Spații culturale nr. 9 (5)
VICTORIA MILESCU
OBSEDANTA UTILITATE
Exişti pentru că eşti util
celor pe care nu-i ştii
care nici ei nu pot fi utili fără tine
exişti pentru ca limbile ceasornicelor
să-ţi mestece timpul creat într-o clipă de
bucurie a cărnii
exişti fiind util funcţionarilor, medicilor, groparilor
putreziciunilor ce vor putrezi adecvat
exişti pentru ca aerul să existe
el nu râde, nu plânge, nu te salvează
când te împiedici de prima treaptă
a podiumului de premiere
exişti ca să existe iubire
ea înfloreşte, răneşte şi se pierde în larg
ochii nu sunt pentru vedereul
ei au văzut deja tot, ştiu totul despre
obsedanta eternitate
spre care te îndrepţi prelucrând invenţii
menite să ne reţină mai mult aici
creierul despică taina oricărei splendori
a inimii primite în dar la prima naştere
ce-ar face ea fără imprudenţele
coenzimelor tale sofisticate,
cu atâţia bacili, cili, coli
exişti fiindcă nici ei n-au încotro
când timpul te strânge de pe drum
în cochilia de piele şi oase
călătorind fără odihnă, din stea în stea
exişti pentru ca stelele să existe
a căror hrană tradiţional-necondiţionată eşti
când sunt prea îmbuibate
de vise, de viaţă, de moarte, cad…
LINIŞTE, VUIET
Ca o fiară curată
îţi bat în poartă
cu inima, o lumină sub care
dansează pasărea eliberată
cad plase albe şi roz peste marea
alungată de ţărmuri
trec printre stropii nepăsători
chiar dacă mi-e dor de iertare, înot
în apa sărată a sângelui tău
tu, binefacere a singurătăţii
cu oase de sticlă împrăştiate
printre cei ce mai dorm
marea revarsă fosforescentă
meduza otrăvită a cuvântului
născut doar pentru sentinţe
pleci cu zgomotul ultimei decapitări
revii cu pretextul vieţii pe buze
cu răsărituri şi apusuri concomitente
lumea râde în continuare
ziua de mâine vânează, pedepseşte
vara se rostogoleşte sinucigaşă
sub privirile celor ce nu o văd
marea loveşte ca un destin
supravieţuieşte cu orice preţ…
SUPLICIUL VINDECĂRII
Lumea se contemplă
în cei ce se iubesc
şi se urăsc periodic
lacrimile urcă la cer
dintr-un prost obicei
cum poţi apăra o lacrimă
să nu devină zâmbet condescendent
călăii-mi devin amanţi
apoi duşmani strategici
lumea îmi va arde trecutul
odată cu trecutul ei obosit
dintr-un străvechi obicei
trupul, sufletul se vânează reciproc
unul prizonier, celălalt etern evadat
lumea îşi trage pe faţă
pânza de doliu a pământului
prin atâta foşnet de aripi
eu sunt viermele lui sonor
el e viermele meu multiform
dezarticulaţi în sute de adevăruri
rupând unul din celălalt
căci aşa cere legea aspră a iubirii
şi strămoşească
cerându-ţi să mori
pentru ceea ce nu-nţelegi
că e mai bine aşa…
FISURI ÎN NETIMP
Pământul albeşte lent
deasupra filei albe
acoperindu-se repede
cu păsări negre
în şiruri ordonate şi dese
în frunte cu un vultur temut
marea revarsă peste malurile cu ceaţă
cuvintele câtorva înecaţi
merg pe urma de sare a poemului
cu mormanele lui de piei îngheţate
împinse de-o parte şi de alta
de lama buldozerului…
FLOAREA DE GHEAŢĂ
Înfloresc iarna
sub gerul năprasnic
însetată se-nalţă corola
nimeni nu-i poate vedea rădăcina,
vrejul de gheaţă
ce ridică talgerul sacrificial al petalelor
spre cerul ca o lamă tăioasă
înfloresc iarna sub crivăţ
fără teamă ori tremur
lupii vin din beznele albe
cu colţi de rubin
îi mângâi în treacăt
strig vântoaselor zărilor
sub şfichiul biciului lor de mătase
tai poteci prin nămeţi
până la casa bărbatului tânăr fumând
în faţa căminului cu foc vesel
îmi lipesc de geam fruntea, ochii sticlind
de-aş intra aş muri
şi el ştie asta…
SEMNE
Cocorii au venit prea devreme
şi au murit îngheţaţi
sufletul lor pluteşte încă
peste primăvara care încearcă
să iasă din plămânii universali
de îndată ce ne naştem
moartea ne ia în braţe
răul echilibrează abundenţa binelui
ştiu, prea multă fericire
ar face să-mi stea inima
acum, primăvara…
SILVIA MILER
Palatine efemer
(lui)
Să râd Doamne?
Zău că-mi vine…
Râsul hohoteşte-n mine
Poticnit şi sacadat,
Ruşinat de-un lung oftat,
Compilat şi cam… forţat.
Cine gâlgâie în cer
Palatine efemer,
Aromat cu trufandale,
Reluări voit carnale,
Strigăte de ajutor,
Ralanti de vechi motor?
Armăsar pursânge, jar,
Otavă, chemat coşmar,
Rău dorit, greu de-ndurat,
Bine-o fi de-i refuzat?!
Cursa de linişte
Când rămâne singur la
Cursa de linişte
Îşi adânceşte mâna-ntr-o aortă.
Copilul mag
Scoate sufletele celor dragi,
Deschide o carte nescrisă,
Mângâie regrete,
Dezmiardă bucurii,
Completează „sufletarul”…
E atâta vrajă încât…
Auzi flautul fermecat!
Brusc,
Liniştea se opreşte.
Calină, stă pe genunchi
Îmblânzită.
Inventarul unei seri
Ligheanul în care
m-am spălat de tine,
mâinile înfăşurate pe trup
până la absorbţia ultimului eu…
simţăminte noi,
aceleaşi imagini demonetizate,
apusul clipei de singurătate
împărţită frăţeşte la doi şi…
partea cea mai mare e a mea!
Străzile cu pavajul făcut
Pe măsura paşilor tăi,
Tăcerile noastre în sens unic,
Minutele tasate pe
Ceaşca de răbdare,
Încheietura mâinii cu
Fracturi multiple de cuvinte,
Respiraţia întretăiată,
Contorsionată de
Gânduri constrictoare…
Traficantul de senzaţii
Am avut un păun
Pe un aisberg în Antarctica
Când îşi rotea coada
Ochii Africii se odihneau
Pe banchize
Cocorii zburau
Atât de jos încât
Le puneam şei…
Atunci parcările toate
s-au umplut cu zebre
Le… pierduse…
O pală de vânt
Traficant de senzaţii…
Dimineţi roşcovane
Dimineţile roşcovane
Îmi strănută la urechi.
E un soi de ceas deşteptător
Ţinut sub duş scoţian…
Dimineţile roşcovane
Prăjesc pâinea pe
Răsuflări somnoroase
Între foi de mătase.
Ochiurile, jeteuri delicate,
Tricotează legende
Cu ramuri de măslin…
Elena Bost
lasă cerul să se aplece
până la rădăcini
ce ciudat să nu crezi în îngeri
dar să-i vânezi pentru aripile lor
pe la colţuri de biserici
ce ciudat să nu auzi cum timpul
se naşte de trei ori pe noapte
dar să-i simţi plânsul pe retină
totuşi
nu zgâria tencuiala de pe pereţii inimii
şi mai ales nu o folosi ca să pictezi
portretele îngerilor doborâţi
(aşteaptă ca timpul să fie din nou de lemn)
dar poate că e mai ciudat
să vânezi păpădiile pentru că
nu au aripi care să-ţi fure o bucată
din mlaştina gândurilor şi nici plâns
care să te învelească în perdele dimineaţa
în cazul acesta
scoateţi colecţia de nimburi la licitaţie
şi cumpără-ţi în schimb
lut şi sevă pentru un alt trup
brăţări de nisip
călătorule
se închid ochii pietrelor pe drumul plin de praf
aşa că lasă cerul sub tine şi pământul deasupra
sfărâmă în mâini speranţe şi scoarţe de lumină
petale de îngeri
apoi înghite totul cu lăcomia cu care ai muşca
din lanţurile crescute pe glezne
fii fără grijă
apele o să-ţi spele toate gândurile
sedimente pe punctul din care ai plecat
plimbă-te pe linii paralele presărate cu prăpăstii
puneţi pietre cât mai mari în drum
tot tu le vei căra în spate
pentru că ele sunt viitorii tăi zei
nu-ţi vei vedea trupul prin ochii vulturilor
dar vei simţi durerea revărsându-se
pe ghearele lor încovoiate
şi chiar dacă dincolo de pasul tău doar cioburile
se vor mai chinui să-ţi fie pământ şi piatră
nu te întoarce din drum melcii vor fi
întotdeauna acolo să-ţi astupe paşii
ca să fac pe plac
anotimpurilor din oase
întâi doctorii m-au întors pe toate părţile
ca pe un obiect cu mecanism necunoscut
apoi mi-au făcut analize ca nu cumva
să nu fiu compatibil cu grupa de culoare a pânzei
(asta ar da complicaţii grave dacă seva s-ar
încăpăţâna să se rostogolească pe trepte)
cu o seringă mi-au scos sufletul
jumătate alb jumătate lichid şi
l-au dat împrumut cerşetorilor de oglinzi
oricum nu mai era bun decât de adăpost
pentru fluturii tatuaţi pe pielea primului zbor
în timp ce ochii au făcut
turul dezastrelor mele de zi cu zi
am stat nemişcat până când toate culorile
mi s-au lipit de o silabă de pânză
acum nu mă simt mai bine
nici vindecat de cădere nu sunt
însă dacă m-am născut bolnav de-o aripă
o să mă pansez în continuare
cu blasfemii la adresa îngerilor
paşii se strivesc
doar la mersul înapoi
ca să plec în pribegie
mi-am împăturit cu grijă sufletul
şi l-am pus într-un trup fără nume
am lipit primul pas pe talpă dar
m-am împiedicat de privirea fixă a statuilor de ceară
ce stăteau tăcute deasupra mea
puse la uscat pe frânghii împletite din aripi
ochii îmi cereau tot mai mult nisip
aşa că mi-am vândut toţi zeii de sticlă
cu tot cu reflexiile lor frământate de lumini albastre
în sfârşit puteam măsura timpul prin ochi
şi întunericul prin piele
