Propoziții pretențioase – Antapex
Alegerea anterioară este una explicabilă, arealul fiind destul de întins. Sunt de evidențiat destule străzi și lucrări. Bucățica dintre Spital și Starea civilă a fostului bulevard al Gării, strada Ștefan cel Mare toată, parte din Crângul Meiului, restul din Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Alexandru Sihleanu, Spitalului. Am exceptat Amurgului, deja inscripționat. Or mai fi și vreo două fundături între ele.
Oricine, orice ar spune, și vizual, și legal, nu e permis într-un oraș cu o anumită conformație imobiliară să se demoleze două case. Și unde? Pe Ștefan cel Mare colț cu Nicolae Bălcescu. Nici haz nu mai are și a distrus deodată cele – mințeam, nu luasem în calcul și a treia construcție mazilită – trei locuințe. Două, pe colțuri opuse, fiind câțiva dintre pilonii amintirilor tuturor celor născuți înainte de 1989. Patiseria-cofetărie și Chimicalele. Al treilea imobil, o casă obișnuită. De oameni. Cum se spune în popor. Chimicalele, deși nu primul stabiliment al meseriei noastre, de pe Ștefan cel Mare, ne-a unit în cuget, simțiri și vapori de apă tare, în primii ani după 1990. O curte frumoasă, cimentată, dar cu părți întregi de jgheaburi mâncate de rugină. Fiecare părticică se ancrasă an de an de praf, frunze macerate, mii de sâmburi de vișin. Veche, antică și de demult, lucrarea a lăsat mai puține urme pe scoarța-mi cerebrală. Era din perioada în care conștiința mea lucra intens la rangul preocupărilor cotidiene, se contrazicea pe sine căreia să-i acorde întâietate. Muzicii sau meseriilor?…. Obișnuitele rigori, obișnuitele probleme la năzi, de estetică – când umbli la ciubuc, la loc nu-l mai refaci prea lesne sau deloc -, de îmbinare la rece – să obții o poziție foarte bună și sigură cu scara sub streașină, să ridici poala acoperișului la nouăzeci de grade, suficient cât să poți strânge micul falț al jgheabului și să obții o priviștire aproape perfectă sau să o aduci din repetate ciocăniri la perfecțiune – și de îmbinare la cald – toate anterioare facilitând sau îngreunând lipitura interioară și exterioară. Neexceptând ceilalți factori facilitatori sau perturbatori: construcția de zidărie, de lemn, tinichigeria acoperișului, din care cea mai importantă rămâne montarea cârligelor și fabricarea lor (grosimea și structura materialului, forma și mărimea curburii), numărul, tipul, mărimea și poziționarea plantelor în tot arealul necesar cuplării tronsoanelor pregătite la atelier și montării lor. Este suficient un trandafir lângă care să așezi scara – îți hărtănești pulpanele, gambele, mâinile -, un butuc de vie nimerit exact unde un picior al scării pentru a te angrena fără voie într-o serie de mișcări deficitare – piciorul greșit între scară și butuc, alunecarea mâinii pe scară, dezechilibru și, în cel mai bun caz, o amortizare a căderii prin agățarea hanțelor de un alt obiect de prin preajmă -, o „plasă” de viță de vie – căci ancorau proprietarii corzile în mii de feluri, cu o mie de sârme și țevi – care să-ți smulgă nu numai hainele de pe tine, ci și părul și fâșii subțirele tegumentare. Apoi leagăne, mese, rafturi…, anexări nenumărate cât să facă din curte una tixită la maxim, cel puțin zonal, spre spatele proprietății. Casa despre care vorbim înaltă. Își aduce aminte râmniceanul perete lung, cenușiu, cu burlanele aruncătoare, ușile fostului magazin de unde se aprovizionau părinții cu sodă caustică pentru nelipsitul săpun de casă, pe o parte de zid în ton cu colțul – cele două străzi formează un unghi ascuțit…. M-a cuprins emoția…. De nu mă aplecam mai mult asupra căutării pe harta loco google, aș fi pierdut în scurt timp cele mai rare dintre instantanee: cele două colțuri de stradă populate cu imobile, inclusiv fosta casă de pe bulevard în care avea atelier de reparații electronice actualul (de o mai fi) director Renel.
