Spații culturale nr. 91 (1)
Valeria MANTA TĂICUȚU
Scriitorii și puterea credinței
Învățătura sacră (Matei 17, 19-20) face referire la puterea credinței: „Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință”. De prisos să spunem că accentul nu cade pe fenomenul fizic pe care l-ar reprezenta deplasarea unui întreg munte, nu planul material/ teluric este vizat, ci planul imaterial/ transcendent, în care contrastul dintre dimensiunea muntelui și cea a grăuntelui de muștar sugerează posibilitățile infinite care se deschid înaintea celui care are o credință autentică.
În credință găsești puterea de a încerca măcar să creezi o lume mai bună, fiindcă scriitorul – poetul, cu precădere – nu este „fabrică de vise” și dresor de iluzii, ci, dimpotrivă, un creator de miracole, un demiurgos dublat de un poeta vates, rolul lui fiind acela de a denunța gândirea și simțirea „în pluton”, înregimentarea și robotizarea, desacralizarea, dezumanizarea și transformarea lumii în „gunoi social”. Nu-i greșit să credem că Poetul este singurul capabil să curețe, precum Heracles odinioară, noile grajduri ale lui Augias, în care a fost preschimbată lumea. Au fost (și poate că vor mai fi) perioade în care Poetul s-a dovedit un luptător, un purtător de făclie, un salvator din tenebre, un glas al cetății etc., versurile lui având rolul de a purifica, de a emoționa, însufleți, înflăcăra ș.a.m.d. mințile și inimile, în speranța că, prin artă, nu numai lumea, ci și omul poate fi schimbat. Când ai credință, ai încredere în lucruri care nu se văd, dar care sunt adevărate. Prin opoziție, lipsa de credință te îmbolnăvește, te secătuiește de puteri, chiar dacă ai cateheza bine înfiptă în mental și poți dezvolta cu larghețe orice subiect religios. Dacă tu, ca scriitor, i-ai cere unui preot să-ți explice de ce nu mai trăim într-o țară sănătoasă, ți-ar vorbi, cu siguranță, despre relația între păcat și boală. Eroarea, contrazicerea legilor bisericii, păcatul, au ca urmare o îmbolnăvire somatică sau psihică. Boala psihică apare mai întâi ca o îngustare a minții, alteori ca o tulburare de personalitate, ca o scindare sau o dizarmonie. Lipsa de credință este răspunzătoare de traiul în afara normelor etice, iar duplicitatea, mimarea credinței ar trebui considerate păcate de moarte. Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis, nu? În întreaga societate, începând cu cei care ne conduc și terminând cu enoriașele umile ce-și smulg părul și-și rup reciproc hainele pentru câteva sarmale ecumenice, sunt mulți cei care mimează credința: poate din inerție, poate pentru că, din subconștient, n-a dispărut temutul dicton al lui Pascal: „dacă Dumnezeu nu există și eu cred în El, n-am pierdut nimic; dar, dacă există și eu nu cred, am pierdut totul”.
Scriitorul este cel care, cu puterea credinței lui, poate cere lumii întoarcerea spre ceea ce am fost, adică oameni trăind în timp sacru, în spațiu sacralizat, cu deprinderea de a înțelege prin filtru mitic universul înconjurător. Fără întoarcerea la rădăcini, la mituri, la nevoia de a transforma în sacrament rutina cotidiană, șansele de supraviețuire spirituală se reduc; rămânând fiii unui Cronos profan, vom fi înghițiți de propriul nostru tată, nerămânându-ne nici măcar speranța copleșitor-salvatoare că ne vom putea reîntoarce, că moartea nu-i decât un nou început. Cum bine observa Cioran, suntem lipsiți de estetica morții, înțelegem moartea ca pe o cufundare în haos și neant, de aici agățarea disperată de clipă, de timpul limitativ-profan și slut pe care ni l-am hărăzit noi, nu Dumnezeu, de aici criza și disperarea, de aici sentimentul tragic al ireversibilității și al inutilității. Uitându-ne originile, am uitat concomitent și miturile care dădeau semnificație și sens planului ontologic.
Scriitorul a găsit întotdeauna sprijin în credință, fie că a stat sub vremi, fie că s-a iluzionat, doar, că stă în afara lor. În credință a găsit puterea de a rezista spațiului concentraționar, dictaturilor, sărăciei și oricăror situații dramatice, în care nu intra în discuție, cum e posibil să intre acum, simpla adeziune rațională la o realitate revelată. Din temniță, Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, trimitea mesaje de iubire către lume și către divinitate; la fel, Sandu Tudor, dar și Nicolae Steinhardt ori V. Voiculescu. Ei și nenumărați alții au știut că scriitorul, ca și preotul, este în slujba individului, a omului măcinat de suferințe și îndoieli. Au știut, înaintea tuturor, că adevărul politic este intenție și program, care mai întotdeauna nu convine categoriilor largi de oameni, pe când adevărul credinței în Dumnezeu este o sursă perfectă de inspirație pentru creația artistică, văzută ca locul în care ficțiunea și adevărul se împletesc pentru a crea nu neapărat lumi imaginare, cât modele demne de urmat.
Petrache PLOPEANU
Paradoxalul „loc de muncă”
Motto:
„Să fi dedicat morții toate orele pe care ți le-ar fi luat practicarea unei meserii… Excesul de metafizică e apanajul călugărilor, al desfrînaților și al celor fără căpătîi. Un «loc de muncă» l-ar fi transformat pînă și pe Buddha într-un nemulțumit oarecare.”
(Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, București, 1992, p. 41)
Nu este necesar să definesc cerșetoria!
… În 1921 este publicată cartea profesoarei irlandeze Maude Rea Parkinson, Douăzeci de ani în România (1889-1911), volum republicat în 2021 la editura Humanitas. Autoarea descrie Bucureștiul acestei perioade numite atât de romantic „La belle époque” din diverse perspective, dar o exprimare rămâne emblematică: „Străzile colcăie de cerșetori de toate felurile”. Iar mai departe adaugă, descriind aceste „feluri”: „cerșetorul familiar, cu tonul lui obișnuit, cerșetorul care are o rană de arătat, cerșetorul care este sau se preface nebun și care se răsucește și cântă în mijlocul drumului. Acesta are totuși suficientă rațiune încât să prindă imediat moneda pe care i-o aruncă cineva”. Tot Maude conchide că autoritățile închideau ochii la acest peisaj aproape obscen pentru că „nu știau ce să facă în privința cerșetorilor”.
Se pare că din 1911 până astăzi nu s-a schimbat nimic sau s-a schimbat, dar nu în bine, ci în rău și nu numai la noi în țară, ci pe tot mapamondul. Datele oferite de Raportul ILO (International Labour Organization) din 2012 privind traficul de persoane estimează că 20,9 milioane de oameni sunt supuși la muncă forțată. Din acest număr aproximativ 313.500 persoane sunt traficate în scopul practicării cerșetoriei. În ceea ce privește numărul total al cerșetorilor de pe planeta noastră, acesta este învăluit în ceața criteriilor care pot face dintr-un om un cerșetor sau un sărac. Care este reacția autorităților de pe diferite continente? O să iau în calcul doar Europa.
Ce a făcut/ce face Uniunea Europeană în privința combaterii traficului de persoane direcționat spre cerșetorie? În 2003 Uniunea Europeană a recunoscut traficul de persoane în scopul cerșetoriei în Declarația de la Bruxelles și în același an Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa a lansat un plan de acțiune pentru combaterea traficului de ființe umane. În 2015, Consiliul Europei a instituit Convenția privind lupta împotriva traficului de ființe umane, iar Raportorul special al ONU privind traficul de persoane face referire pentru prima dată în raportul său din 2009, în mod explicit, la cerșetorie. În 2011 Uniunea Europeană a adoptat Directiva privind combaterea traficului de persoane, paragraful 11 din Preambul concentrându-se pe fenomenul cerșetoriei. România este unul dintre statele în care cerșetoria este incriminată prin legislația privind traficul de persoane, cele două fenomene fiind interconectate, articolul 326 din Codul penal numind cerșetoria o infracțiune care se pedepsește cu închisoarea de la o lună la trei ani.
În ceea ce privește tipurile de cerșetorie studiile existente au identificat cerșetoria voluntară, exploatarea în vederea cerșetoriei și cea legată de traficul de persoane obligate să cerșească. Desigur instituțiile europene sunt îngrijorate și axate pe ultimele două tipuri pentru că implică exploatarea/traficul de persoane.
Dincolo de aceste precizări instituționale, care este atitudinea statelor din Europa față de cerșetorie? Voi da câteva exemple concrete din anumite state ale Europei.
Danemarca a interzis această practică la nivel național, iar Norvegia a permis autorităților locale să introducă interdicții. La fel, în Grecia, Marea Britanie și Ungaria, cerșetoria este interzisă.
În Austria cerșetoria este interzisă în anumite landuri, în timp ce în altele nu. La fel și în Germania. În Belgia li s-a impus cerșetorilor anumite zile și locuri în care pot să cerșească. Cei ce cerșesc trebuie să aibă la ei un orar tipărit, o grilă pe care scrie între ce ore pot să cerșească și în ce locuri. Tot în Belgia, dar și în Italia cerșetorilor le este permis să cerșească în orice loc, dar să nu-i importuneze (a importuna=a plictisi, a deranja, a agasa) pe ceilalți pietoni. Aici este interzis cerșitul cu copii.
În Franța „Cerșetoria nu mai constituie infracțiune de la intrarea in vigoare a noului cod penal la începutul anilor ’90. Cu toate acestea, ea poate fi interzisă în anumite locuri prin regulamentele de poliție făcute de primar, în special din motive de securitate… Astfel, în ultimii ani, Montpellier, Nisa, Sète, Prades, Colmar etc., au emis astfel de ordine, dintre care unele au fost anulate de judecători, administrativ.”
În Suedia, în orașul Eskilstuna, la vest de Stockholm din 1 august 2019 a fost introdus un permis de cerșit. Astfel, după cum relatează The Guardian, orice persoană aflată în dificultate care dorește să cerșească pe străzile orașului va trebui să plătească ea însăși suma de 250 de coroane, sau în jur de 23 de euro, în avans, pentru a putea solicita bani de la trecători. În practică, persoanele care doresc să cerșească trebuie să meargă la secția de poliție sau să facă o cerere online prin prezentarea unei cărți de identitate valabile. Ca urmare a implementării, pe bază experimentală, a acestui permis de cerșetorie, cerșetoria fără acest document devine ilegală și, prin urmare, se pedepsește cu amendă de până la 4.000 de coroane, sau aproximativ 372 de euro.
În Elveția Articolul 23 din legea penală actuală prevede că cel care cerșește va fi pedepsit cu amendă de la 50 la 100 de franci. Pentru cei care trimit minori la cerșit sau care organizează cerșetoria altora, amenda va varia de la 500 la 2000 de franci. Reglementările care interzic cerșetoria au făcut obiectul unei controverse aprinse în Elveția germanofonă, declanșată de un articol care vizează excluderea persoanelor marginalizate din anumite locuri definite („Wegweisungsartikel”). Când vine vorba de cerșetorie, practicile din marile orașe elvețiene variază. Astfel, la Basel, polițiștii monitorizează îndeaproape cerșetorii, iar ofițerii avertizează sau chiar îndepărtează persoanele nedorite, le confiscă banii și, când vine vorba de cerșetori străini, îi raportează la Controlul rezidenților. În Zurich, cerșetoria este interzisă conform legislației cantonale. Deși controalele nu sunt efectuate într-o manieră țintită, infractorii sunt sistematic urmăriți penal și pedepsiți cu amenzi de până la 500 de franci, iar persoana este supusă unei ordonanțe de îndepărtare. Fribourg, Bulle și Murten interzic și cerșetoria în regulamentele lor de poliție. În Neuchâtel, legea îi pedepsește pe cei care abuzează de credulitatea trecătorilor, de exemplu pretinzându-se surzi. În cele din urmă, Berna iese puțin în evidență față de restul, deoarece cantonul anulase deja interdicția generală a cerșetoriei în 1991. Ofițerii intervin doar în cazuri de „cerșit agresiv”.
În 2021 în hotărârea sa din procesul Lăcătuș versus Elveția, Curtea de la Strasbourg a efectuat o analiză legislativă comparativă a legislației cu privire la cerșetorie în 38 de state membre ale Consiliului Europei, inclusiv 25 de state membre ale Uniunii, dar excluzând Malta și Danemarca. Au fost adăugate apoi și alte state. Potrivit acestei sinteze foarte apropiate ca timp de prezent, felul în care se raportează statele europene la cerșetorie ar fi următoarea:
1. Cerșetoria ca atare nu este interzisă în legislația naționala sau locală în Finlanda, Grecia, Portugalia și Slovacia (cu unele excepții: în Portugalia, cerșitul cu copiii este incriminat).
2. Interdicții explicite de cerșetorie sau anumite forme ale acestora sunt integrate în legislația națională în Cipru, Croația, Estonia, Franța, Ungaria, Irlanda, Italia, Luxemburg, Polonia, România, Slovenia și Regatul Unit.
3. Există interdicții locale sau naționale. Ele vizează condițiile specifice în care se află cerșetoria general interzisă: cerșitul cu copiii, cerșitul „agresiv” și cerșind cu un animal „periculos” în Estonia, Irlanda, Italia, Franța și Slovenia.
4. Cerșetoria este interzisă doar la nivel local în orașe din Austria, Belgia, Republica Cehă, Germania, Letonia, Lituania (numai cerșetorie agresivă), Olanda, Spania și Suedia.
5. Cerșetoria constituie o infracțiune contra ordinii publice și liniștea publică și este pasibilă de amendă în Croația și Polonia.
6. Cerșetoria sau anumite forme de cerșetorie sunt incriminate, iar sancțiunile sunt prevăzute în codul penal în Franța, Cipru și Italia.
7. În caz de încălcare sunt prevăzute sancțiuni administrative a interzicerii cerșetoriei în Republica Cehă, avertisment oral și/sau amendă de diferite sume Belgia, Republica Cehă, Polonia, Letonia, Lituania, Franța, Irlanda, Romania, Suedia, Spania, Slovenia și Regatul Unit.
8. Diferite forme de închisoare sau de privare de libertate sunt posibile în Ungaria, Cipru, Polonia și Croația, lucrări de interes general (Ungaria), privare de libertate (Ungaria) sau limitare de libertate (Polonia).
Aceasta este o descriere aproximativă și sumară a fenomenului cerșetoriei pe continentul nostru. Observ diferite atitudini pe care autoritățile și legislația din aceste state le manifestă față de fenomenul cerșetoriei.
Desigur, fenomenul și problema cerșetoriei în această primă jumătate a secolului al XXI-lea sunt îngrijorătoare deoarece acoperă un alt fenomen mult mai grav decât aceasta și anume, sărăcia accentuată și sărăcirea rapidă a unor mase uriașe de oameni de pe tot globul pământesc, dar eu nu mi-am propus să analizez profund acest aspect al lumii contemporane (cerșetoria), ci modul în care Emil Cioran se raportează la cerșetorie. Găsim referirea la acest fenomen social, economic și cultural integrată într-un „silogism” cu mai multe „ieșiri”. Ce scrie Cioran:
• „Să fi dedicat morții toate orele pe care ți le-ar fi luat practicarea unei meserii…
• Excesul de metafizică e apanajul călugărilor, al desfrînaților și al celor fără căpătîi.
• Un «loc de muncă» l-ar fi transformat pînă și pe Buddha într-un nemulțumit oarecare.”
Se impune o lămurire a fiecărei exprimări punctate de mine.
Observ condiționalul „Să fi dedicat morții” ceea ce presupune că nimeni încă nu a dedicat morții „toate orele” în care putea practica o meserie, așadar totul este un exercițiu… metafizic! Al lui Cioran. Ce anume l-a îndemnat pe acesta să facă respectivul exercițiu? Faptul că poate să-l facă, fără nicio îndoială, dar mai există un motiv: Cioran, care este un metafizician își justifică astfel inapetența pentru un „loc de muncă”, așa cum este definit acesta de legislația muncii. Pe de altă parte nu se consideră un filozof care face „exces de metafizică”. Acesta este „apanajul” (privilegiul) după Cioran celor trei categorii selectate din spectrul larg al tuturor „joburilor”: „călugărilor, al desfrînaților și al celor fără căpătîi”. Dar care ar fi cauza care îl determină să nege că ar face exces de metafizică? Pentru că nu este nici călugăr, nici desfrânat, nici fără căpătâi.
Care sunt elementele de gen proxim care ar uni cele trei categorii? Prin ce se aseamănă acestea? Excesul de metafizică pe care îl atribuie acestora Cioran mă duce la ideea de obsesie în Idee: călugării în credință, desfrânații în plăcere, cei fără căpătâi (cerșetorii) în eliberarea de sinele material. Călugării și desfrânații alcătuiesc un cuplu de contrarii, dar în afară de obsesie se mai aseamănă încă prin ceva: prin intimitate. Credința călugărilor nu este una a expunerii, ci una a individualității, a singurătății, a separării, izolării de lume. La fel și plăcerea absolută a desfrânaților este una trăită în intimitatea sexului, nu una exhibată pe canalele media. Aceea nu este desfrânare, ci pornografie, ceea ce nu are nimic de-a face cu obsesia plăcerii. Casanova nu este un pornograf, ci un artist al seducției. În cele două cazuri mulțimile înlătură și plăcerea absolută și credința absolută.
Cum am ajuns la concluzia că a treia categorie, a celor fără căpătâi, a cerșetorilor, este obsedată de ideea eliberării de sinele material? Desigur că cei mai mulți ar spune că cerșetorul este obsedat de câștig. Aici trebuie făcută o precizare: eu nu mă refer la cerșetorii bogați, aceia care au averi uriașe față de cei cu „loc de muncă”, ci la cerșetorii voluntari care cerșesc pentru a-și duce viața de zi cu zi, pentru a supraviețui doar. Cei exploatați și cei traficați pentru cerșetorie nu-i îmbogățesc pe ei, ci pe traficanți. Acești cerșetori nu pot fi obsedați în Idee, ci de dorința de a se elibera de exploatare. Dorința de a se elibera, așadar! Cei care practică individual cerșetoria, aceia cunoscuți de comunitate, aceia care sunt zilnic văzuți pe străzile orașelor noastre, aceștia sunt cei la care mă refer și aceștia sunt cei la care se referă Cioran. Ei sunt acei „obsedați în Idee” de care vorbesc. Spre deosebire de călugări și desfrânați, ei nu își expun această obsesie în singurătatea naosului sau a alcovului, ci în mijlocul mulțimilor. Cerșetorul nu este cerșetor decât acolo unde este expus celorlalți, unde poate fi văzut cel mai bine, unde poate stârni compasiunea celorlalți. De ce? Pentru că obsesia lor este una care nu-l izolează de lume precum în cazul călugărilor și desfrânaților, ci de sinele său material. Paradoxal, cerșetorul cere de la ceilalți pentru a nu fi silit să agonisească el prin propriile-i eforturi fizice și mintale ceea ce are nevoie. În felul acesta a cerși de la ceilalți înseamnă a folosi darul material (mâncare, băutură, veșminte etc.) al acestora pentru a se îndepărta de sinele său material. A cerși este detașare de sinele material și apropiere de sinele metafizic.
Am observat un „om fără căpătâi” care stăruie zilnic în fața blocului meu. Desigur îl ajut și eu ca și alții, care deja îl cunosc. O să-l numesc cu o literă majusculă: S. S nu se preocupă de igiena personală, de felul în care arată, nu este rușinat de căutările sale prin pubele, nu se arată temător că s-ar putea contamina de ceea ce îi dau enoriașii venind de la biserică, fiecare cu viața și beteșugurile sale. I-am propus să-l ajut ducându-l la casa mea bătrânească de la țară, ajutându-l să treacă iarna pentru ca din primăvară să purceadă și el, la cultivarea grădinii, a livezii. Imediat s-a arătat oripilat de propunere refuzând-o: „Sunt bolnav, am probleme cu coloana”, mi-a replicat. De fapt motivul adevărat era acea obsesie în Ideea că ar trebui din nou să se preocupe singur de asigurarea celor materiale. S este deja detașat de sinele material și s-a apropiat de Ideea de Moarte. Chiar dacă nu este pe moarte. Nu știu dacă își dedică toate orele metafizicii morții, dar sunt sigur că nu este nemulțumit de „locul său de muncă”.
Voi modifica oarecum premisele silogismului cioranian.
A-ți dedica gândirea ideii morții înseamnă a face un exces de metafizică
„Excesul de metafizică e apanajul călugărilor, al desfrînaților și al celor fără căpătîi”
Deci călugării, desfrânații și cei fără de căpătâi sunt obsedați de Ideea Morții
și
A face exces de metafizică înseamnă a refuza ideea unui loc de muncă
Călugării, desfrânații și cei fără căpătâi refuză ideea unui loc de muncă pentru că nu le-ar mulțumi sinele
„Un «loc de muncă» l-ar fi transformat până și pe Buddha într-un nemulțumit oarecare”
Oare de ce ar fi transformat Buddha „într-un nemulțumit oarecare” dacă și-ar lua un loc de muncă?
Aici apare problema „locului de muncă”. Locul de muncă, așa cum este definit în legislația muncii presupune o serie de exigențe impuse prin acea fișă a postului care spune angajatului ce are de făcut în mod obligatoriu pentru a-și lua salariul. Niciun loc de muncă prevăzut în Codul Muncii și în CAEN nu are legătură cu metafizica, ci cu „fizica” cea mai atroce. Vi-l puteți imagina pe Buddha silit să respecte o fișă a postului care stabilește ce și cum să facă pentru mântuirea oamenilor și atingerea Nirvanei? Și nu trebuie să uităm că și Buddha a fost câtva timp cerșetor. De aceea are dreptate Cioran când afirmă că și un zeu atotputernic precum Buddha s-ar transforma rapid într-un nemulțumit (grevist, șomer, asistat social, spun eu). Metafizica nu merge deloc alături de realitatea materială. Cerșetorul cere, se folosește de ceea ce primește, dar nu dorește să renunțe la metafizica îndepărtării de sinele material și apropierii de sinele celălalt: spiritual, al libertății depline, a posibilității de a face cu sine ceea ce dorește, fără opreliști. De aceea se poate conchide că „locul de muncă” al unui cerșetor este unul paradoxal. Există nu pentru a întări legătura dintre partea materială a individului care cerșește și materia cerșită, ci pentru a îndepărta această parte materială de sinele imaterial, metafizic.
Pentru România studiul citat mai devreme înfățișează în legătură cu cerșetoria câteva aspecte. Îi voi lăsa însă chiar pe aceia care cerșesc să vorbească, sau pe cei care lucrează în domeniul criminalității, înfățișând astfel cerșetoria și cerșetorul:
• Contextul și natura morfologică folosite pentru exprimarea educației scăzute au fost din cele mai diverse: „grad scăzut de educație”, „pregătire minimă”, „fără educație”, „nivel scăzut de educație”, „marea majoritate nu sunt școlarizați”, „educație inexistentă”, „o minimă educație formală”, „fără niciun fel de pregătire”, „educație inexistentă”, „nivel de educație redus”, „analfabetism”, „limitați educațional”, „nivel de educație precar”.
• „… familia își câștiga existența muncind cu ziua sau chiar cerșind împreună, veniturile familiei situându-se sub pragul sărăciei, trăind practic de pe o zi pe alta” .
• Gradul de sărăcie existent în rândul victimelor a fost redat prin folosirea unor constructe lingvistice în contexte cât mai diferite: „sărăcie maximă”, „cu probleme financiare”, „fără bani”, „condiții grele de trai”, „fără posibilități materiale”, „familii sărace”, „situație materială precară”, „dificultăți financiare”, „nu-și puteau asigura traiul de zi cu zi”, „foarte săraci”, „venituri scăzute”, „fără surse de venit”, „nivel crescut de sărăcie”, „lipsa mijloacelor de trai”, „trai la limita subzistenței”, „fără mijloace de subzistență”.
• „nu eram mulțumit de viața mea de atunci; nu-mi plăcea nimic; nu aveam nici o bucurie.”
• „eu am puțină școală, nu mă pricep la afaceri și nu mă gândesc la alte metode de a câștiga bani, în afară de muncă, știu că nu sunt foarte deștept dar pot să mă descurc și singur.”
• „Fără nicio pregătire, o situație materială precară, provin din familii numeroase, de regulă au practicat și cerșetoria în țară” .
• „victimele exploatate prin cerșetorie, cu cât arată mai rău, cu atât provoacă mai multă milă” .
Mă întreb dacă în cazurile ascunse sub aceste exprimări poate fi identificat un Buddha nemulțumit de locul său de muncă… Dacă în aceste situații există vreo metafizică asumată sau este vorba despre o împingere spre o materialitate de cea mai joasă speță de către cei responsabili de această situație, de guvernanții României este vorba, fără niciun fel de dubiu. Oare cine a creat contextul cerșetoriei în România, nu o clasă politică incapabilă, incompetentă, coruptă, fără nicio empatie pentru cei care i-au facilitat accesul spre putere, privilegii și lux?
În continuare S vine în fața blocului meu, iar eu și alții îl ajutăm să nu devină un Buddha nemulțumit, dar se pare că noi, cei care încă mai avem un loc de muncă, vom deveni în curând niște mici Buddha foarte nemulțumiți de felul în care nu merg lucrurile în această țară. Și sigur, nu ne vom urca în Nirvana înainte de a face ceea ce trebuie pentru ca oamenii să nu mai cerșească pe acest pământ.
Dar încă nu mi-am dat seama de ce Emil Cioran crede că nu face exces de metafizică?
Petrache PLOPEANU
Sonet şaizeci şi doi
N-am să-i dedic lungi ode, ci sonete!
…Ca bardul Shakespeare, cu versul meu deplin,
ies, la marginea cortinei şi mă-nclin,
și spun: „Un teatru-i lumea!” și-n scenete
se joacă-n vorbe paradisul gurii.
Meșteșugind cuvintele în salbă,
(un biet florar, petalele pe nalbă,
judecător, izbăvitorul urii),
eu voi aduce-n fața voastră rouă,
în picuri de silabe neîncepute.
Voi fi în stare-a face-o lume nouă
sau doar ce-a fost, voi repeta degeaba?
… De-or fi să fie rime pricepute,
doar la sfârșit veți spune cum stă treaba!
Sonet o sută unu
Ai apărut din ignorata mare
a zilelor ce-și înmuiau talazul,
ținând legat de-același chei barcazul,
ce l-aș fi vrut plecat în depărtare,
căutător comorii neștiute!
Și glasul tău și chipul de sirenă,
m-au prins pe veci, cum scoica-i de carenă,
de trupul tău și mintea din lăute,
ce tot cântau venirea-ți anonimă
și-l invocau pe Sfântul Gheorghe paznic!
Eu n-am jucat mister ori pantomimă
și te-am întâmpinat ca pe-o crăiasă,
dând inimii prilejul de un praznic,
pe când din piept se pregătea să iasă!
