Propoziții pretențioase – Amușesc
Hăului ce se căsca pe unul dintre colțurile acoperișului. Cine știe cum va fi arătat acum mai bine de o sută de ani?
Poate mai puțin. Aspectul vetust al căsuței din deal dădea impresia clară a fi fost cel puțin dinainte de al doilea război mondial. Mucegaiul găsit în câteva scânduri, zidurile ciupite de vreme, ferestrele cu vopseaua scorojită…. Indicii ale existenței chiar ajungând în vremurile Micii Antante, fără antreul obișnuit de la casele țărănești, cu intrare directă într-o cămăruță, din care se intra apoi în alta. Detronarea vechii table s-a desfășurat în condițiile unei „vitregii” suportabile, reparațiile la fel, încât noul înveliș să se poată monta cu cât mai puțină greutate. Reparațiile fiind cheia succesului garantat. Ca și la domn Pârăială, în aceeași est-sudică parte, terenul se prăvălea brusc în curțile vecinilor ulicioarei cu acces din fosta stradă Independenței. V-am mai împărtășit dezaprobarea mea privitoare la terminațiile stradale. De ce nu strada Independența? Azi nu mai contează, devenită Mihalache, singura noastră legătură, chiar defectuoasă, cu prima reuniune de familie românească menținută mai mult de un an mihaivitejesc, a împiedicat răstălmăcirea de odinioară. Kletzer cel bătrân, la final, s-a declarat mulțumit, deși fiul nu pusese preț pe dorința tatălui. Ar fi dărâmat-o din temelii pentru a-și mai procura spațiu, cel de curte rămas după ocuparea cu casa rămânând insuficient. Cine a dat spațiul locativ? Cine l-a primit? E atâta mirare…. Începând de la Kletzeri, până aproape de colțul ulicioarei, aș fi retras sau refuzat încadrarea în spațiul imobiliar al orașului tot acel teren. Normalitatea ar fi impus pasul retractil al părților. Să stai cu pământul în cel puțin unul dintre zidurile casei, să te apuce de fiecare dată când ajungi acasă durerea de picioare, limba să-ți iasă din gură precum la câini pentru efortul de a nu dori altceva decât să intri în propria locuință. O adevărată probă de escaladă. În fostul leagăn al copilăriei lui Buli, în curtea – de se poate numi astfel – lui Emil Maț, în următoarele, la cumnatul profesoarei-clientă de la Nicolești și la încă una ar trebui elevator, lift. Plus somnul pe care în locul lor nu l-aș dormi liniștit. O mie de cruci făcute, o mie de amulete ocrotitoare la gât nu te scapă de un eventual mic cataclism. O alunecare de teren. Cu toate soluțiile inginerești posibile și tot nu s-ar găsi pe amplasamentul actual o soluție liniștitoare. Poate raderea întregii măguri până după Cursul Apei. Fuse, deci, astă lucrare. Apoi câteva jgheaburi pe la noutățile din spate: bucătăria și cam atât. Ea montată direct în pământ cu dosul și laterala flancată de trepte de ciment, înguste și abrupte. Iar sfârșitul epocii „marii prietenii” s-a încheiat cu acoperirea casei cu tablă nouă – montaj normal – și a unei părți de perete din spatele casei, tronsonul de la stradă, cu tablă reșapată din cea scoasă. O nenorocire groasă și oțeloasă. A cam strâmbat din nas, deși din ce avusesem, mai bine n-ar fi ieșit. Culoarea probabil, căci montajul a fost, în condițiile de la fața locului, de domeniul imposibilului. Nici cu două scări, cu ajutor de la celălalt nu se putea sta, măcar, pe jumătate neînfricoșat. De atunci am decretat, după micile nazuri și aerul de superioritate pe care avea obiceiul să-l țină la purtător mereu, încheiată orice relație pe linie profesională. Mai venea de prin Spania și-ncerca să-l mai momească pe tata cu câte o mică și insignifiantă lucrărică. Însă pretențiile lui nu mai aveau cătare la noi.
