întâlnit la Tescani, un spațiu al tuturor artelor, am următoarea curiozitate: ai putea admite o suită de lucrări muzicale care să îți acompanieze într-o galerie reușitele plastice? Dacă da, mi-aș dori să numești trei astfel de lucrări.
Nu îmi place să ascult muzică când pictez precum o fac alții, deoarece starea de concentrare pe imagine îmi va fi schimbată de muzică și nu doresc acest lucru. Forța unei expoziții e strict datorată imaginii ce trebuie să cânte sau să dea o senzație completă nefolosindu-se de ajutorul celorlalte arte. Dacă îmi asum o instalație vizuală în care să cuprind pentru toate cele 5 simțuri și alte arte, acel demers îmi permite să adaug și muzică de cele mai multe ori, compusă special pentru acea prezentare. Nu adaug ceva deja compus.
Am admirat la Tescani un album scos în condiții foarte bune la Editura „Epifania”, „Italian Paintings”. De altfel, munca pe care o desfășori acoperă mai multe planuri, mai multe posturi. Poate îmi vei îngădui altădată să mai discutăm și despre rolul unui curator… Scurt: la ce proiect / proiecte lucrezi acum?
Catalogul Italian Paintings care conține un text realizat împreună cu poetul și scriitorul american Alan Jones (1949-2021) a fost o întâmplare fericită. Curatorul în lumea artei de azi este la fel de important ca și artistul. Fără el, artistul nu are acces în exteriorul atelierului său. Azi artistul vrea să fie și superstar devenind dependent de curator, editor, manager, etc. Astfel se pornește un tăvălug care dă naștere la business-ul artei contemporane mai dinamic ca niciodată, azi, în 2023. Actualmente lucrez la realizarea unei expoziții Noima la Veneția pentru luna decembrie 2023 – ianuarie 2024 și la un catalog Noima, retrospectiv, la 20 de ani de la înființare. Iar pe plan personal pregătesc o expoziție pentru octombrie 2024.
Cu bucurie că te-am întâlnit, îți mulțumesc pentru generozitatea și sinceritatea răspunsurilor!
Nici o coincidență sau întâlnire nu este prea puțin, îmi spunea duhovnicul meu. Doar prin astfel de interviuri publicul poate pătrunde în spatele operei artistice și a atelierului, cunoscând mai bine pe artistul însuși.
Priveghi
lui Calistrat Costin
Cum stătea așa cu inima
zăbrelită
uitată între scânduri părea
o pasăre speriată de gânduri
știa că durerea aparține
crucilor mute că are pe ea
toate hainele rupte
că lumânarea aprinsă
pe un piept
nemilos scrie fără haz
poeme cu lacrimi ofilite
uitate pe obraz
în ochii închiși puteai citi
despre o lume
de luat aminte înnoptată
în trecutul unui vers
de Garcia Lorca
iar plânsul năpustit asupră-i
împovărat pe dinăuntru
nu mai avea putere nici cuvinte
Zarvă de gânduri
Murmurul lunii de plumb
în temnițe albe așază
lumea din care-ai plecat
desfrunzită de liniștea
trează
un greier întreabă la geam
ce drumuri mai ai neumblate
în zarva de gânduri
n-auzi tristețea în ușă
cum bate
spre alte țărmuri pornit
nu mai poți privi însă
ca pe-o floare
căzută-n genunchi
lacrima inimii plânsă