Spații culturale nr. 9 (12)

EUGEN EVU

Revedere la Eminescu

Promisiunea

Oriunde vei fi
Iubirea mea
Setea noastră de sacru
Ca de fructe iarna
Te va ocroti.
Eşti ca într-un somn
Neatinsă.
Unde am sărutat
Muşcătura se vindecă.
Boala nu te află
Moartea nu te vede.
Gândul meu te întoarce
Din orice eroare.
Din recile braţe
Te smulg.
Tot ce zilnic
Se stinge în mine
Ţie ţi se dăruie
Neştiind.
Cuvintele mele te iubesc
Cum sâmburii îşi ascund
Încolţirea.
Ca să uiţi noutatea
Suferinţelor lumii
Şi să mergi mai departe
Venind.
Tu eşti drumul meu
înspre mine.
Ziua – Noaptea –
Separaţi, suntem unul.
Îţi redau dimineţile
Cu fiecare amurg.
Lanuri de spice cântând
Seceriş nevăzut al aurelor:
Cu fiecare sămânţă
Sieşi primită.

Leliţa

E viespe de fagure bun
Dosit pe sub ţigle sub lună
Din florile mov de tutun
Nectarul pe zumzet de strună
Şi-l soarbe vibrând cum răsună…
Ca lira vrăjită de zeu
Ea macilor fură roşeaţa
Şi beat de seminţe Orfeu
Îi fură prin cântec dulceaţa…

Cântec african

Fată mare, fată mare,
Ce te arde-ntre picioare?
Ah, mi-e frig cumva din soare!
Fată mare, fată mare,
Cum te arde, cum te doare ?
Ah, ca fluturii pe floare,
Ca albinele-n torpoare
Ca greierii-n noaptea mare.
Fată mare, fată mare,
Vino seara pe cărare
Ştiu un pom cu umbră mare
Vârful lui în sus dispare
Iarba-i tămăduitoare
Mama Noapte iertătoare…

Cântec

Maiestuoase sânziene
Şi eulalii îţi îmbie
Semantica peste troiene
Primăvărie poezie…
Ceva demult dintotdeana
Ca alungarea care cheamă
Cum chemător răsare luna
Pe simţămintele primare
Cândva desigur vom mai fi
Prin basmul cel ca niciodată
Pe-o creangă mierla tresări
Şi braţul îmi căzu deodată
Dezbrăţişare fără leac
Ecoul doare unde noi
Ne-am dăruit şi nu mai tac
Nebune mierlele-n trifoi.

Lupta cu îngerul

Uite ce face absenţa !
Vaier sublim mă destramă
Pleacă revine şi cheamă
Tot ce-a ucis imanenţa…

Pâinea-ntrupării îmbie
Dar dăruit sacră pradă!
Vechea din cer gelozie
Înger flămând va să cadă.

Cântă cuţitul esenţa
Străfulgerat despicată !
Uite ce face absenţa,
Verb al străpungerii, iată!

Umple-mi Nesaţiul, te-arată !
A câta-i prin veac alungarea ?
Foamea de trup, vinovată
Ne-o vindecă împreunarea.

Ritual

Din pumnii tăi învăţ să beau
Şi într-un fel chiar izvorârea
Ca duh al oglindirii sau
Sărut pecetluind iubirea

Duh vechi al spunerii anume
Ce trece dincolo de strajă
Să se înfrupte zeu-n lume
De-aceeaşi milenară vrajă

Înclină amfora cu sânii
Pieziş zvâcnind şi mă supune
Vechi-ritualului luminii
Şi nopţii lumii nu mă spune

Reînvăţăm prin dezvăţare
Ne stingem setea din pământ
Complice-n inocenţa care
E dinainte de cuvânt…

Ceva ce împărţind ne-adună
Dinspre păduri ce nu mai sânt
Dar sacru ce solemn răzbună
Ecoul lor etern şi sfânt.

PORTRETE ÎN PENIŢĂ

FLORENTIN POPESCU

Apropiaţii îi spuneau Şimi

„El experimentează modalităţi diferite, de la notaţia lirică la cea alegorică, de la tuşa fantastică la observaţia directă de reporter, recurge la expresia frustă, condensată şi dinamică a ziaristului, dar şi la mijloace ale prozatorului modern, cum ar fi fracturarea fluxului temporal, întretăierea planurilor narative, sondarea inconştientului şi exploatarea valenţelor simbolice ale situaţiilor şi gesturilor”.
Aflu această sumară concluzie despre Pop Simion, acreditat în lumea literară ca „publicist şi prozator” în „Dicţionarul general al literaturii române”, editat în 2006 de Academia Română şi mi se pare că ea sintetizează cât se poate de bine o carieră literară dintre cele mai bogate, scriitorul despre care este vorba fiind foarte prolific. Îndeosebi în ultimele trei decenii ale trecutului veac, volumele lui, apărute la intervale de timp relativ scurte, au reţinut atenţia celor ce călcau pragurile librăriilor, dar şi celor ce parcurgeau paginile puţinelor reviste de atunci.
Cu o constituţie robustă (moştenindu-şi, pesemne, strămoşii maramureşeni), Pop Simion, dincolo de cărţile lui, se impunea şi în plan fizic, ca persoană, fiind un bărbat bine făcut, înalt şi arătos, putând fi, la o adică, confundat ori asemănat cu un actor de film.
L-am cunoscut în primăvara anului 1971, după ce nu mai era un personaj important la Uniunea Scriitorilor (unde deţinuse funcţiile de secretar, apoi chiar de vicepreşedinte), pe vremea când această obşte a condeierilor se mai bucura încă de un remarcabil prestigiu (dacă ne gândim că-l avea în frunte pe ultimul dintre conducătorii ei intraţi în legendă – Zaharia Stancu). Pop Simion fusese numit de curând director la proaspăt înfiinţata Editură pentru Turism, instituţie care le deschidea, lui mai ales, dar şi unora dintre colaboratorii apropiaţi, perspective de nebănuit, îndeosebi în ce priveşte călătoriile „afară”, pe banii statului, cu diverse prilejuri, ivite ori chiar „provocate” anume de cei interesaţi.
Împreună cu scriitorii Toma George Maiorescu, cu Ion Marinescu şi cu o doamnă, Emilia Mănac (care avea să fie acoperită de dărâmături într-un bloc din Piaţa Rosetti, la cutremurul din 1977), Pop Simion fusese chemat să „pună pe roate” atât amintita editură, cât şi două reviste, „România pitorească” şi „Vacances en Roumanie”, de la care se aştepta un nou stil de propagandă turistică, menită să sporească afluxul de turişti din ţară şi din străinătate şi să aducă la bugetul statului foarte importante încasări.
În imediata apropiere a Catedralei Romano-Catolice „Sfântul Iosif”, pe strada Luterană, deasupra unui garaj, noile redacţii fuseseră instalate provizoriu în două-trei încăperi în care, dacă-mi aduc bine aminte, se compartimentaseră birourile prin pereţi de placaj, aşa încât nu-ţi trebuia un auz foarte fin pentru a fi martor la conversaţiile dintr-o redacţie alăturată. Important, însă, era faptul că, în majoritatea lor, componenţii colectivului, deşi veniţi aleatoriu şi fără alte criterii decât cele ale competenţei, erau cu toţii tineri şi entuziaşti, aflaţi în primii lor ani de carieră, visători şi dornici să muncească şi să se impună în contextul social dat.
Aşadar, atât în cei aproape doi ani cât am stat acolo, dar şi mai târziu (după ce redacţiile amintite s-au mutat în Bulevardul Republicii, într-o clădire veche, de peste drum, în diagonală, de Cercul Militar, acolo unde mai târziu s-a ridicat un bloc ce adăposteşte un restaurant), Pop Simion s-a impus ca un şef deschis dialogului, prietenos chiar, căutând să-şi facă din subalternii lui colaboratori cu adevărat şi nu doar nişte executanţi ce nu ies din cuvântul conducătorului lor cu niciun chip.
Receptiv la ideile colectivului, nu de puţine ori (când considera că e cazul) îşi schimba el însuşi părerea în legătură cu un anumit lucru ori cu o anumită situaţie, dând câştig de cauză şi dreptate celui care îi sugera o idee, o pistă de urmat, o procedură ce puteau duce, toate, la mai bunul mers al lucrurilor.
Spuneam mai la începutul acestor rânduri că noua postură îi deschidea acestui scriitor minunate perspective de călătorie, atât în ţară (pe care în mare parte o cunoştea deja – dovadă cărţile de reportaj publicate mai înainte), cât şi în străinătate. Şi el n-a întârziat (cum cred că ar fi făcut, de altfel, oricare alt director în locul lui) să profite de conjunctura nou creată. Aşa se face că era inclus în multe delegaţii ministeriale ce călătoreau peste hotare, ori participa la schimburi de experienţă cu edituri şi publicaţii similare din alte ţări, din Europa şi chiar din îndepărtata Chină. Cel puţin trei dintre cărţile lui („Jurnal hellenic”, 1974; „Cartea Chinei”, 1977; „Oraşe infidele”, I-II, 1985-1986) sunt, cu siguranţă şi în mare parte, rodul direct al unor astfel de peregrinări.
Îmi amintesc, bunăoară, cum, la un sfârşit de an în care Pop Simion stătuse prea puţin în ţară şi dăduse mai rar pe la editură, s-a organizat o festivitate de rămas bun, cu pom de Crăciun pentru copiii salariaţilor, cu urări, felicitări şi cu toate celelalte din asemenea împrejurări, cu toţii, redactori, corectori, funcţionari ne bucuram între altele şi de prezenţa în mijlocul nostru a lui Şimi, cum îi spuneau cei doi redactori şefi, Ion Marinescu şi Toma George Maiorescu.
„Luat de val”, adică de entuziasmul momentului, am compus numaidecât un Pluguşor (rostit mai apoi lângă bradul frumos împodobit), în care, printre altele, îi uram directorului nostru ca în anul următor să nu mai fie „marele absent” din mijlocul colegilor – fireşte, pentru că toţi îl voiam alături, că-l iubeam etc., etc.
Cred că gestul meu nu i-a prea căzut bine d-lui Pop Simion, deşi nici nu mi-a spus-o, nici nu mi-a purtat după aceea ranchiună, cum probabil ar fi făcut alţii în locul lui. Că a fost aşa, adică n-a nutrit niscaiva sentimente de antipatie în ce mă priveşte, avea s-o dovedească în momentul în care i-am solicitat o recomandare pentru primirea mea în Uniunea Scriitorilor. Mi-a dat-o imediat, făcându-mi acolo o „cântare” măgulitoare şi care depăşea formalismul unor astfel de hârtii destinate să fie îngropate într-un dosar dintr-o arhivă pe care, poate, n-avea s-o mai cerceteze nimeni, niciodată.
După 1985, când sistemul editorial s-a reorganizat şi drumurile noastre s-au despărţit pentru totdeauna, m-am mai întâlnit cu Pop Simion doar în câteva rânduri şi absolut întâmplător, pe stradă. De fiecare dată, după convenţionalul salut, ţinea să-mi spună că e la curent cu activitatea mea literară, că mi-a văzut cărţile prin librării şi că mă felicită pentru ele. Nu ştiu şi nici nu l-am întrebat dacă măcar a răsfoit vreunul din volume. Probabil că nu.
După anul 1990 am auzit de la unii şi de la alţii că scriitorul ar fi stat o vreme în America, apoi s-a căsătorit cu o doamnă din Spania, că locuieşte mai mult acolo şi mai puţin în ţară. O dată, când ne-am mai întâlnit, tot pe stradă, am observat că purta barbă şi arăta mult îmbătrânit. Falnicul bărbat de odinioară mi se înfăţişa sub chipul unui bătrânel care nu-şi mai putea nicicum ascunde vârsta. Semnele oboselii îşi puseseră amprenta pe figura lui. Cred că era suferind de ceva, dar n-am avut curajul să-l întreb nimic şi nici el nu s-a arătat dispus să mi se destăinuie.
După o vreme, am aflat din presă că a trecut dincolo şi că, potrivit ultimei lui dorinţe, n-a fost înmormântat nici în Bucureşti, nici în Maramureşul lui natal, ci tocmai în Ungaria. De ce o fi preferat lutul Câmpiei Panonice şi nu pe cel al Maramureşului – ţinutul despre care a scris multe şi emoţionante pagini, n-am reuşit să aflu şi să-mi explic niciodată, aceasta rămânând, pentru mine cel puţin, un mister pe care nu ştiu dacă voi reuşi să-l dezleg vreodată. Să fi gândit, oare, aidoma lui George Macovescu, cel care s-a stins departe de ţară, în Spania, şi care a cerut cu limbă de moarte să nu-i fie anunţat decesul în ţară, pentru a nu le face o bucurie celor care l-au ostracizat? Tot ce e posibil.

Artemiza – Delia Asănache

Poetica lui Tudor Arghezi

Poet cu o sensibilitate metafizică si socială, sensibil la aspectele morale, Tudor Arghezi (1880 – 1967) a fost un perpetuu debutant, căutând să surprindă, cu fiecare volum, noi aspecte poetice. Preocupat să exprime în cuvinte inefabilul poeziei, Arghezi a îmbogăţit definiţiile ei cu zeci şi zeci de variante, începând din 1904 (Vers şi poezie) până în 1966 (Ce e poezia?), cu un an înainte să se stingă din viaţă.
Polemizând în articolul „Vers şi poezie” din revista „Linia dreaptă” cu George Panu de la Junimea asupra relaţiei dintre poezie şi vers, Arghezi (admirator, în 1904, al simbolismului) încearcă, pentru prima dată, să dea o definiţie a poeziei – ea este o vapoare, care pluteşte către trecut şi are rolul de a stârni amintirile şi poezia din cel care citeşte. Poezia nu este o realitate palpabilă, este un termen nedefinibil, dar care trebuie să aibă capacitate de sugestie. Poetul este un prestidigitator al unor elemente volatile, constrânse să intre în nişte tipare de versificaţie: „Poezia poate să nu fie însuşirea unei anumite pături de indivizi, însă toarcerea ei în versuri de valoare reprezintă nu mai puţină muncă, ucenicie serioasă, răbdare… Dar susţine oare cineva că e uşor ca într-o formă aproape invariabilă să-ngheţi o idee inalterabilă şi de nedespărţit? Muncească-se! De nu, adoptă-se romanul, nuvela – proza – vers conrupt”.
Pentru Arghezi, limbajul poetic are o însemnătate deosebită. Prin cuvânt, poetul poate crea lumea din nou, o poate schimba. Arghezi vede vocabularul ca pe hartă prescurtată a naturii, cuvintele fiind din acelaşi neam cu apele, cu vegetalele şi cu minereurile. Limbajul oglindeşte lumea, iar poezia nu este închisă în limitele lui, aşa cum susţinea Paul Valéry. Arghezi se apleacă asupra cuvintelor, le caută pe cele mai potrivite şi le alege, asemeni unui meşteşugar, pe cele mai săltăreţe şi mai jucăuşe, capabile să şocheze. Sub bagheta scriitorului, cuvintele încep să cânte sau să blesteme, să tremure sau să fie îndrăzneţe, să urce până la cer sau să coboare în carceră.
Acuzat de Ion Barbu că este un neinstruit meşteşugar al versului, „un poet fără mesagiu, respins de idee, care face poezii cu inocenta aplicaţiune spre migală a unui ceasornicar”, Arghezi răspunde că a vrut doar să împrumute vorbelor însuşiri materiale, unele să supere pupila prin scânteieri, altele să fie pipăibile, dure sau muşculate şi cu păr de animal. Pe un ton ludic, poetul mărturiseşte că tot ce a făcut a fost să se joace cu materialul vagabond al cuvintelor date, în lipsa unor instalaţii adevărate pentru construirea unei fabrici de jucării.
Limbajul este un miracol, care necesită muncă, dar şi o intervenţie divină. Când se apleacă asupra meşteşugului cuvintelor, Arghezi este un artizan care are o viziune cosmică şi metafizică asupra lumii. Meşteşugul său nu e un simplu joc cu limbajul, ci este însoţit, întotdeauna, de un fond substanţial. În legătură cu tema inspiraţiei, putem identifica în creaţia argheziană două stadii distincte: actul de creaţie este rezultatul unui efort îndelungat, de meşteşugar, idee postulată încă din antichitate de Aristotel, sau al unei intervenţii divine (poetica platoniciană), al scrierii cu mâna şi sub dictarea altcuiva.
Potrivit lui Platon, arta este efectul entuziasmului, adică al posedării insului de către zeu. Astfel, impulsul creaţiei artistice este entuziasmul, care implică o stare de delir sacru, de nebunie. Prin creaţia artistică, omul încearcă să reia contactul cu lumea ideilor pe care a contemplat-o într-o existenţă anterioară. Ea este un mijloc de reamintire, de recuperare a esenţelor, dar, în comparaţie cu filozofia, creaţia artistică este o cale inferioară. Platon crede că recuperarea stării primordiale a lucrurilor se mai poate face şi prin filozofie, prin cunoaştere, prin ştiinţă. Arta nu e o formă de cunoaştere pentru că este un rezultat al divinului, al posedării zeului. În poetica platoniciană, poezia este de inspiraţie divină, iar poetul este creator prin har divin.
Dacă pentru Platon, conform postulatului său antropologic, creaţia poetică este un efect al stării de delir divin, al inspiraţiei sacre, pentru Aristotel, activitatea creatoare se explică prin înzestrările fireşti, naturale ale omului: tendinţa spre imitaţie şi darul armoniei şi aspiraţia la armonie şi ritm. Astfel, cu aceste predispoziţii general umane ce nu implică nicio intervenţie exterioară, omul devine creator. Cu Aristotel, ideea inspiraţiei se laicizează, iar omul poate crea prin înzestrarea naturală pe care o are.
Pentru a vedea care este relaţia pe care Arghezi o are cu divinitatea, din perspectiva poeticii platoniciene, ne-am oprit la analiza primilor psalmi din volumul de debut al scriitorului, „Cuvinte potrivite” (1927) şi a câtorva poeme din creaţia poetului, din dorinţa de a exemplifica prin texte poetice propriu-zise ideile care se regăsesc în articolele lui pe marginea poeziei.
La fel ca psalmii biblici, psalmii lui Arghezi sunt poezii adresate divinităţii. Arghezi are afinităţi cu religia, poezia lui fiind îmbibată de spirit religios. Scrisul este un act religios, e ora liturghisirii, pentru că repetă un model sacru, al facerii lumii prin scris, în timp ce poezia este, în opinia lui Arghezi, o stare religioasă a sufletului nostru.
Poetul percepe lumea, asemeni lui Mihai Eminescu, în relaţie cu o realitate absolută. Pentru el, sacrul este difuzat în natură, creştinismul lui fiind contaminat cu un panteism acut. Arghezi are o religiozitate în sens larg, nu una creştină. Sentimentul religios se referă nu numai la accepţia de credinţă religioasă, ci şi la o sacralizare a unei realităţi oarecare. Sacrul este difuz în natură, harul divin regăsindu-se, deopotrivă, atât în om, cât şi în animale şi vegetale.
Psalmul I („Aş putea vecia cu tovărăşie”) îmbină cele două aspecte de poetică, la fel ca şi poezia „Testament”, arta poetică ce stă în fruntea volumului de debut: „Slova de foc şi slova făurită / Împărecheate-n carte se mărită”. Slova de foc (inspiraţia de sorginte divină) şi slova făurită (meşteşugul) îşi dispută întâietatea în creaţia argheziană, iar de aici pendularea între credinţă şi tăgadă în raportul cu divinitatea. Eugen Simion consideră că, în „Cuvinte potrivite” şi în celelalte volume, importantă nu e ideea de Dumnezeu, ca atare, ci drama morală ce i se asociază, identificând în ideea de dumnezeire patru accepţii: religioasă, gnoseologică, etică şi estetică.
Poetul simte o apropiere faţă de absolut, simte că ar putea să-şi împărtăşească gândurile cu divinitatea, mai ales că din această comuniune s-ar putea ivi frumuseţi noi, atât literare, cât şi muzicale: „Aş putea vecia cu tovărăşie / Să o iau părtaşa gândurilor mele / Noi viori să farmec, nouă melodie / Să găsesc – şi stihuri sprintene şi grele”. În procesul creaţiei, un rol important îl are o neliniştită patimă cerească, pentru că îi zvâcneşte braţul şi îi arde sufletul. Poetul simte că poate crea şi fără ajutorul ceresc („Orişicum lăuta ştie să grăiască / De-o apăs cu arcul, de-o ciupesc de coarde”), însă opera sa capătă tonalităţi mai intense când este mânat de o forţă mai presus de el, ce are efecte atât în plan fizic (îi scutură braţul), cât şi în plan spiritual (ardere): „O neliniştită patimă cerească / Braţul mi-l zvâcneşte, sufletul mi-l arde”.
Psalmistul îl concurează pe Dumnezeu, fiind, la rândul lui, un demiurg care deţine secretele nemuririi. De voinţa lui depinde soarta lumii întregi, pe care poate, în orice clipă, să o scoboare în scripcă. Prin cuvântul lui poate crea sau distruge universul. Poetul este cel ales şi, conştient de puterile pe care le are, îşi afirmă atotputernicia, ignorând ajutorul divin: „Pâinea nu mi-o caut să te cânt pe tine”. Psalmistul se adresează Părintelui ceresc, Tatălui din Tărie, spunându-i că nu va face niciun sacrificiu pentru a-i fi pe plac şi că nu-i va aduce ofrande: „Trupul de femeie, cel îmbrăţişat, / Nu-l voi duce ţie, moale şi bălan”.
De la afirmarea talentului şi a puterilor sale creatoare, poetul trece, în ultima strofă, la recunoaşterea ajutorului divin. Ba, mai mult, poetul spune că este locuit de zeu, că este un mijlocitor între divinitate şi muritori: „Vreau să pier în beznă şi în putregai, / Ne-ncercat de slavă, crâncen şi scârbit. / Şi să nu se ştie că mă dezmierdai / Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit”.
Lupta interioară între aceste două tendinţe – creaţia prin forţe proprii şi cea cu ajutor divin – este greu de suportat, astfel încât poetul vrea să piară în beznă, în neant, fără slavă. Bezna este teritoriul forţelor demonice, locul în care, potrivit textelor biblice, vor fi lacrimi şi scrâşniri de dinţi. „A-şi dori pieirea înseamnă aici a dori pieirea lui Dumnezeu în el. Versurile dedică neantului receptacolul, pentru a neantiza esenţa care a dezertat acel receptacol. Acest vreau să pier este urmarea imediată a lui am leacul mare-al morţii tuturor. Paradox, desigur, al demoniei, al damnării asumate de creatorul ce-şi recunoaşte hybris-ul”.
Cu această mărturisire a mândriei nemăsurate şi a încrederii în forţele proprii începe psalmul II („Sunt vinovat că am râvnit”). Poetul îşi recunoaşte vina de a fi îndrăznit, asemeni eroului eminescian din „Sărmanul Dionis”, să îi uzurpe locul Demiurgului. Poezia poate fi concentrată în două versuri: „Sunt vinovat că am râvnit / Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!”. Poetul este conştient că, în dorinţa sa de a cunoaşte cât mai mult, nu a respectat nicio oprelişte şi a râvnit numai la bunuri oprite: „Sunt vinovat că am râvnit / Mereu numai la bun oprit”. Interdicţiile îl provoacă şi caută, tot timpul, să atingă imposibilul, ducând în spate, pe o potecă îngustă, ca Sisif, muntele întreg.
Eul liric apare acum în ipostaza de tâlhar, care, la adăpostul complice al întunericului şi al visului jefuieşte cetăţi şi fură femei: „M-am strecurat cu noaptea în cetate / Şi am prădat-o-n somn şi-n vis”. Cu toate acestea, nu furtul din cetăţi reprezintă marele său păcat: „Păcatul meu adevărat / E mult mai greu şi neiertat. / Cercasem eu, cu arcul meu / Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!”. Tâlharul încearcă să cucerească un inamic nevăzut, o fiinţă de ceaţă, iar încercarea lui războinică se loveşte de un zid ridicat prin Cuvânt: „Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate / Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate”.
Dumnezeu ştie fără să cunoască şi varsă întuneric cu mâna poetului: „Acel-ce-ştie, însă nu cunoaşte, / varsă-ntuneric alb cu mâna mea” (Epigraf, volumul „Alte cuvinte potrivite”, 1940), pe care îl umple de har ca în poezia „Cântec de boală” (volumul „Hore”, 1939): „Domnul Dumnezeul mare / Mi-a umplut două pahare / Din cerescul său rachiu / Scos din lună cu burghiu / Şi-n fiecare pahar / A lăsat şi-un drob de har. / Sfintele sale potire / Au intrat în clocotire. / Sufletul îmi umblă beat / Pe subt veac şi peste leat. / Şi de sfânta băutură / Mă ia cu frig şi căldură. / Carnea n-ar fi mai bolnavă / Dac-aş fi băut otravă. / Din ce văd, cu jurământ, / Boala-i de la Duhul Sfânt, / Şi nu mi-e milă măcar, / De nu de mine, de har”.
Chiar dacă nu sunt scrise sub influenţa harului divin, şi poeziile compuse cu migala artizanului îşi au un model sacru („Balet pe şapte silabe”, volumul „Facerea lumii”, 1931), impus tot de Platon, într-unul din dialogurile sale. Este vorba de deus artifex, Dumnezeu meşteşugar, idee care vine dintr-o altă concepţie cosmogonică decât cea biblică. Astfel, şi creaţia tehnică şi cea spontană a lui Arghezi îşi au un model divin.
Creator total, Arghezi s-a impus prin ambele moduri de a face poezie, creaţiile lui fiind unele dintre cele mai frumoase din literatura română.

Bibliografie

Arghezi, Tudor, Versuri (vol I, II), Editura Cartea Românească, 1980.
Balotă, Nicoale, Opera lui Tudor Arghezi, Bucureşti, Editura Eminescu, 1979.
Crohmălniceanu, Ov., S., Tudor Arghezi, Editura se stat pentru literatură şi artă, 1960.
Micu, Dumitru, Opera lui Tudor Arghezi – Eseu despre vârstele interioare, Editura pentru literatură, 1965.
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1976.
Tudor Arghezi interpretat de…, antologie de Alex Ştefănescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981.