Spații culturale nr. 9 (8)

MIRCEA DINUTZ

ACESTE GLOSE CRITICE DE MEDIAŞ

Până la această carte, numele lui Ionel Popa mi-era cunoscut doar din colaborările la „Pro Saeculum”, cu texte mai mult decât onorabile şi utile, de unde am dedus un îndelung exerciţiu critic al autorului. De pe coperta a IV-a mai aflu că acesta a mai editat „Glose blagiene”, vol. I(2003) şi vol. II (2005), „Scrisori despre Rebreanu” (2006) şi „Recitiri din literatura română”, vol. I (2007) pe care – din păcate – nu le cunosc. Autorii care îi reţin atenţia, de această dată, sunt M. Eminescu, G. Călinescu, M. Preda, Victor Papilian, G. Coşbuc, L. Rebreanu, I. Creangă, O. Goga, T. Arghezi, dar – aşa cum era de aşteptat – L. Blaga, la mare cinste. Acesta din urmă este pus în cumpăna asemănărilor şi deosebirilor cu I. Creangă (în „efortul de redobândire a echilibrului interior”) şi T. Arghezi, ca autori de arte poetice, „expresii ale unor conştiinţe şi temperamente poetice complementare”. L. Blaga beneficiază şi de un studiu autonom: „Ecouri expresioniste în lirica postumă”, menit să completeze şi să nuanţeze studiul lui Ovid S. Crohmălniceanu din 1971, „Literatura română şi expresionismul”, la capitolul consacrat acestuia. Impresia mea este că Ionel Popa zăboveşte atent şi perspicace pe (cât) mai multe zone ale creaţiei blagiene pentru ca – în final – să le închege într-un discurs critic coerent şi convingător. Cu excepţia lui Blaga (care îl reţine în acest tom preţ de aproximativ 30 de pagini), trebuie să mai consemnăm că Marin Preda beneficiază de 33 de pagini, Victor Papilian de 42 de pagini (trei romane definitivate în perioada 1945 – 1948) şi, fireşte, Mihai Eminescu, cu 23 de pagini.
Personal, prefer studiile din secţiunea a II-a a cărţii, mai mature, mai echilibrate, mai puţin datoare exegezei anterioare. Asta nu înseamnă că nu aş aprecia unele observaţii de mare fineţe făcute pe marginea personajelor din „Enigma Otiliei” de G. Călinescu, cum ar fi acelea ce vizează impresionismul fonetic al numelor, structura „muzicală” a Otiliei, intrarea în scenă a personajelor. În „Moromeţii” detectează şi discută aplicat figurile identităţii (la nivelul gesturilor), observând că Ilie Moromete „nu are gândirea unui personaj tragic”. Noe moromeţianul „e interogativ şi conflictual”. Pentru acesta satul „e o arcă căreia Ilie vrea să-i păstreze statutul”. Printr-un contrast calculat (necesar), Catrina este „expresia totală a antimoromeţianismului”. Aş mai reţine observaţiile stilistice făcute asupra incipit-ului: prezenţa substantivelor, succesiunea rapidă a verbelor, regimul modalo – temporal al acestora, cu semnificaţiile ce decurg de aici. La fel de adevărat este că în „Moromeţiana” lui Ionel Popa demonstraţia lasă, uneori, impresia de lucru déjà vu.
Meritoriu este studiul consacrat romancierului V. Papilian, prozator pe nedrept uitat (de edituri, de critică şi public). De această dată, atrage atenţia asupra ultimelor romane elaborate: „Chinuiţii nemuririi”, „Bogdan Infidelul” şi „Coana Truda”. Primul a apărut la Craiova sub îngrijirea lui Titus Bălaşa în 1976, iar celelalte două în 1982 şi 1988, prin strădania lui Constantin Cubleşan. Trilogia „Chinuiţii nemuririi” avansează şi susţine narativ o nedisimulată teză religioasă, uneori resorbită estetic, alteori nu. Convins că personajele sunt purtătoare de mesaj ale autorului, criticul insistă asupra acestora. Lumea personajelor, clasificate şi analizate cu acribie de moralist (dublat de un estet), maschează o frecventă confruntare ideatică. Acestea sunt văzute antitetic (Marius Leluţ şi Gaby Leonin) sau sunt explorate meticulos cu gustul adevărurilor umane pentru eternitate. Mai ciudat este că, în cazul de faţă, comentatorul nu găseşte răgaz de a descoperi şi slăbiciunile romanului – prea eticist, uneori schematic şi dezechilibrat la nivelul ansamblului. Sunt văzute doar calităţile, iar eventualele rezerve (exprimate în timp) sunt estompate sau chiar respinse prin afirmaţii tranşante. „Chinuiţii nemuririi” i se pare „împlinirea scriitoricească a lui Victor Papilian”. Poate!
Un roman – dezbatere este şi „Bogdan Infidelul”, unde acţiunea (câtă este) este situată în perioada întemeierii principatelor feudale româneşti. Şi totuşi, prea multe pledoarii, prea mult patetism (retoric) în acest roman, ceea ce scade sensibil valoarea acestuia. Dincolo de bunele intenţii şi patriotismul sincer, romanul în discuţie e prea demonstrativ pentru a fi o piesă importantă în istoria genului. Celălalt op, „Coana Truda”, este – spune criticul – „unul analitic cu un mesaj religios”, deşi, aparent, ar aparţine categoriei naraţiunilor consacrate periferiei bucureştene. Mai limpede se exprimă Ionel Popa atunci când apreciază că avem în faţă „povestea dramatică a unei lumi care l-a pierdut pe Dumnezeu”, doar că această lume „nu are conştiinţa acestei pierderi”. Pe bună dreptate, autorul „recitirilor” evidenţiază psihologia feminină, mai aproape de performanţă, cu deosebire – Eugenia. De data aceasta, criticul se entuziasmează mai puţin, sesizând cu uşurinţă slăbiciunile de construcţie şi scăderile de expresivitate ale cărţii.
Aceeaşi abilitate analitică o demonstrează exegetul în cele câteva „paralele” propuse, cu observaţia că doar limbajul, puţin desuet, puţin obosit sau, dimpotrivă, prea inflamat poate crea oarecare rezistenţă la lectură. Cu alte cuvinte, vreau să spun că inteligenţa critică, capacitatea de pătrundere în structurile de adâncime ale textului (calităţi reale) sunt umbrite de un limbaj lipsit de prospeţime. Ca de o pildă: „În poemul coşbucian jocul emană un fluid magic care înlănţuie pe toată lumea într-o mare şi mică horă a satului văzut ca o comunitate nu ca o simplă sumă de indivizi şi familii”. Nicio eroare, nicio stridenţă, ci doar lipsa de expresivitate dezavantajează observaţiile făcute pe un ton prea cuminte. Sau atunci când îndrăzneşte o filiaţie între „Rugăciunea” lui O. Goga şi cea a magului de la Hobiţa: „Succesiunea octavelor creează impresia de ceva sculptural ce ne duce la o analogie cu „Rugăciunea” lui Brâncuşi. Ideea se cerea dezvoltată, nuanţată…
Fireşte, momentele bune nu sunt puţine, ca atunci când pune în cumpănă „Rugăciunea” poetului ardelean cu „Testamentul” arghezian. El apreciază că aceste două arte poetice „sunt rodul unui anumit mod de integrare şi desluşire de sine şi instituirea unei ordini interioare, psihice, în cazul lui Goga, şi o desluşire de sine şi instituirea unei ordini ontice, în cazul lui Arghezi”. Între poeta vates şi poetul luciferic nu are preferinţe, ci doar argumente. La final, criticul subliniază faptul că e vorba despre două vârste distincte ale poeziei româneşti, afirmaţie ce nu poate surprinde pe nimeni. Pentru Blaga, actul poetic „este o modalitate de situare a Eului în Univers”. Starea lui fundamentală este mirarea, contemplaţia („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”). Eul arghezian este unul ereditar şi aspiră la „integrarea Eului într-o colectivitate” („Testament”), iar starea sa fundamentală este răzvrătirea. Şi aici, ca şi în alte părţi, observaţiile de natură compoziţională, prozodică, sintactică, stilistică reprezintă proba cea mai convingătoarea a valorii critice.
Paralela realizată între „Amintirile…” lui Creangă („basmul copilăriei”) şi textul blagian „Hronicul şi cântecul vârstelor” este remarcabilă. Discursul critic este aici mai personal ca oriunde. Autorul „Hronicului…” ne oferă „o operă de reflecţie, în primul rând, de iscodire şi de tâlcuire” a etapelor parcurse de un copil până devine matur şi responsabil. Pe Blaga îl interesează originarul, arhetipul, satul – idee. O face tacticos, cu minuţie intelectuală, într-o naraţiune ce respectă cu stricteţe criteriul cronologic. În schimb, „Amintirile…” se află „sub semnul cuvântului şi al jocului”, al spectacolului (logos, gest, sunet, lumină). Analizele sunt profitabile în perspectiva unor studii de amploare cu obiective ceva mai ambiţioase.
Pe Ionel Popa îl interesează să identifice şi să argumenteze particularităţile expresionismului blagian, atunci când ia în discuţie ciclurile poetice publicate postum: „Vârsta de fier” (1940 – 1944), „Corăbii cu cenuşă”, „Cântecul focului”, „Ce aude Unicornul” şi „Mirabila sămânţă” (1960). Foarte stăpân pe sine şi bun cunoscător al poeziei blagiene, el apreciază că versurile din „Vârsta de fier” „au o tonalitate funebră”. Paradisul în destrămare, de data aceasta, e întreaga ţară (aluzie la anul 1940, de tristă amintire). Cu uşurinţă găseşte teme şi motive „din complexul expresionist al apocalipsei”. Rezultatul este o atmosferă „de sfârşit de lume”, când doar cântecul, creaţia, ne mai pot alina. În ciclul următor, cenuşa devine „simbolul trecutului plin de întrebări şi nelinişti” peste imaginea oraşului atins de luminile toamnei. Discutând textele ce alcătuiesc ciclul „Cântecul focului”, observă cu toată dreptatea că erosul şi femeia sunt aici spiritualizate, focul simbolizând „puterea şi intensitatea personalităţii erotice”. Astfel poetul reuşeşte – prin iubire – să-şi recapete „casa cosmică”. Pe o tematică apropiată „Ce aude Unicornul” ilustrează, prin piesele componente, „ipostaza autohtonă a expresionismului blagian”. Indiscutabil, acesta este studiul cel mai organic şi mai substanţial dintr-o carte care nu dezamăgeşte decât rareori, dar mai ales promite o sinteză interesantă (şi utilă) asupra universului blagian.
Nu în ultimul rând, vreau să remarc – fără nicio plăcere – numărul mult prea mare de greşeli tiparnice, sufocante şi supărătoare în cel mai înalt grad. O editură care se respectă n-ar permite aşa ceva.

IONEL NECULA

Cioran într-un exerciţiu de cioranizare târziu

O surpriză plăcută şi sporitoare de înţelesuri ne-a oferit de curând Editura Polirom, prin publicarea dialogului inedit, purtat de Cioran cu Luca Piţu şi Sorin Antohi, în noiembrie l990, la locuinţa scepticului de pe rue de l’Odeon. Înarmaţi cu magnetofon şi cu aparat foto, cei doi scriitori ieşeni sună la mansarda scepticului din Paris, când România post-decembristă încă nu-şi găsea cadenţa unei evoluţii normale, iar Cioran era încercat de stări confuze şi contradictorii. În primul moment, imediat după 22 decembrie l989, a salutat revoluţia română şi l-a creditat chiar pe Iliescu, pentru ca imediat să-nţeleagă că bulibăşeala de la Bucureşti se deconta dintr-o panică disperată a celor cu conştiinţa pătată şi dintr-o intenţie malefică bine regizată din subteran.
La vremea respectivă, Cioran devenise dintr-o dată o glorie a conştiinţei româneşti şi începuse să fie căutat de mulţi români aflaţi în pelerinaj pe malurile Senei.
Prezenţa celor doi scriitori români în mansarda lui Cioran avea loc aproape concomitent cu vizita lui Ion Iliescu, care urma să explice lui Francois Mitterrand că are legitimitatea conferită de popor, că cei ce ne combat aparţin unor forţe de dreapta care s-au unit împotriva alegerii poporului nostru şi că minerii au venit în capitală ca să-i sprijine pe cetăţenii care apărau instituţiile… ( Sanda Stolojan, „Ceruri nomade”, Editura Humanitas, Bucureşti, l999, p.47).
Acum, la vremea interviului, lumea se lămurise ce se întâmplă cu realitatea românească, iar Cioran, înaintea tuturor, înţelesese că toată aiureala de la noi îi confirmă paradigma despre neantul valah, despre golurile psihologice şi istorice care ne-au marcat devenirea în timp şi în lume.
Sigur că la vremea interviului problemele politice ale României post-decembriste erau aşa de zgomotos bătătorite, că nu mai merita să ţină prim-planul dialogului. Nu sunt, e drept, eludate, dar nici nu mai prezentau interes decât, cel mult, ca o ilustrare a defectelor noastre cronice, ancestrale, genetice. Există ceva în neregulă la rădăcină (la rădăcina etniei noastre, ad.n.). Şi asta e probabil drama. E un defect incurabil. [p.231]
În locul problemelor, dialogul celor trei se articulează pe evocarea unor cunoscute personalităţi din generaţia Criterionului, de care scepticul îşi aminteşte cu o plăcere desfoliată. Despre Mircea Vulcănescu spune că ar fi trebuit să rămână în Occident… Fiindcă ar fi făcut o figură frumoasă aici [p.l57], despre Alphonse Dupront – fostul director al Institutului Francez din Bucureşti – cel ce i-a facilitat bursa pentru Franţa, graţie căreia se va statornici pe malurile Senei, spune că i-a urmat un an de zile cursurile la Sorbona, achitându-se în felul acesta de datoria morală ce i-o purta, iar despre sora fraţilor Acterian [Jeni Acterian] spune că era remarcabilă, fină şi inteligentă.
Alte evocări se referă la artista Marieta Sadova (soţia lui Haig Acterian), Sorana Ţopa, Nicolae Steinhardt, dar şi la nevoia unei convieţuiri normale cu conaţionalii noştri de origine maghiară. Este oarecum ciudat să vezi că scepticul s-a lecuit complet de naţionalismul de tinereţe şi optează pentru o bună înţelegere interetnică. „Şi idioţenia asta a naţionalismului… Trebuie depăşit pentru că cele două milioane de unguri n-o să renunţe… Singura cale e de a face concesii şi, cum să spun, de a găsi o formulă de coabitare. Dar nu le poţi cere ungurilor să scrie în româneşte şi să-şi schimbe limba. E imposibil! E un popor orgolios, foarte orgolios…” (p.209).
Venind vorba de specificul românesc, se arată consternat că multe lucruri care încep bine, la noi, ajung să sfârşească rău, chiar neaşteptat de rău. „Da, începe bine, dar se duce naibii totul şi e derutant. Aşa că rezultatul, la drept vorbind, este că acum România nu mai e luată în serios”. (p.220-221). Au fost, într-adevăr, şi în istoria României câteva momente astrale, de mândrie, de demnitate – cel din august l968, bunăoară, dar Cioran, chiar şi atunci s-a ţinut în rezervă şi n-a renunţat la prudenţă.
Piaţa Universităţii? A fost ultima decepţie resimţită de Cioran; „Când am văzut spectacolul acestor eşecuri succesive, am vrut să scriu o carte cu acest titlu: Neantul românesc Până la urmă n-am mai făcut-o”.
Înregistrarea n-a început odată cu dialogul şi nu s-a încheiat atunci când s-a sfârşit convorbirea. A mai continuat, ne anunţă Sorin Antohi, încă o oră şi jumătate, după terminarea casetei. Evident, restul conversaţiei a rămas neimprimat. Mai notăm că imaginile care însoţesc textul sunt printre ultimele care-l redau pe Cioran înainte de internarea lui în spitalul Broca din Paris. Şi mai notăm, tot aşa, telegrafic, că amândoi autorii dovedesc o bună cunoaştere a lucrărilor lui Cioran, astfel încât conversaţia a căpătat substanţă şi conţinut epistemic. Sunt convins că această carte va deveni referenţială pentru toţi cei interesaţi de opera lui Cioran şi va figura în bibliografia tuturor studiilor arondate neantului valah.

Virgil Borcan

Adevărul are coaja tare

Din toate formele de duel consemnate în istorie, cel al inteligenţelor e de departe cel mai fascinant, şi nu întru totul inofensiv. Cartea de faţă ne pune înainte două astfel de „spade”, cea a lui Daniel Drăgan, încrucişată pe parcursul mai multor convorbiri cu cea nu mai puţin ascuţită a lui Laurenţiu-Ciprian Tudor. Miza: adevărul unui om, al unei opere şi al unei epoci. Metoda: cozeria, dialogul amical dar nu inocent, în generosul spaţiu al Araniei. Instrumentul: un reportofon. Ingrediente: inteligenţa, (auto)ironia, tenacitatea de buldog a reporterului şi sinceritatea dezarmantă a intervievatului.
Iată o mostră:
„- Aţi fost comunist?
– Am fost neghiob.
– De ce nu aţi emigrat?
– Rădăcinile.”
Aparent, doar aparent agnostic („Raiul divin este pentru noi tot o construcţie mentală, înainte de a fi ceea ce nimeni dintre cei vii nu a văzut” (p. 78)), Daniel Drăgan smulge din strânsoarea memoriei întâmplări, ziceri, senzaţii chiar, reconfigurând proustian un univers social pe care ne-am obişnuit să-l damnăm. „Povestea” începe în anii 50 (cu brutalitatea confesivă a unui interlocutor care a răbdat foame, frică şi frig), străpunge România kafkiană a anilor ’80 pentru a ieşi la limanul de sub merii Araniei. Conversaţia e amicală, cordială chiar, anamnetică. „Oceanul nu se spurcă de la o căcărează de cioară”, crede Daniel Drăgan à propos de „Trandafirii Doftanei”. Mreaja întrebărilor puse de Laurenţiu Tudor, deşi etanşă, nu epuizează personalitatea intervievatului. Şi atunci intervievatorul revine, sub o altă formă, printr-o altă întrebare, pusă într-un alt context; cu tenacitate, dar în egală măsură cu delicateţe şi în orice caz cu o politeţe mereu mai greu de găsit în ziua de azi.
Trauma inexprimabilă a pierderii tatălui l-a îndârjit pe Daniel Drăgan, mai corect spus l-a avertizat că drumul prin viaţă e greu, dacă nu te joci de-a viaţa: „Scriitorul este condamnat să lupte, să spere şi să nu ştie niciodată ce se va alege din scrisul său” (p. 21). Sau, mai bine: „Satisfacerea nebunească a tuturor dorinţelor poate duce la pieirea unui om şi chiar la anihilarea unei specii” (p. 124).
Nici bovaric, nici pesimist, nici măcar provincial („ora exactă în literatură nu va mai suna pe malul Dâmboviţei”, p. 144), Daniel Drăgan se revelează, la finalul lecturii, drept ceea ce a fost de fapt dintotdeauna: un om atent şi un scriitor autentic (chiar şi prin căderile sale). Amfitrionul de la Arania ştie – experienţa l-a învăţat – că „dorinţa de a face binele cu forţa este profund vătămătoare”, că esenţial este să fii deschis şi disponibil şi, dacă se poate, niţel autoironic („Unii îmi reproşează că am nasul mare sau urechile strâmbe, că sunt chior sau şchiop. Ce să le fac?” (p. 112)).
Numai astfel e posibilă adaptarea, care nu înseamnă servilism ci capacitate de supravieţuire verticală într-un mediu uluitor de versatil. Contemporanul lui Gheorghe-Gheorghiu Dej n-a „încremenit în proiect”, dar nici nu se pierde cu firea în relaţia cu lumea de azi („Media nu înseamnă artă. Nu înseamnă literatură. Media este media, adică mijloc”.)
Dialogul se rotunjeşte firesc, într-o concluzie sobră şi absolut memorabilă pentru cine s-o mai găsi să facă istorie literară în România: „Mecanismele complicate şi capricioase ale fiinţei prinse în angrenajul istoriei trebuie judecate şi înţelese la rece”.
Avertisment de trecut în bibliografia obligatorie.

Distribuie: