Propoziții pretențioase – Andezin
Momiți am mai fost și de alții. A ținut până….
Refuz pentru Maț după ultima facere. Magazia-atelier, cu acces și de pe ulicioara „L”-uită din spatele casei. Fără să arunc nicio anatemă asupră-i, cum altora nu mă sfiam să înaintez și-n față, și-n cercul nostru restrâns de meseriași. Așa îi era firea. Îl prea bine știam de la Metrologie, de la Intercoop. Un tip aproape solitar, protejat de nea Avram, șeful de echipă, pe considerentul „finul directorului”, cu comportament „adecvat” protecției oferite. Refuzul și zeflemeaua ivită pe față mimic, cele două caracteristici demne de una dintre fiziologiile lui Balzac: portretul meseriașului parvenit. Bățos la serviciu, bățos și acasă, după hăt, cel puțin o duzină de ani de când nu mai „bătusem un cui împreună”. Poate chiar vreo trei cincinale. Mă amărâră câteva momente în trecut când Maț se comporta cu mine mai rău decât un ucenic, ceea ce și eram, însă unul, să nu uităm, fiu de mare meșter, curios din fire, mai ales când reușeam să mă distrag muzicii și să mă ancorez în realitate. Dovadă vizitele mele în copilărie la întreprindere și predilecția pentru locul de depozitare a deșeurilor metalice, aflat exact în spatele atelierului metrologilor. Șpan de la strunguri, rulmenți, părți de la camioane, tractoare, sortate aproximativ, grămezi care ajunseseră atunci, când mi-a intrat o sârmă în glezna stângă – parcă am amintit pățania -, până la vreo trei metri înălțime. O măgură ruginie atrăgătoare. Plecasem de acasă chitiți pe un preț. La locul faptelor de tablă ne-am trezit suciți. Până la urmă am acceptat, lăsând lui tata luxul „tragerii din bani”, ieftinirii muncii noastre. Noroc cu un acoperiș refăcut din temelii din zgârcenie, dar și cum place tinichigiului, cu pantă moale. Maț e poreclă. De la „mare-n maț”, atribuit oricui afișează masca înfumurării. Emil însă îi aparține de drept. Noroc că odată ce activitatea aortică se fixează în reflex, orice urmă de a-l judeca de avariție – precum și vecinul Kletzer era de mirosit ca unul excesiv de zgârcoman -, „dispare”, cel puțin până la prima contrare. Abia dacă a vrut să plătească execuția și montajul jgheabului, după alte îndelungi lamentări și explicații bazate pe teoria proprie despre câștigul regimului propriu de muncă. Tata chicotea în spatele lui, cunoscând bine mațiada, în timp ce eu mă dădeam de ceasul morții. „Te amuzași, bre, bine?”, după ce personajul se „risipi” în „casele mai”. În același halat pe care îl știam, bleumarin închis, de parcă încă era la serviciu, pe care îl primise deodată cu înaintările succesive în grade profesionale. A evoluat de la salopetă, deux piece, la halat kaki și apoi la cel albastru. De parcurs pe rând trasul la pilă al pastilelor pentru cântare, de la mici lucrări de lăcătușerie la șofer al laboratorului mobil de metrologie – da, aveam și așa ceva – și, apoteotic, la final, la secția special amenajată pentru el de pompe de injecție. Nicăieri nu era în Intercoop o asemenea secțiune, nicăieri nu era mai liniște și mai curat. Farmacie curată.
Când nu-ți place ceva la cineva, faci cu tot dinadinsul să nu mai ai de-a face cu acela. Dacă tot am rămas cu imaginea ulicioarei în cap, aproape de cot, pe dreapta, dinspre fundătură spre ieșire, ne-am potcovit cu un nene cu același tip de gomoșenie emiliană. Numele nu i-l știu, nici dacă îi mai sunt oasele pe lumea asta. Doar pălăria pai, cămașa albă și pantalonii bej. Un tip răsărit la stat, cam pe la 70 de ani, gata să dea mereu o replică cu aer de superioritate. Cele jgheaburi, cele burlane.
