Fărădelegea lui Călin – Gadul civit
Nu rar, ci unicat!
Din capul locului, din startul titlului zece, un capitol – un articol. Atât dorește legislatorul să ofere. Art. 2279 – nici măcar un număr rotunjit la o zece întreagă – prezintă garanțiile personale: cunoscuta fideiusiune, cele garanții autonome și…. Așteptările unei continuări la modul particular s-au dovedit zadarnice. „… precum și alte garanții anume prevăzute de lege.”
Pierdere de timp? O iluzie. Fideiusiune. M-aș opri să mărturisesc ce greu îmi este și să o gândesc, și s-o pronunț. Voi renunța să reproduc logoreea Art. 2280 pentru definiția aproximată a dexului. Contract, ne contract, cineva, dar creditor, își ia obligația de a plăti datoria altcuiva, totuși debitor, însă neexecutant al obligațiilor personale. Diferența față de onerozitate constă în remunerare sau drept serviciu oferit gratuit.
Deși există fideiusiuni obligatorii, impuse de lege și instanță. (Art. 2281)
Cum totuși provine dintr-o vatră a voinței, fideiusiunea nu se găsește în mod natural în relațiile parteneriale, trebuie pusă în scris și autentificată, semnată și parafată. (Art. 2282)
Din sămânță de binefacere, fideiusiunea poate fi inițiată și fără știrea debitorului, și chiar de debitorul este împotrivă. (Art. 2283)
Obligație la obligație. Să-ți bagi pielea în saramura fideiusiunii doar ca să garantezi că altul asemenea ție se achită la rându-i de o îndatorare identică. (Art. 2284)
Discuția despre țărișoara mea trebuie începută cu domiciliul. Vrei tu lege să ai garanții din start, bifează că fideiusorul nu poate locui decât în România. Mai apoi scrie că ar fi nevoie să dețină bunuri suficiente cât să acopere creanța. Despre proprietatea lor obligatorie tot aici „la noi” (a Margaretei Pâslaru; cu ce final apoteotic!; ascultați-o!) avem o perimare în funcție. De ce tot aici, când nu mai suntem de mult prinși între granițele unei patrii ce ținea cu dinții de granițe și independență? Clar însă, persoana implicată în preluarea îndatorării trebuie să fie „… capabilă…”, dar juridic, Codul Civil trebuia să adauge ceea ce orice om normal la cap trebuie să fie: capabil de exercițiu. Adunate, avem trei condiții care pot fi satisfăcute numai împreună. Fără cel puțin una dintre ele, debitorul trebuie să prezinte un alt fideiusor. Totuși obligativitatea triadei nu este o condiție sine qua non, dacă persoana este una special aleasă. (Art. 2285)
Schimb de… fideiusiuni. Doar garanția. Alta decât cea propusă inițial. Dar o garanție suficientă acoperirii obligației asumate. (Art. 2286)
De-or mai fi și nemulțumiți în privința bunurilor sau garanțiilor, de fideiusor se ocupă instanța. (Art. 2287)
Doar n-o fi așa, de paradă. Fideiusiunea are o existență condiționată de caracterul valabil al obligativității. Când pui pe nu înainte și însă după, trebuie să existe o legătură între cele două chestiuni. Aici, la Al. 2 eu unul nu văd care. Între obligația valabilă și una naturală – neexplicată – nefiind vreun motiv de punere în antiteză. Garantarea fideiusiunii bazată pe „naturalețe” este condiționată, fideiusorul având știința împrejurărilor (nu mă dumiresc care). Și „… cele de care debitorul principal se poate libera invocând incapacitatea sa…”. Oricum, fideiusiunile sunt atemporale. Te angajezi acum, plătești când n-o mai putea cel ce se va obliga și n-o mai putea. Fideiusiune și pentru obligații condiționale. (Art. 2288)
Nimeni nu-și permite să facă favoruri și risipă. Cât este fideiusiunea, în cuantum și perioadă contractuală, atât rămâne. Nimic în plus și nicidecum împovărător. (Art. 2289)
