Ora de muzică 64
Discul și oamenii. Fără ei, piesele n-ar mai avea plusul de valoare pe care doar savoarea interpretării acestora le-o oferă.
Din vechea ,,gașcă” n-au rămas decât o claviatură, un sax și o voce: Kenny Kirkland, Branford Marsalis și Janice Pendarvis. Noutățile nu sunt o surpriză. Cu Mark Knofler se poate numi troc: ți-am cântat pe album, cântă-mi pe disc. La Andy Summers să zicem că a fost ca o datorie prietenească sau poate conștientizarea că nimeni altcineva nu putea interpreta mai bine la chitară și pricepe mesajul primelor două piese: The Lazarus Heart și Be Still My Beating Heart. Eric Clapton nu putea lipsi după cum se vede pe Cueca Solo acolo și el, și Knopfler, și Farred Haque își pun la bătaie chitările. Despre ultimul câteva cuvinte. Născut din mamă chiliană și tată pachistanez. Călătorește și are șederi lungi în Spania, Franța și țările de origine ale părinților, Pakistan și Chile. Studiază jazz un an cu Jack Peterson și își completează studiile de chitară clasică cu David Buch, John Holmquist și Anne Waller. Este cooptat de Howard Levy și i se alătură în Chevere. Prin Levy ajunge la Paquito D”Rivera, de la Paquito la Sting, de la Sting la John Patitucci, Michael Landau, Russel Ferrante, Grazinha, Lenny Castro, Carlos Vega….
O altă piesă ,,curtată” de muzicieni este Little Wing. Gil Evans își pune la dispoziție His Orchestra, Hiram Bullock chitara, Kenwood Dennard tobele și Mark Egan basul. Gill Evans – pianist, compozitor, aranjor și șef de orchestră, Hiram Bullock născut în Japonia, Kenwood Dennard – pianist de asemenea, vocalist și pedagog. Mark Egan – în afara basului interpret la trompetă, compozitor, leaderband și producător. Toți sunt legați de colaborările îndelungate cu Gil Evans și au câteva nume comune importante cu care au colaborat: Miles Davis, Dizzy Gillespie, David Sanborn, dar și reprezentații personale cu Pat Metheny, Joe Beck, Quincy Jones, Steely Dan, Harry Belafonte, Manhattan Transfer.
De bază ca toboșar pe album este Manu Katché, un francez cu obârșii ivoriene, compozitor și gazdă de emisiuni de televiziune. Devine vizibil ca figură mondială odată cu lansarea discului So al lui Peter Gabriel în 1986 și bineînțeles Nothing Like the Sun al lui Sting. Din acel moment devine colaborator al multor muzicieni celebri: Dire Straits, Eurythmics, Al Di Meola, Tears for Fears, Simpli Minds, Joe Satriani, Jeff Beck. Herbie Hancock, Joni Mitchell, greii pop-ului și jazz-rockului acelor timpuri.
Eram pe cale, la prima vedere, să-l consider cu obârșii românești pe acest Mino Cinelu și probabil că pe undeva prin trecuturile îndepărtate există o legătură sanguină cu neamul dunărean. Parcă predestinat numele, percuționistul legat și el la începuturi de Miles Davis și George Benson se manifestă în zona genurilor jazz, rock, salsa și varietăților muzicale ezoterice egiptene și romani, iar mai târziu în stilurile fado, flamenco, africane, japoneze și mai aproape de noi în muzica slavă. Percuțiile nu sunt singurele încercări instrumentale. Apare ca basist acompaniind corurile evangheliste, mânuiește flautul și dă lecții de tobe. Se numără printre colaboratorii discurilor lui Gil Evans și Andy Summers.
Ken Helman, colaborator cu Sting vreme de 15 ani, este un excelent pianist, un cunoscător al sofisticatelor piese din American Song Book, privilegiat să susțină recitaluri pentru regina Margareta și președintele George Buch.
Te ia spaima de cariera unora. ,,Vorbitorul” Rubén Blades, cântăreț vocal, chitarist, percuționist, compozitor, actor, absolvent de științe poltice și pe deasupra și ministru de turism în Panama. Are 60 de albume, patruzeci de filme….
