Spații culturale nr. 9 (9)

Mariana Vicky Vârtosu

PORTRET DE SCRIITOR

Îmi asum toate riscurile şi încerc să schiţez în câteva rânduri un portret de scriitor, despre care, din păcate, nu se ştie, pe plan naţional, mare lucru. Sau, atât cât ar merita să se ştie. Gheorghe Andrei Neagu este un principe moldav, membru al Uniunii Scriitorilor din România, născut la Trifeştii de Neamţ. Proaspăt Cetăţean de Onoare al locului natal, este preşedinte al Asociaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu, moderator de cenaclu şi fondatorul revistei “Oglinda Literară” (revistă, cu un număr impresionant de cititori). De menţionat faptul că acest cenaclu funcţionează fără întrerupere de mai bine de şapte ani. Deşi întâlnirile de lectură s-au desfăşurat în cele mai ciudate locaţii, ele, întâlnirile, nu s-au întrerupt niciodată, plăcerea şi bucuria revederii fiind de fiecare dată la cele mai înalte cote (actualmente, după holul Teatrului “Gheorghe Pastia”, cenaclul literar este găzduit de Sinagogă, prin amabilitatea dlui Mircea Rond). Pasionat de istorie, scriitorul Gheorghe Andrei Neagu a semnat un roman, “TARANTULA”, unde tratează această temă (volum reeditat în 2004 cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor). O altă carte la fel de importantă, “literatura de sertar” – ce tratează subiectele prin prismă mitologică, din motive ştiute – AESOPICE, face cinste autorului ei, la fel ca şi “MOARTEA ŞOBOLANULUI” ori “ARME ŞI LOPEŢI”. Amintesc, de,asemenea, proza sapienţială a autorului, “TEMPLUL IUBIRII”, roman de mare rafinament artistic. Autorul se respectă, îşi respectă cititorul şi…critica. Abordează teme majore, tratându-le cu atenţia cuvenită. Mi-ar fi greau să amintesc toate lucrările autorului, ar fi imposibil. Nu pot să trec cu vederea o latură mai puţin cunoscută, aceea de poet. În “Antologia de poezie/2008”, autorul este prezent cu poezie. Demonstrând că părerile exprimate în cenaclu despre poezie şi poeţi sunt în cunoştinţă de cauză, Gheorghe Andrei Neagu este semnatarul unor apariţii editoriale colective (încă înainte de ’89), iar, mai recent, alcătuieste cuprinsul semnăturilor din antologiile “Al Evei trup de fum”, “O Antologie”, “Scrieri Alese”, “Esenţiale” etc. Nu pot să trec sub tăcere volumul cel mai drag mie, volumul de proză scurtă, “Moartea şobolanului”, tradus în limba franceză şi prezentat la Târgul de carte de la Geneva (“La mort du grand rat”). Nu pot să nu citez un fragment de literatură adevărată, demn de antologii respectabile: ”Iarna fusese uşoară. Petice de gheaţă. Petice de zăpadă. Crâmpeie de alb pe negru. Apoi soarele. Vesel, proaspăt, gata să se intreacă pe sine în lăcomie. Şi petele fug. Sau nu, nu fug. Sunt sorbite de razele soarelui. Şi negrul se-ntinde. În ramuri, în tulpini şi-n mugurii ce nu s-au desfăcut încă. Apoi lumina. Şi mugurii înflorind într-o noapte adâncă strălucesc izvoarele. Apoi gonesc spre tainice chemări”. Poate nu-i cel mai bun fragment, cel mai ilustrativ, dar simplitatea exprimării, poetica, spun multe. N-are sens să vorbesc despre zecile de prieteni. N-are rost să vorbesc despre zecile de acţiuni în care este implicat. N-are rost să vorbesc despre proiectele sale. Un singur lucru ţin să subliniez: Gheorghe Andrei Neagu a pus bazele unei Şcoli de literatură în Vrancea, şcoală ce are ‘’absolvenţii’’ săi, cursanţii săi, ucenicii săi. Şi, când spun absolvenţi, îmi permit să numesc cel puţin cinci-şase scriitori care au fost primiţi (şi recunoscuţi) în Uniunea Scriitorilor; când spun cursanţi, mă refer la cei ce vin frecvent la cenaclu; iar când spun ucenici, mă refer la tinerii pasionaţi de literatură, gata să accepte învăţăturile maestrului lor. Căci în această calitate excelează Gheorghe Andrei Neagu. În acest rol va fi memorat mai mult decât în acela de scriitor. Nu ştiu cât de limpede m-am exprimat, dar Gheorghe Andrei Neagu este un nume ce-şi merită din plin, RENUME!

Diana VRABIE

LITERATURA PENTRU COPII
ÎNTRE PREJUDECĂŢI ŞI CERTITUDINI

Variată ca specii şi obiective, literatura pentru copii îşi proclamă cu dificultate dreptul la existenţă, înfruntând prejudecăţi de tipul celor care o situează la frontierele marii literaturi, declarând-o drept o perpetuă Cenuşăreasă blocată în condiţia sa umilă. Inexplicabilă rămâne precaritatea literaturii române pentru copii, în timp ce culturile robuste manifestă un interes tot mai sporit faţă de acest compartiment literar. Abandonată în mare măsură de instituţiile abilitate în promovarea şi în popularizarea sa, literatura pentru copii lasă indiferentă, din păcate, şi lumea culturală, prea puţin interesată în a-i remarca meritele notorii în formarea gustului pentru lectură al celor mici. Tentativele de „recuperare” a genului sînt sporadice şi, în general, ignorate. Este de neînţeles dezinteresarea criticii, a istoriei li¬terare faţă de acest gen de creaţie, a cărui menire nu este doar funcţională, ci şi estetică, frumosul fiind o condiţie sine qua non şi pentru literatura în chestiune. În cea mai recentă istorie critică a literaturii române, aparţinând reputatului critic şi istoric literar, Nicolae Manolescu, domeniului literaturii pentru copii îi este rezervat o pagină (!) din cele 1526 pe care le conţine masivul volum.
În lupta cu prejudecăţile ce o aruncă la periferia creaţiei artistice, sfera literaturii pentru copii dovedeşte faptul că ea constituie unul din prestigioasele compartimente ale literaturii, înglobând opere valoroase care au intrat demult în circuitul universal. În acest sens, trebuie spulberată legenda creată în trecut asupra „genului minor” care ar fi creaţia literară pentru copii. Copiii sunt minori, dar cartea scrisă pentru ei trebuie să întrunească condiţiile majore ale măiestriei artistice, căci numai atunci ea îşi va îndeplini rolul pentru care a fost creată. Este cel puţin ciudat ca literatura universului mirific al vârstei noastre dintâi să fie tratată ca o rudă săracă a literaturii „mature” (ca şi cum ar exista şi una „imatură”, afară de cărţile minore).
În pofida tuturor prejudecăţilor, literatura pentru copii există, aşa cum există muzică pentru copii, pictură şi, mai ales, grafică adresată copiilor. Dar literatura de acest gen există întâi ca literatură şi abia pe urmă pentru copii şi tineret. Ea nu poate fi creată ţinând seama de aşa-zisele adecvări la „un timbru de limbaj” propriu vârstelor şcolare până la adolescenţă. Reuşita unei astfel de cărţi ţine de talentul şi de măiestria scriitorului. O carte bună pentru copii, este una bună pentru toate vârstele, întrucât literatura ca artă se situează dincolo de generaţii şi vârste.
Este adevărat că orice întreprindere de explicare a domeniului literaturii pentru copii este extrem de aventuroasă, de aceea o eventuală analiză care şi-ar împlini dezideratele, indiferent de dificultăţile existente, ar trebui să dezvolte un demers ipotetic şi explicativ, din care să rezulte o definire, o caracterizare şi o ilustrare exemplară a literaturii pentru copii. Ceea ce este binevenit şi util constituie, aşadar, nu atât discuţia asupra identităţii şi semnalmentelor acestei literaturi, cât asupra modalităţilor sale de lucru, şanselor sale de a-şi spori şi adânci influenţa. Cu alte cuvinte, de a examina literatura pentru copii nu în anato¬mia, ci în fiziologia sa ca fapt estetic şi educativ esenţial, ca latură şi instrument de formare a omului.
Pornind de la statutul controversat al acestei domeniu trebuie menţionat şi faptul că teritoriul literaturii pentru copii este fie dilatat până la dispariţia graniţelor faţă de alte domenii ale cunoaşterii, fie îi este contestată însăşi existenţa sa în raport cu alte genuri literare. O confuzie frecventă vizează atribuirea la tărâmul literaturii pentru copii a creaţiilor inspirate exclusiv din lumea copiilor. Or, literatura pentru copii nu presupune cu precădere lucrări inspirate din universul copiilor. Există o literatură „preferată” de copii şi tineret, însă nu este obligatoriu să fie inspirată din universul lor. Aceasta nu exclude existenţa unei literaturi vădit inspirată din universul vârstei fragede, care creează o atmosferă „infantil-juvenilă”. Aici sentimentele etice sînt mai accentuate, iar în plan estetic şi moral, această literatură are un caracter formativ. O astfel de literatură e citită cu plăcere şi de adulţi, care, la o anumită vârstă, tânjesc după „recreaţia mare”. În aceeaşi ordine de idei, trebuie menţionat că există unele opere care numai în aparenţă sînt „pentru” copii, în realitate ele fiind „despre” copii.
De asemenea, pentru copii este valabilă aceeaşi tematică, ca şi pentru maturi, cu o singură condiţie: cărţile trebuie scrise pe înţelesul şi gustul celor mici. Specificul de vârstă al cititorului, posibilităţile lui de receptare impun un anumit grad de accesibilitate a textelor. Fireşte, într-un mod se va scrie pentru copiii de 3-5 ani, altfel pentru cei de la nivelul primar de instruire şi altfel se va scrie pentru preadolescenţi. Totodată, scriitorii de literatură pentru copii nu trebuie să fie încorsetaţi de nivelul de accesibilitate redus al micilor cititori. În aprecierea literaturii destinate copiilor, accesibilitatea nu constituie unicul criteriu, funcţia artistică şi originalitatea fiind hotărâtoare pentru însăşi existenţa operei literare. Atunci când scriu inspirându-se din realitatea lumii celor mici, autorii trebuie să aibă în vedere nu nivelul de accesibilitate al copiilor, fatalmente redus — ci rea¬lizarea, cât mai autentic posibil, a lumii lor spirituale. Literatura pentru copii, prin urmare, nu trebuie condiţionată de puterea de accesibilitate a vârstei lor fragede. Ea se impune a fi scrisă la nivelul a ceea ce se cheamă artă, şi nu la cel al anilor puţini ai copiilor. Tocmai aici stă miezul confuziei, când vorbim despre literatura pentru copii, mai ales despre cea „des¬tinată” copiilor. Fiindcă, sînt luate drept literatură — ben¬zile desenate, cărţile de colorat sau cu text puţin. Aces¬tea sînt însă, cel mult „literatură de consum”, un fel de prelungire a jucăriilor în plan spiritual.
Ignorând prejudecăţile ce subestimează sfera literaturii pentru copii, vom susţine că literatura, în general, şi literatura pentru copii, în special, constituie o formă de cunoaştere prin intermediul imaginii artistice, rămânând în orice împrejurări o formă a artei, or arta este unică şi universală.

Mihaela Eunice TAMAŞ

BIRUITORUL ÎNVINS
Un periplu hermeneutic ludic în universul poemului ciclic „Cântecul omului”
de N. Davidescu

Cuvintele pe care le folosim conţin informaţii mult mai multe şi o încărcătură emoţională mult mai densă decât cele de care dispunem noi în mod conştient; ele multiplică ecoul. Sensul este funcţie de antecedentul social-istoric şi de reacţia participativă.
George Steiner, După Babel,
Editura Univers, Bucureşti,1983, p. 563

În accepţia lui Valéry, termenul poesis începe să desemneze, pe lângă actul propriu-zis al facerii, şi „procesul prin care receptorul devine participant la creaţia operei”.

Marius Ghica, Geneza operei literare. Repere spre o poietică, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 11

Suntem pe deplin conştienţi de handicapul pe care l-ar putea impune cititorilor lucrării de faţă prezenţa mai mult decât „discretă” a numelui şi a operei poetice a lui N. Davidescu în universul de azi al literelor româneşti. Deşi suntem implicaţi într-o investigaţie mai amplă de analiză, înţelegere şi, eventual, reconsiderarea într-o viziune actualizată a operei acestui poet, scriitor şi critic român din prima jumătate a secolului trecut, obiectivul prezentului articol depăşeşte şi nu se ancorează decât în mod contingent şi relativ limitat în tematica amintită. Cu toate acestea, pentru urmărirea în cunoştinţă de cauză a periplului hermeneutic la care îi invităm pe cititori, în lucrare se prezintă şi acele informaţii de istorie literară care definesc poezia lui N. Davidescu în contextul şi intenţia cu care am întreprins demersul nostru.

* * *
În măsura în care este cunoscut şi apreciat ca poet, N. Davidescu este asociat de regulă curentului „simbolismului românesc” din primele două decenii ale secolului trecut şi s-a bucurat de aprecieri adeseori şi documentat favorabile din partea criticii literare a timpului său şi al nostru. Astfel, după anul 1968, când, după o perioadă de black-out de peste două decenii, numele lui a încetat să mai fie tabu, nu a existat practic lucrare sistematică dedicată fenomenului simbolismului românesc (studii critice şi/sau antologii) care să nu conţină referiri la sau să nu conţină poezii „simboliste” de-ale lui N. Davidescu. Această „recuperare” este de regulă asociată şi cu faptul că poetul însuşi a fost şi un strălucit critic literar şi promotor teoretic al fenomenului simbolist din literatura română (a se vedea Ion Bălu [2], Lidia Bote [3] şi [4], G. Călinescu, [5], Margareta Feraru [10] şi [11], E. Lovinescu [17], N. Manolescu [18]-[21], D. Micu [23], R. Zafiu [25], I. Rotaru [27] şi [28], M. Scarlat [29]-[31], V. Streinu [33] şi I. Şiugariu [34]). Se poate spune astfel că locul şi rolul lui N. Davidescu în capitolul referitor la perioada simbolistă a istoriei literaturii române sunt în prezent bine stabilite, „climatul poetic simbolist” românesc incluzându-l fără contestaţii, deşi nu-i atribuie unul din locurile de frunte în ierarhia valorilor poetice corespunzătoare.
Marele pariu declarat al poetului N. Davidescu, cu sine însuşi, cu contemporanii săi şi, mai ales, cu literatura română, a fost însă poemul ciclic Cântecul omului, operă literară vastă, de factură predominant parnasiană şi clasicistă. Construit după un plan riguros (asupra căruia vom mai reveni), poemul s-a desfăşurat „simfonic” (apud [11], p. XI), în şase volume, elaborate şi publicate într-un răstimp de 17 ani, după cum urmează: Iudeea, Editura Ramuri, Craiova, 1927; Hellada, Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1935; Roma, Editura pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1936; Evul Mediu, Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1937; Renaşterea, Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942 şi Ţara Românească, Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944. Volumele constitutive ca şi poemul ciclic în ansamblul său s-au bucurat consecutiv de atenţia celor mai remarcabili critici şi literaţi ai vremii, printre care sunt de menţionat Perpessicius, E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Ion Vinea, şi – ulterior acestora – G. Călinescu, reacţiile stârnite fiind de regulă relativ reţinute, cu excepţia lui Perpessicius care a apreciat favorabil demersul lui N. Davidescu până la ultimul volum, când a supus întreaga construcţie a poemului unui examen sever.
Conform procedeului uzitat de N. Davidescu, o bună parte – dacă nu majoritatea – poeziilor din cadrul fiecărui volum-poem au fost publicate în prealabil în revistele literare ale vremii, iar la editarea volumelor erau adeseori supuse unor revizuiri de detaliu, de „şlefuire”. Acest mod de a proceda, specific lui N. Davidescu, îndreptăţeşte opinia că o ipotetică reeditare antumă, sub controlul său, a poemului ciclic ar fi adus un plus de calitate lucrării.
În legătură cu geneza acestei opere literare monumentale, N. Davidescu mărturisea (a se vedea [9], p. 86 şi urm., [11], p. XI şi [34], p. 42): „Cântecul omului răspundea firi mele vagabonde, atât în timp cât şi în spaţiu, de o parte, iar de altă parte felului meu de a vedea lucrurile în vaste construcţii inginereşti şi de a mă mişca pe planuri arhitecturale. […] Am visat acest poem construit ca o catedrală gotică, în care armonia masivă a arhitecturii alcătuită din bolţi uriaşe, din coloane de sprijin, şi din „flèche” înaripată sub formă de săgeată spre cer să se împletească armonios cu fantezia de arabesc a detaliilor care împodobesc pe fiecare în parte din massele construcţiei. După ideea ansamblului care era „Cântecul omului”, urma imediat şi ornamentul ei, aceea a celor şase volume pentru ca, apoi, detaliile ca şi volumele, de sine stătătoare şi totuşi complementare unul altuia să fie căutate în fiecare poezie în parte. Stilul sobru pe care l-am voit pentru fiecare din aceste poeme pleacă din dorinţa de a nu fi prea încărcat ansamblul gigantic al celor aproape şase sute de bucăţi, iar de altă parte, din concluzia că nici un poem de proporţiile acestea, din câte cunosc, nu se exprimă n imagini înseriate. „Divina Comedia” ca şi „Paradisul Pierdut”, Omer ca şi Virgiliu, vorbesc sobru, direct, iar imaginea este însăşi tema şi riguroasa prezentare a faptului simbolic şi sintetic, şi atâta tot. […] Richard Wagner vorbeşte de un Gesamtkunstwerk, un fel de artă integrală, care să sintetizeze într-o creaţie unică sforţările şi efectele mai multor forme de artă împletite armonic. Am urmărit ceva analog, în care formele deosebite de artă erau întocmite cu subsecvenţele faţă de ansamblul aceleiaşi construcţii care se limita la poezie şi, în sensul acesta, începea să mă pasioneze arhitectura. […] Arhitectura mă pasiona pentru că găseam în ea jocul fanteziei mele, mai ales cea gotică, deopotrivă linia majestoasă şi sveltă a verticalei, fantezia somptuoasă a grotescului împletită pe aceea a divinului, beţia coloarei, mistica jocului de lumină în vitralii şi varietatea fără limite a aceluiaşi principiu unic de locaş al lui Dumnezeu. […] De aici mi-a venit ideea de a întreprinde cercetări în acest sens şi am plecat, prin 1911 sau 1912, prin Austria, Elveţia, Valea Rinului, Paris şi Nordul Franţei. Evident că m-am oprit în drum la Köln şi apoi la Strasbourg, la ale căror monumente am căscat cu uimire ochii. […].
În pofida acestei separări programatice a eului empiric de eul poetic, cu caracter clasicist (şi postmodernist!) şi făcută publică de fapt a posteriori, în primul volum al poemului ciclic, Iudeea (1927), se resimt încă puternic ecourile „simbolismului” din perioada iniţială de creaţie a lui N. Davidescu, inclusiv prin prozodia verslibristă adoptată. Faptul este explicabil dacă ţinem seama că în volum sunt incluse şi unele poezii scrise şi publicate de autor înainte de război. Pe măsura ridicării „construcţiei” poemelor (volumelor) ulterioare, în ipostaza lui de „arhitect modern al propriei sale lumi”, cum se definea el însuşi (apud [11], p. XI), N. Davidescu a înlocuit treptat imaginaţia plastică lirică încă existentă în Iudeea, cu măiestria elaborării textuale şi şlefuirii lucide a mijloacelor prozodice specifice clasicismului şi parnasianismului. Preluând de la simbolism refuzul inspiraţiei spontane, năvalnice, el a exacerbat în versurile-ornament ale „catedralei” sale dominaţia intelectului şi a raţiunii, sobrietatea, spiritul moralizator şi rafinamentul prozodic. Din păcate, aşa cum aprecia Margareta Feraru în lucrarea [11], p. XII, accentuarea laturii parnasiene a poemului, „susţinută cu tenacitate de un poet cultivat, cerebral, preocupat de surse livreşti” a condus adeseori la jonglerii de inginerie textuală şi reconstrucţii „in vitro” ce au devenit „inevitabil aride”. Această apreciere este pe deplin consonantă cu aceea a lui Ion Şiugariu (a se vedea [34], p. 43 şi urm.), care consemna că ”expresia [rezultată din aplicarea consecventă a principiilor construcţiei „catedralei”] e directă şi comunicativă, poemul devenind tot mai mult epic şi tot mai puţin liric” (sublinierile ns.). Comunicarea imediată, lipsită de lirism, a început să fie exprimată de poet printr-o tehnică (versificaţie) adeseori surprinzătoare, cu rime bogate, cu aliteraţii frecvente şi cu măsuri metrice din cele mai variate, ce duceau cu gândul – folosind expresia lui Şiugariu -, „la […] trubadurii francezi din secolul al XVI-lea, la poeţii parnasieni şi la Victor Hugo (La légende des siècles)”.
Începând cu al doilea volum al ciclului, Hellada (1935), N. Davidescu a devenit pe deplin consecvent ideii temei, a atenuat în mod semnificativ accentele lirice, punând în schimb accentul pe intelectualizarea sentimentelor. Într-o cronică publicată în Vremea, an. VIII, nr. 377, din 24 februarie, referitoare la acest volum (apud [11], pag. 700), Pompiliu Constantinescu scria: „Nicăieri poate nu este mai evident faptul că d. N. Davidescu are o concepţie intelectualistă a artei, de o severă disciplină formală şi de o laborioasă aplicaţie, ca în poezie. […] D. Davidescu este un meşteşugar abil, un lucid constructor de poeme, în strofe logic desfăşurate. Emoţia lirică, sugestia verbală se sterilizează în lapidare sentinţe, în caracterizări intelectuale exacte, referitor la personagii mitologice sau din istoria şi cultura elenă. […] Cele mai multe exemple ne-ar duce astfel la concluzia uşor dezarmantă a unor subiecte corect versificate, a unui parnasianism care se satisface în propria lui dexteritate formală. […] Şi nu este mai puţin adevărat că adesea artistul a strecurat şi un fior sau a înviat într-un desen tremurat o figură de o senzaţie de seninătate, de echilibru interior, care trec şi dincolo de simpla tehnică. Este mai drept să remarcăm acele poezii care nu-şi pierd nimic din conturul lor expresiv, chiar dacă se face abstracţie de integrarea lor într-un ciclu tematic” (sublinierile ns.).
Referindu-se la savanta artă a versificaţiei din volumul Hellada, în Revista Fundaţiilor Regale, an. II, nr. 4, aprilie 1935 (apud [11], pag. 706), Vladimir Streinu observa la rândul său că valoarea sonoră a cuvintelor, în special, şi universul sunetelor, în general, formează centre de iradiaţie sugestivă, substituindu-se înseşi realităţilor pe care le numesc, precum şi celorlalte motive de artă. Tehnicii sunetelor de care dispune Davidescu, nu i se poate opune decât prozodia antică de savante împerecheri ritmice. Poetul întreprinde pentru limba română un complex de versificaţie în care rima decade din pretenţiile ei moderne, materialul verbal este silit a-şi schimba funcţia plastică potrivit metrului antic iar efectul poetic se restrânge la cadenţă.
Se explică astfel de ce un critic foarte sever şi lucid, cum era Mihail Sebastian, putea să conchidă, într-un articol despre acest volum în Rampa, din 8 martie 1935 (apud [11], p. 703), că „Hellada este şi din alt punct de vedere o operă de un excepţional interes. Ea constituie o complexă experienţă poetică de ordin tehnic. D. Davidescu nu e numai un poet: e şi un meşteşugar” (sublinierea ns.).
Poemul următor, Roma (1936), cuprinde – aşa cum s-a întâmplat şi în cazul anterior -, poezii deja publicate în Cuvântul liber, Adevărul literar şi artistic, Ramuri, Revista Fundaţiilor Regale, Familia (v. [11], p. 715 şi urm.) şi continuă aceeaşi idee artistică materializată în Hellada. Primirea din partea criticii a fost destul de reţinută, dacă nu defavorabilă, (a se vedea [12]). Articole elogioase au fost scrise doar de Perpessicius (a se vedea Opere, VII, Editura Minerva, Bucureşti, 1975), Vladimir Streinu (în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 4, aprilie 1935) şi Eugen Jebeleanu (în Adevărul din 6 februarie). Este însă interesant de observat cum, chiar şi într-o evaluare a poemului care ar putea fi apreciată aposteriori ca favorabilă (precum aceea din lucrarea [12], pag. 257-258), aparţinând criticului Vladimir Streinu, este sesizat cu acuitate şi totodată exprimat cu pertinenţă şi deferenţă un pericol capital ce pândeşte întreaga „construcţie” a lui N. Davidescu (a se vedea [33], p. 42 şi urm.): „De cum deschide cineva noua culegere de poeme despre care vorbesc azi, îşi simte mâna într-aceea sigură a d-lui Davidescu, se vede condus nu în tăcerea misterioasă a colţurilor de umbră sau sălilor prielnice închipuirii, ci în lumina plăcută inteligenţii [sic!], printre forme categorice, comentate pe larg de un adevărat conferenţiar. Natura talentului d-lui Davidescu, de răceli aproape arheologice, i se poate deduce din chiar strofa care încheie Prefaţa. După o îndrumare generală prin atmosfera de muzeu a Romei, poetul desluşeşte astfel pe cititor:

Caută-i glasul nu doar în versul
Scandat în rânduri,
Ci şi-n adâncuri proprii de gânduri
Limpezi în lupta cu universul.

Îndemnul acesta, prin care arta formală şi cântecul sunt lăsate pe planuri secundare, poezia – mai pe scurt – fiind aşezată în unghere de curioasă modestie, merge deosebit de precis către categoria de cititori pentru care scrie exclusiv d. N. Davidescu. Acele „adâncuri proprii de gânduri”, cerute de poet în vederea înţelegerii operei sale, pot exista numai în capul oamenilor oarecum şcoliţi, al cărturarilor luminaţi asupra culturii şi civilizaţiei romane prin studii anterioare, dar nicidecum nu pot fi ale celorlalţi iubitori de frumos mult mai numeroşi, care ar fi crezând cumva că arta poetică este un fel de iarbă a fiarelor descuietoare a tuturor inimilor. Autorul Romei se adresează, aşadar, unor colaboratori intelectuali şi nu simplilor cititori, sau mai exact, cititorilor simpli. […] Analitic şi descriptiv, volumul întreg pare din această cauză opera unui cărturar care ar fi prescurtat şi adnotat în versuri texte străvechi. […] Încheindu-se aici, cronica de faţă ar fi cumplit de nedreaptă. Asupra volumului d-lui Davidescu va trebui să facem şi câteva judecăţi de alt ordin. Ştim azi că d-sa lucrează urcat pe schelele celei mai îndrăzneţe construcţii mintale. După Iudeea şi Hellada, Roma adaugă partea ei de contribuţie la realizarea în versuri a unei istorii a spiritului omenesc. Lauda ce se cuvine acestui eroism constructiv întrece desigur rezerva privind amănuntele lucrării. Lipsa de adeziune aşadar la aspectul analitic şi descriptiv al volumului de azi trebuie încadrată în entuziasmul stârnit de vastitatea planului. Căci în definitiv operele arhitectonice nu există numai prin ornamente, dar şi prin ziduri compacte de sprijin.
Despre poemul Evul Mediu (1937), au scris favorabil Şerban Cioculescu (în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 2, februarie 1937) şi Perpessicius (în Viaţa românească, nr. 12, 1937). O apreciere aparte a avut-o Ion Şiugariu în Viaţa poeziei (o culegere de articole scrise de critic la rubrica Mărturisiri literare din Revista Fundaţiilor Regale (v. [34], p. 324), care a identificat riscurile evoluţiei demersului „arhitectural” al lui N. Davidescu: „Fără să le fie inferior ca viziune şi ca realizare, Evul Mediu este însă departe de a le întrece. […] Reprezentant al parnasianismului şi al poeziei obiective, autorul versurilor […] este mai întâi de toate un intelectual şi un perfect cunoscător al culturii omeneşti de pretutindeni. Departe de a fi simbolistă, după cum pare că pretindea odată, poezia lui este un abil joc al imaginaţiei şi al unei rutine perfecte, situându-se în rândul creaţiunilor de ordin pur mintal şi ne reuşind să treacă decât cu un singur picior în atât de vasta grădină a sensibilităţii. […] Fără să încerce redarea unei epoci prin fixarea de tablouri caracteristice […], N. Davidescu recurge la mici episoade singuratice de invenţie pură sau luate din istorie. Mărturisesc că procedeul este foarte bine ales, având avantajul de a sugera specificul epocii în care aceste bucăţi se plasează, fără riscul unei falsificări, după cum uşor s-ar putea întâmpla încercând o ideologie comună, care să lege toate bucăţile între ele, plasându-le în câmpul unei viziuni unitare. (a se vedea şi Decalogul, an. II, nr. 55, noiembrie 1937).
Aşa cum s-a amintit, volumul al cincilea al poemului ciclic, Renaşterea, a apărut în Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, în anul 1942, deci în plin război mondial. Apariţia volumului a trecut oarecum neremarcată în peisajul literar al timpului, dominat sever de evenimentele zbuciumate ale celui de-al doilea război mondial, şi aceasta nu numai din cauza contextului istoric dramatic, ci şi, aşa cum aprecia Margareta Feraru (v. [11], p. 733), „din cauza interesului descrescând al criticii pentru ciclul Cântecul omului”. Astfel, chiar Perpessicius, unul dintre criticii până atunci favorabil în mod consecvent demersului cu ecouri hugoliene al lui N. Davidescu a scris doar două cronici de întâmpinare „amabile”. În acelaşi ton condescendent, deşi cumva mai înţelegător, s-a exprimat şi Ion Şiugariu în Viaţa poeziei. Aprecierea acestuia din urmă merită citată (v. [34], p. 44), deoarece exprimă explicit opinia predominantă a criticii vremii din punctul de vedere menţionat: „Renaşterea d-lui N. Davidescu, ca şi Hellada, Roma şi Evul Mediu (Iudeea mai puţin) cuprinde un număr de tablouri reprezentative, evocări de întâmplări şi figuri istorice, cântece scrise în forma epocii respective, peisaje marine, gravuri în cuvinte, canzonete etc. Deosebit de variate în prezentarea lor tehnică, de la forma fixă a sonetului până la terţinele lui Dante, fiecare având un subiect propriu şi o unitate de compoziţie caracteristică, ele formează toate, luate în valoarea lor de ansamblu, o fiinţă unitară şi întreagă, evocatoare a etapei istorice cântate de poet. […] Nu este totuşi, o prezentare impersonală, o evocare de istoric blazat, chiar dacă pe alocuri stilul ar părea uscat şi secătuit de seva lăuntrică. […]. Unele dintre aceste poezii sunt atât de pătrunse de acest fior de intimitate melancolică şi blajină, că ar putea foarte bine forma un volum aparte, fără să se simtă că ar avea o legătură fermă cu tema generală a cărţii.”
Părerea exprimată de Ion Şiugariu în legătură cu existenţa unor poezii „ce ar putea forma un volum aparte”, deşi subminează grav ansamblul „catedralei” pe care N. Davidescu dorise să o construiască prin poemele sale, îi evidenţiază totuşi (deşi cu oarece amabilitate de circumstanţă) şi „ornamentele” sau „vitraliile” reuşite, chiar dacă sub forma unor elemente disparate.
Ultimul poem al ciclului, Ţara Românească (1944), fost primit cu şi mai mare reticenţă de critica vremii şi nu vom mai insista aici asupra lui.
O sistematizare a aprecierilor şi discuţiilor referitoare la Cântecul omului evidenţiază că atât criticii contemporani cât şi cei ulteriori dispariţiei poetului au apreciat relativ favorabil cutezanţa şi perseverenţa demersului „construirii catedralei gotice” ca atare şi totodată au subliniat trecerea, pe măsura închegării construcţiei, de la intelectualizarea liricii promovată deja cu consecvenţă de poet în perioada sa „simbolistă”, la un parnasianism lipsit aparent de orice lirism. În acest sens, este de menţionat că un element aproape comun al tuturor aprecierilor favorabile îl constituie şi identificarea unor virtuţi prozodice de excepţie la numeroase din poeziile poemului ciclic. Astfel, Mihail Sebastian scria în revista Rampa, an. XIX, nr. 5437, 28 februarie 1936 (apud [11], p. 691 şi urm.): „În lirica noastră modernă această întreprindere este unică. Nu cunosc nici în literatura străină din ultimele decenii un exemplu asemănător. Poate că ar trebui să mergem până la Sully Prudhomme şi Hugo pentru a găsi o poezie de acest tip. Este tipul de poezie „pe temă dată”. Şi încă pentru Sully Prudhomme trebuie să observăm că marile sale poeme (La Justice şi Le Bonheur, sublinierea ns.) pleacă de la o idee unitară şi simplă – fericirea, justiţia – care limitează destul de modest întinderea poemului (sublinierea ns.). Cât despre Hugo, el este prea furtunos liric (sublinierea ns.) pentru a nu depăşi cadrele fixe ale „subiectului”. Iată un accident care nu i se poate întâmpla d-lui Davidescu. D-sa este un scriitor măsurat, iar opera îi este perfect deliberată. Lucrarea la care s-a angajat nu-i rezervă nici d-sale, nici nouă, vreo surpriză. Ea creşte ascultătoare şi supusă, complect lipsită de iniţiativă, aşa cum cresc etajele unei construcţii odată ce planul arhitectului a fost precizat.

Distribuie: