Fărădelegea lui Călin – Iadul civit
Bea Grigore agheasmă!
Fideiusiunea e chestie complicată. Degeaba auto obligatul ar crede că se împovărează doar cu o sarcină. „Ce-ar fi de plată? Ia acolo un împrumut la bancă.” Prea generala prezentare are chichițe și ascunzișuri. Dobânzi, dobânzele, comisioane, plăți suplimentare pentru întârzieri, niciuna anunțată, în momentul preluării obligațiilor, și niscai cheltuieli de judecată datorate chemării în instanță. Dar, acestea și o eventuală executare silită sunt datorate, când creditorul l-a acționat pe debitor în judecată, doar dacă fideiusorul a fost înștiințat din timp. Din nou o expresie evazivă, lipsită de precizia măcar a limitei superioare. Până când și de când se contabilizează „din timp”-ul. (Art. 2290)
Deținem un titlu. Deși tertipul titlu-același conținut în primul vers, prima frază… plictisește, fie el Eminescu jurnalistul cel ce uzează la infinit de acest tipar, Codul Civil și legile au nevoie de o sumă completă de cuvinte. Lipsește afurisitul „parțial” depus atributiv fideiusiunii pentru doar o parte a unei obligații principale sau pentru o obligație principală care să nu incumbe chiar atât de multe îndatorări. (Art. 2291)
Am impresia că am de-a face cu un garant cu obligații extinse la Art. 2292, nu cu o fideiusiune. Că se numește asimilată, e o chestiune ce ține de specializare, cel mult de o identificare pe cazuri particulare. Că o parte se angajează față de alta să acorde un împrumut unui terț este practic o promisiune făcută în numele altuia ce impune promitentului restituirea. „Dă-i tu, Ioane, lui Gheorghe niște bani că-ți plătesc eu.” (o Gyr-iadă contemporană cu tentă economico-financiară).
Astfel, după Art. 2293, fideiusiunea este doar o adiție la contractul debitor-creditor. Fideiusiunea acționează numai la neîndeplinirea obligației de către debitor.
Prin Art. 2294 se legiferează limitele de acțiune a doi fideiusori. Convenționalul (legalul) – cere creditorului urmărirea bunurilor debitorului principal; judiciarul – nu poate cere creditorului urmărirea bunurilor. Să nu vă mire că titulatura celor două paragrafe este „Beneficiul de discuțiune” (!).
Vrea urmărire, fideiusorul trebuie să se încadreze cu cererea până se ajunge la „… judecarea fondului procesului…” și să indice creditorului obiectele de urmărit ale debitorului principal și sumele necesare urmăririi. Aceasta, în caz de întârziere, îl face răspunzător pe creditor în fața fideiusorului, dacă debitorul a devenit insolvabil după indicarea bunurilor urmărite. (Art. 2295)
Auzi la ei: „Fideiusorul, chiar solidar…”. Cu cine? Te doare mintea. Și eu la ora asta nefirească, 7:22, pentru scris, debutată la 6 și-un dram, cred că o am lucidă. Nu și „compozitorii”, legiști în toată firea. Limba română întâi, domnilor, și mai apoi limba lemnoasă juridică…. Că scuzabil ar fi fideiusorul cu toate mijloacele de care s-ar fi putut prevala (era-n articolul anterior prevalarea) opozabil debitorul principal. Mai puțin cele personale sau strict stipulate în angajamentul fideiusorului. (Art. 2296)
Nici normal, nici corect. S-or fi angajat mai mulți la plata debitului, însă normalitatea ar impune o cotă fiecăruia. Motivația fiind întărită de cazul în care unul dintre fideiusori este urmărit și poate cere divizarea obligației. Incorectă este și exprimarea „… fiecare dintre ele este obligată la întreaga datorie…” fără adăugirea expresă „în situația în care unul dintre fideiusori achită întreaga datorie, ceilalți sunt exonerați de ea sau li se restituie sumele achitate, integral, la data stingerii datoriei.”. (Art. 2297)
