Cenaclul Alexandru Sihleanu – 21 Octombrie 2023

NE ESTE NECESAR UN SIMȚ AL UMORULUI PREA MARE PENTRU A SURMONTA VICISITUDINILE VIEȚII

Sâmbătă, 21 octombrie, ziua †) Sf. Cuv. Mărturisitori: Visarion și Sofronie; Sf. Mc. Oprea; Sf. Preoți Mărturisitori: Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel; Sf. Cuv. Ilarion cel Mare, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Smarandache Agheană (Manea).
„La rubrica „in memoriam”, pentru a continua momentele de destindere oferite de camarazii Matincă și Agheană, care acum sunt plecați, dar sunt încă în sufletele noastre, propun azi o poezie a epigramistului Păstorel Teodoreanu intitulată Zece membri de partid. Dorința mea este să creez cu această poezie zâmbete, precum reușeau cei doi camarazi, care nu pot uitați, apropiindu-i și de medicul enciclopedist Mircea V. Homescu. „Zece membri de partid/ Visau „o viață nouă”,/ Unul a vorbit în vis…/ Și-au rămas doar nouă!// Nouă membri de partid/ De marxism s-au „copt”./ Unul s-a răscopt din ei…/ Și-au rămas doar opt!// Opt membri de partid/ Au trecut la fapte…/ Unul a trecut la Tito/ Și-au rămas doar șapte!// Șapte membri de partid/ Fac afaceri… grase./ Unul a intrat la zdup…/ Și-au rămas doar șase!//Șase membri de partid/ Au strigat lozinci./ Unul a strigat greșit…/ Și-au rămas doar cinci!// Cinci membri de partid,/ Când au fost la teatru,/ Unul n-a aplaudat…/ Și-au rămas doar patru!// Patru membri de partid/ …(Și cam toți evrei),/ Unul a plecat în Eretz…/ Și-au rămas doar trei!// Trei membri de partid/ Vorbeau de război!/ Unul a vorbit cam mult…/ Și-au rămas doar doi!// Doi membri de partid,/ Mândri – ca păunul…/ Unul a înnebunit/ Și-au rămas doar unul!// Un membru de partid,/ Cel mai lămurit,/ A plecat cu O.N.T.- ul…/ Și n-a mai venit!// Zero membri de partid/ Luptă pentru pace,/ Că partidul nostru drag/ Știe el ce face!…” Consider că nu e o greșeală prea mare dacă la ședințele Cenaclul Alexandru Sihleanu vom puncta, pe lângă poeziile de dragoste… și unele evenimente pe care românii le sărbătoresc. Un prim eveniment de punctat ar fi fost 13 octombrie 1875 când Ion Creangă debutează la Convorbiri literare cu Soacra cu trei nurori. Alt eveniment, la 19 octombrie 1961 a murit Mihail Sadoveanu, povestitor, nuvelist, romancier și om politic, născut la Pașcani, la 5 noiembrie 1880. Basarabenii, în adorația lor pentru Sadoveanu, îl numesc „BUNICUL SADOVEANU”. Alt eveniment, ne aflăm în apropierea zilei de 25 octombrie, Ziua Forțelor Armate ale României. Însă puțini militari, dar și mai puțini civili își amintesc că în anii ʼ50 Ziua Forțelor Armate era sărbătorită la 2 octombrie. Semnificația acestei zile a rămas cunoscută doar câtorva specialiști în istoria comunismului. Ziua de 2 octombrie reprezintă data care în 1943 guvernul URSS a aprobat înființarea, pe teritoriul său, a Diviziei 1 de voluntari români Tudor Vladimirescu. Declararea prin Decretul nr. 125/20 iulie 1951 și sărbătorită până în 1959, Ziua Forțelor Armate ale R.P.R. a contribuit enorm la modificarea percepției publice asupra acestui caz. La Muzeul Central al Armatei, din București, există o carte poștală trimisă de un militar în termen în 1952. Aceasta înfățișează un mândru militar român îmbrăcat în rubașcă (model sovietic), purtând un pistol mitralieră, tot sovietic. Silueta acestui militar estompează (atenuează) două medalioane care înfățișează avântul eroic al ostașului român de la 1877 (Războiul de independență). Cele două medalioane reprezintă lucrările de campanie ale pictorilor N. Grigorescu și Carol Popp de Szathmary. Despre războiul de independență, care este greșit denumit așa, doresc să-mi exprim gândurile cu altă ocazie.” (Mihai Doina)
„(Unui lăudăros) Te dai mare, spui la toți/ Că ai multe facultăți./ Ai uitat să spui, matale/ Că n-ai facultăți mintale. (Beția boală grea) Cu nevasta nu-i a bună/ Mai bine de-o săptămână/ Fiindcă am vândut măgarul, Să nu dea faliment barul.” (Safta Leaută, prin telefon, cu drag de la Năvodari)
A continuat lectorul de serviciu dl Viorel Dodan cu un grupaj de poezii și două scurte proze. Vă ofer lectura:
„(,,Viceversitate”) În lumea asta ce se schimbă,/ orb, nu va fi acela ce nu vede/ și nici ateu, acela ce nu crede/ iar mut, acel ce n-are limbă…// Unii spun că albul este negru,/ lumina e-un alt fel de întuneric,/ că binele făcut e răul luciferic/ și orice impostor, un om integru…// Războaiele se poartă pentru pace,/ armele sunt pentru dezarmare,/ sclavii, stăpâni peste popoare,/ vocal e doar acela care tace…// Toate sunt acum cu susu-n jos,/ frumos e numai cel ce e urât,/ deșteptul e un prost și-atât,/ minciuna e un adevăr frumos…// Viața e doar calea către moarte,/ iadul e, de fapt, un rai continuu,/ tot ce e concret e doar ambiguu,/ și tot ce e apropiat, e prea departe…// Normalitatea este una anormală,/ iar ploaia nu mai poate stinge focul,/ însă ghinionistul și-a găsit norocul,/ în dezordonata ordine universală…
(renaștere) cu mâinile goale tu mă zidești/ și-apoi mă prefaci în ruină,/ renasc în lumină când mă privești/ și inima, de viață mi-e plină// zâmbind, reaprinzi uitate fioruri/ în trupul de carne și oase,/ ce au mocnit sub frunze de doruri/ căzute în toamne ploioase// cu pasul ușor plutești prin odaie/ sub raze de Lună ocrotitoare/ umbra-ți firavă răsuflarea îmi taie/ veșnicia, doar o clipă îmi pare// în brațele tale-mi găsesc rostuirea/ și liniștea cea mult căutată/ fie să piară din lume, toată Iubirea/ doar s-o clădim înc-odată!
(bătrânul) bătrânul/ plecase să-și alinieze/ bucata de Pământ/ cu planetele/ era primăvară/ în iarnă/ și el simțea cum/ vântul îi fură pământul/ de sub picioare/ amestecându-l/ în marea de pământuri/ deznădejdea/ îl cuprinse văzând/ cum rămâne cu/ semnele/ făcute din bețe de salcâm/ pentru că nu mai are/ reperele pe care le cunoștea/ de ani de zile./ vântul/ i se încurca prin păru-i cărunt/ și singurul semn/ pe întinderea aceea/ era doar pălăria lui/ ținută în mână a deznădejde:/,,- Vântul/ ne fură pământul/ și pământul ne fură pe noi!”
(acolo unde se avântă plugurile) pe înălțimile spinării line/ ale câmpiei adormite/ trag brazda rodului ce vine/ fiare de pluguri, ascuțite// în largul miriștii tăcute/ se scrijelesc noi legăminte/ ce cu sudoare sunt făcute/ zălog etern pe oseminte// suflarea vântului zbicește/ răni ale dulcii scrijeliri/ iar soarele le încălzește/ cu raza marii lui iubiri// cu mâna streașină făcută,/ stă rezemată-n stâlpul porții/ o umbră tremurând tăcută/ uitată de răbojul sorții// a fost odată când câmpia/ se lua pe talpa ei osoasă/ și când trăia cu bucuria/ cântării fierului de coasă// și azi, câmpia o așteaptă/ să scrie cum făcea odată/ cu sapa, rânduiala dreaptă/ în roua nopții semănată// dar pe spinarea ei cea lină/ pașii nu i se mai aud/ căci se îndreaptă spre lumină/ spre un tărâm de verde crud…
(bipolar) zâmbesc din ce în ce mai rar/ în zile ce nu sunt în calendar/ nici nu sunt scrise-n sinaxar/ sau sunt contrare fusului orar// nu știu de ce mă port așa bizar/ poate încep să fiu un bipolar/ ce vrea să fie astfel, solitar/ fugar din spațiul său imaginar// în locul meu este un avatar/ care-a preluat acest calvar/ de a se afișa cu rictusul amar/ ca simplu obiect de inventar// vedeți, iubiți prieteni, așadar/ zâmbetul meu nu e ereditar/ la fel ca un sistem imunitar/ și de-aia-l folosesc atât de rar…
(Cugetări) Ex ossibus ultor!/ Le-am spus aceasta multor/ crescători de speranțe deșarte/ și de adevăruri cu capetele sparte…// Nosce te ipsum!/ N-am înțeles nici post factum/ unde e acel Big Bang al cunoașterii/ personale, ulterioare renașterii…// Carpe diem!/ Va trebui să ne rescriem/ frazele clipelor noastre netrăite/ pentru a putea fi mai bine citite…// Cogito ergo sum!/ Am înțeles târziu, la capăt de drum,/ că ,,a fi sau a nu fi” nu-nseamnă cugetare/ ci, mai degrabă, înseamnă disperare!
(alinare) ghicește-mi viitorul printre frunze,/ și-n fumul molatec de țigară/ care ni se strecoară printre buze/ și cu magia lui ne împresoară// adună-mă în palma ta cea mică/ linia vieții s-o măsor la pas/ fără vreun sens și fără nicio frică,/ de m-aș opri la vreun popas// fă-ți inima căuș de albe doruri/ din care, însetat să îmi adap/ sufletul obosit de-atâtea zboruri/ pe care aripile nu le mai încap//și lasă-mă așa, să mă-mpietresc/ cu fruntea-n mâna ta ușoară/ care-mi alungă haosul lumesc/ și cu căldura ei mă înfioară…
(răsărit) ne ținem de mână, așteptând în tăcere/ iar marea tace împreună cu noi/ sub razele soarelui ce unesc emisfere/ noi împărțim răsăritul la doi…// prin brațele noastre galopează fiori/ îmbrățișați ne pierdem în valuri/ iar ele ne poartă, plutind printre nori,/ către albastru, departe de maluri// suntem doar noi și un întreg pământ/ apărând iubirea în avanposturi/ trăgând gloanțe oarbe, în aripi de vânt,/ din tranșeele săpate-n săruturi// un pescăruș solitar sfidând depărtarea/ duce, despre noi, vestea în lume/ că am câștigat încă un război cu uitarea/ și că i-am dat răsăritului, nume…
(Semne) Între zbor și pământ/ E un cer de cuvânt,/ E un verb infinit/ Conjugat, împlinit…// Între virgule reci,/ Mărginite și seci,/ Se întinde o lume,/ Fără zâmbet și nume…// Nesfârșite mirări/ Rătăcesc pe cărări,/ Căutându-și un rost/ În vremuri ce-au fost…// Sprijinite în puncte,/ Alte semne defuncte/ Bântuie prin pagini/ Zdrențuite pe margini…// Și în calea lor/ Se-așterne covor/ De cuvinte supuse/ Și gânduri nespuse…
(Pământul) n-am mai umblat desculț/ de când eram copil,/ n-am mai simțit/ pământul și căldura lui/ nici praful lui fierbinte, arzător,/ frământat de roțile cu spițe/ ale căruțelor întorcându-se de la câmp…/ umblam atunci o zi întreagă,/ o săptămână, lună, vara toată…/ din el ne luam puterile de hoinăreală/ că nu ne trebuia nici masă, nici odihnă…/ aveam doar praful între degete,/ în urechi și-n părul ciufulit…/ îl aduceam acasă/ ca pe un trofeu de vânătoare,/ când ne-ntorceam, în orele târzii…/ ne despărțeam cu greu de el,/ căci mama ne spăla/ dar noi știam că mâine alt pământ vom câștiga/ în cursa inocentă spre a crește./ ,,- Vedea-v-aș mari, să fiți curați!”/ zicea râzând, sărmana mama…/ să nu uitați pământul în care v-ați scăldat și ați crescut/ și nici acele mâini ce v-au spălat!/ din ele ne luăm încă energia,/ chiar dacă nu mai umblăm desculți…/ pământul ăla-i tot acolo/ și mai așteaptă încă tălpile goale
de copil,/ care să-l frământe,/ iar el să le încălzească din adâncurile lui,/ râzându-și în pietre/ și-n păsări la orice urmă de copil/ pe obrazul lui îmbătrânit/ de atâtea altele înaintea noastră…
(El și ea, într-o dimineață, leneveau în pat…)
– Auzi, dragă?
– Mmm!
– Cine e la rând să facă cafeaua azi?
– Tu, normal!
– Cum adică, normal?! Rândul meu a fost ieri! Azi ești tu!
– Nu, nu! Ieri a fost rândul meu, dar n-am avut cafea! Ai uitat?
– Ei, ba nu! Dar tot a fost rândul tău!
– Ei, lasă! Doar nu ne-om lua acuma de la o cafea! Du-te și fă-o, că cum o faci tu, n-o face nimenea!
– Mvaaai! Mersi, dragă! În sfârșit, aud și eu ceva drăguț de la tine!
– I-auzi! Da` ce?! Pân-acuma n-am zis nimic drăguț?
– Ei, ba daaa! Ai zis, da` ziceam și io așaaa…
– Păi, așa zic și io! Auzi?
– Da!
– Mă-ta mai trăiește? Că n-am mai văzut-o ieșind din dormitor de vreo două zile! Hă, hă!
– Te rog frumos să nu faci mișto de mămica, da?! Trăiește și e foarte bine! Dar tu n-o vezi că iese când nu ești acasă!
– Normal că e foarte bine! Trăiește în casa mea, se hrănește cu zilele mele… Știi ce mă gândeam? Ce-ar fi s-o ducem la un azil? Că tot am văzut aseară știrile alea despre…
– Costeluș!! Cum poți să fii atât de nesimțit?
– Da` ce-am zis, dragă? Ori nu-i așa? Că de când e mă-ta la noi, nu mai pot să fiu liber în casa mea!… ,,Nu, că ne-aude mămica!”… ,,Nu aici, că ne vede mămica!”… ,,Vai, dar ce-o să zică mămica?”… Când mă bucuram că am scăpat de copil, acuma dau de mă-ta!… Nu i-ar fi mai bine ei acoloșa, printre oameni de aceeași vârstă cu ea?
– Vaai, Costeluș! Mai încet, că poate te-aude!
– Să audă! În casa mea vorbesc ce vreau, când vreau!
– Mă, Costelușule, mă! Care casa ta, mă? Ai uitat că ți-am dat-o ca dar de nuntă lângă nevastă-ta, mă? Că n-aveai nici costum de ginerică, mă! Noroc că murise Leonaș al meu, fie-i țărâna ușoară!, și că ți s-a potrivit costumul ăla de l-am dat peste groapă, că altfel erai în curu` gol!… Și tu vrei să mă duci la azil, mă, Costeluș, mamă?… Nu-i de-ajuns că-mi mâncați ficații și pensia?…
– Auzi, bre? Ia mai lasă-mă cu poveștile astea! Ce tot îmi scoți ochii cu costumu`… cu nevasta… cu astea! Să zici mersi că stai cu noi! Că, iote, alții n-a avut norocu` ăsta și le mănâncă străinii și pensia și ficații! Și, la urma urmei, ce?! Io n-am muncit? Aveam salariu bun! Că, de-aia s-a lipit fie-ta de mine, ca marca de scrisoare! Că era pă interes, de-aia!
– Phiii! Auuu! Costeluuș! Cum poți să spui așa ceva, după atâția ani? Mămicoo! Nu te lua după el, bre, că nu știe ce zice!
– Ei, lasă, Tănțico, că parcă io nu știu ce-am crescut! Nu mă iau io după el! Mă iau după alții care mi-a zis că nici fată mare n-ai fost!…
– Mămicuțoo! Aoleu, mor! Și matale, bre?
– Lasă, lasă, nu te mai ofusca atâta! Zi mersi că l-ai găsit p-ăsta, că rămâneai fată bătrână! Să nu-ți pară rău! Iote ce bine-o duci! Apartament la bloc, mașină de spălat, copchil de 35 de ani plecat la muncă-n Spania! Păi, dacă erea vremurile astea pă vremea mea… ăhă! Ajungeam regina Mării Britanice!… Ce? Hai, nu mai plânge, că nu te mai faci cum ai fost! Hă, hă!…
– Bre, ia stai oleacă! Cum adică, n-a fost fată mare, că mie așa mi-a zis!… Tănțico, e adevărat ce zice mă-ta? Să-mi recunoști acuma, că… că… nu știu ce fac!
– Păăăi, eram mare, mă! Că aveam 25 de ani! Credeam că ți-ai dat seama! Că și io te-am crezut când îmi spuneai că pentru tine, sufletul contează, nu trupul! Vaaai, mă, Costeluș, ce vremuri erau! Și ce ne-am mai iubit! Pe unde ne-apuca… Hi! Iartă-mă, mămico!…
– Neah, neah, neah! Stați oleacă, că nu merge-așa!
– Las-o. mă, Costeluș, că merge-așa! Te-ai obișnuit cu ea…
– Nu, bre! Nu las nimic! Mie să-mi spuie acuma dacă a fost fată mare sau nu!
– Ăhăăă! Vai, Costeluș, ce mă dezamăgești! Ți-am fost fidea 30 de ani și tu… Și tu, Costeluș?!…
– Și io, Tănțico! Și io! Că și alții… Numa` io nu!…
– Mă, copii, mă! Nu, mai bine vă face mămicuța voastră o cafea de-aia bună de care vă place vouă? Voi stați acoloșa în pătuc ca doi porumbei și mai giugiuliți-vă până e gata cafeaua!
– Aaaa, ce frumoos! Săr`na mămicuțo! Să-ți dea Dumnezeu sănătate, că cafea ca a mata, nu mai face nimenea!… Iete, să știi și matale că de-aia nu te duc io la azil!
(La doctor)
– Să intre următorul!
– Da! Io sunt!… Haideți, bre, doamnă, că io am fost de-azi dimineață aci!… Iote la ea?!… Bună ziua, don` doctor!… Ia uite?! Da` ce credea ea?! Că așa merge?… Pfff!
– Luați loc! Care-i problema?
– Problema e că s-a înrăit lumea, don doctor! Păi, io viu aciișa de la cinci dimineață, cu rata de patru ca să hiu primu` la rând și vine ăștea de la oraș care se trezește ca boierii la nouă și vrea să intre-n față!…
– Bre, care e problema matale? Ce te doare? De ce-ai venit?
– Mă doare, don doctor! Mă doare că nu mai e lumea aia cum erea odată…
– Bre, tataie! Ce boală ai?
– Păi, aia e! Am boală pă ăștea de la oraș!…
– Bre, tataie! Ești bolnav?
– Păi, cum să nu? Că altfel nu vineam la matale, don doctor!
– Așa, și de ce ești bolnav?
– Iete, mă doare aciișa, într-o parte!… Ia bagă matale mâna!… E… e… e… acoloșa, la buzunar! Ce-ai găsit?
– Bre, ce-i cu plicu` ăsta?
– Pii, l-am adus cu mine, să… că de-aia mă durea într-o parte!
– Bre, matale știi cum se numește treaba asta?
– Piii, nu știu, păcatele mele, că io n-am școală multă ca matale! Ce să știu io de-astea de doctori?!
– Bre, asta se numește șpagă!
– Aoleu! Și e grav, don doctor? Mă mai fac bine?
– Bre, e cam grav! Da` dacă te tratezi, te faci bine!
– Așa, don doctor! Că-mi zicea și baba mea: ,,Mă, dacă o muri unu` din noi, io mă duc la mămica, să știi!” Da` acuma, m-am liniștit!…
– Bre, ia ăsta înapoi și să nu mai spui la nimeni, că te ia poliția!
– Aoleu, păcatele mele! Da` de ce să mă ia? E prea puțin?
– Bre, tataie, matale îți arde de glumă, da` asta e o treabă serioasă!
– Pi, de-aia am venit și io don doctor! Că am râs io cât am râs, da` văz că nu prea e de râs! Mie să-mi spui drept: cât mai am de trăit? Să mă pregătesc, să pui baba să-mi facă coliva… că scândurile le-am pus de mult, în pod la uscat… Aia e! He, he! Cum zice și băiatu` ăla care râde mereu! Tare drag mi-e de el! Că așa eram și io: numa-ntr-un râs și-o veselie am dus-o toată veața! Da` acuma… O să vază și el!…
– Bre, pân` la urmă, de ce-ai venit? Ce te doare?
– Pi, nu-ți spusei? Mă doare-ntr-o parte!
– Asta am văzut! Da` nu-i de-acolo! Altceva?
– Piii… altceva n-am! Că atâta mi-a zis baba că trebe!…
– O trimitere, ceva, ai? De la medicul de familie?
– Trimitere? Am, că m-a trimes baba! Zice: ,,Du-te, mă, la un doctor! Nu vezi că te-ai ramolit de tot? Să-ți dea nește buline de-alea de ia toată lumea!” Și am venit, na! Că, ce să fac? Să mă cert cu baba?… Și, ce doctor de famelie? Că-n famelia mea am rămas numa` io cu baba mea! Copchiii e plecați toți, ne vedem numa` pă hațap… pă internețile-alea…
– Tataie, câți ani ai?
– Da` cine mai știe, don doctor? Io nu mai țiu minte, da` stai c-o întreb pă baba mea! Că ea e cu anii, cu astea! Ea știe toate alea!… Stai oleacă, să-i dau un telefon!… Alo!… Filico!… Auzi, fă, mă-ntreabă don doctor aicea!… Da, fă, am ajuns!… Da!… Mă-ntreabă don doctor că cică câți ani am?… Ce?!… Câți?!… Zi, fă, mai tare, că știi că n-auz cu urechea asta!… Douășcinci?… Auziți, don doctor, că, cică douășcinci!… Ce zici?! A, opzeșcinci?… Aaaa, văz că nici tu nu mai știi!… Ce?!… A, da, i-am dat! I-am dat! Da` n-a vrut să-l ia, că cică e boală gravă și mă bagă la pușcărie de nu mă mai fac bine toată veața!… Hai, te pup, fă! Vorghim acasă!… Deci, opzeșcinci, don doctor!
– Așa, deci! Ia zi matale, mănânci bine? Dormi bine?…
– Da` cum! Mănânc toate alea și dorm ne-ntors!… Ba, din când în când… și cu baba mea!… Știi alde matale! He, he!
– Ha, ha! Adică, ce faci?
– Pii… ce face omu` cu femia lui, noaptea-n pat! Ne dăm cu alifii… când ea pă mine, când io pă ea!…
– Ha, ha! Cu ce alifii vă dați, bre?
– Alifii de-alea de oase!…
– Bre, n-auzi! Du-te matale acasă, că n-ai nici pe dracu`! Ești sănătos!
– Aoleu! Ba, pă dracu` îl am, don doctor! Că trăiesc de… nici nu mai știu de când!… cu ea-n casă! Că muierea-i dracu` gol! Că erea bine când erea goală la tinerețe… Ăhă! Nu ca acuma!… Da` bine că-s sănătos în rest!… Și cu ăsta ce fac acuma?…
– Ia-i babei ceva frumos de la piață! O basma, ceva…
– Eii, oi vedea io! Da` o țuică pentru mine poci să iau?
– Poți, poți! Mergi sănătos!
– Sănătate și matale, don doctor!… Alo!… Fă, Filico!… Nu, fă! A zis că-s sănătos! Na, că nici acu nu scapi de mine!… Auzi, fă? La ce oră e rata aia de trei jumate?…
(orașul meu) orașul meu cu străzi adiacente/ și case declarate monumente,/ își duce, molcom trai provincial/ păstrându-și sufletul patriarhal// vegheat de coamele de dealuri/ ce se aseamănă cu niște valuri,/ se răcorește cu turbine eoliene/ accentuând senzația de lene// străzile șerpuiesc și se-ntretaie,/ sub lacrimile ploii ce le-nmoaie,/ iar trecătorii își deschid umbrele/ și se ascund, grăbiți, sub ele…// unele străzi, poartă cu mândrie/ vechile haine, pierdute-n reverie, dintr-o istorie care a fost uitată/ sau, n-a fost niciodată căutată…// altele au haină nouă, de asfalt,/de la un capăt și pân` la celălalt,/ și își arată, vesel, noile trotuare,/ gătite cu borduri, de sărbătoare…// orașul meu cu străzi indiferente/ pierdute într-un ,,dolce far niente”,/ se lasă copleșit de-o moleșeală/ în după-amiezile cu zăpușeală…// viața e liniștită în orașu-acesta,/ când, până și mașinile își fac siesta,/ e-atâta liniște, iar străzile-s pustii,
se-aude cum se coc strugurii-n vii…// la umbra deasă a bolților din curți/ puii de om, cu pantalonii scurți,/ se joacă pe tablete, în mod obișnuit,/ sub ochii unui bunic ce-a adormit…// un vânticel ce-abia se mai simțea,/ mergând nehotărât spre treaba sa,/ se mai oprește și așa-ntr-o doară,/ la intersecții, praful îl mai înfioară…// până și morile de vânt au ațipit/ iar nemișcarea pare că le-a molipsit/ și s-au oprit ca să se odihnească
ieșind puțin din ordinea firească…// pe turla Catedralei cu luciri solare,/ și-a oprit zborul o pasăre călătoare,/ să se odihnească acolo sus, pe cruce,/ ce-o să-i arate calea pe care s-o apuce…// sirena unui tren care salută gara/ alungă liniștea, și cheamă seara,/ iar locuitorii, pe la scări de bloc,/ vorbesc despre respectul reciproc…// orașul meu cu străzi întretăiate,/ și cu povești nespuse sau uitate,/ își poartă, mândru, sutele de ani,/ pe-aleile din parcul cu platani… (Muzică pe această poezie de Cornel Tudose)”
Lectorul de astăzi, dl Viorel Dodan, a prezentat un grupaj de unsprezece poezii într-un stil propriu, cu o tematică diversă, ceea ce dovedește că autorul are antenele în funcțiune, cunoscând realitatea cotidiană cu tot ce înseamnă politic, viață rurală, cunoaște și dragostea, iar câteva cugetări din autori clasici sunt interpretate în stil neaoș românesc și putem adăuga, și un ușor suport umoristic. Cele două proze reflectă viața domestică și relația pacient doctor, într-un context umoristic care îl definesc pe autor. O lectură care a creat un ambient plăcut. Spor la scris și îl așteptăm la o nouă lectură!
„Astăzi am descoperit un văr al lui Păstorel Teodoreanu. Lectorul de azi, dotat cu talent și cu har poetic, ne-a prezentat pentru bună dispoziție și versuri și proză așa cum este știut de toată lumea. Îl felicit pentru ce are tipărit până în prezent și doresc să primesc o carte cu autor Viorel Dodan, ca să mă laud că sunt coleg de cenaclu cu D-sa.” (Mihai Doina)
„Activitatea literară a lectorului de astăzi este cunoscută la nivel local. Personal am intrat în contact cu opera dumnealui prin intermediul a trei surse: postările din mediul online, lecturile din cenaclul și în primul rând, cărțile sale. Am citit trei dintre cărțile dumnealui: Râmnicul meu (Editura Rafet, 2015), Versuri neserioase (Editura Rafet, 2016), și Tresărire de lumină (Editura Rafet, 2017). Referitor la materialul prezentat astăzi, constatăm că se împarte în trei secțiuni: prima secțiune este compusă din zece poezii, acestea fiind bogate în diverse figuri de stil, chiar afirmații îndrăznețe („ iadul, de fapt un rai continuu”), dar există și citate din autori clasici: Vergilius, Cicero, apoi Horatius și René Descartes. A doua secțiune este reprezentată de două fragmente în proză, ambele cu rolul de a amuza cititorul și se înscriu pe linia pamfletelor și epigramelor pe care lectorul le-a cultivat de-a lungul timpului. Ultima secțiune a materialului este reprezentată de o poezie care a devenit textul suport al unei melodii interpretate de către Cornel Tudose. Materialul este bogat și sunt convins că poate sta la baza unui viitor volum. Îi dorim inspirație și puterea de a duce la bun sfârșit munca pe care a început-o.” (Cristi Rusin)
„Dl Dodan, cu mulți ani în urmă, a venit la Cenaclul literar Alexandru Sihleanu cu gânduri și poezii frumoase. Ne-a fascinat mai mult cu prozele prezentate, erau cu iz rural patriotic. Era așteptat cu bucurie la ședințele de cenaclu. Este un scriitor iubit de cenacliști și cărțile pe care le-a făcut atestă acest lucru.” (Valeria Popa)
„Deși sunt venit de curând în cadrul Cenaclului Alexandru Sihleanu pot să-mi exprim, în primul rând, crezul meu: timpul este judecător. În aceste condiții, aprecierile și comentariile mele sunt mai puțin importante. Mă voi referi la o singură poezie: Cugetări. „Ex ossibus ultor”, din aceste oase va ieși un răzbunător, cu care sunt de acord, mai ales având în vedere vremurile pe care le trăim, dar răzbunător în concepția mea este acela care va repune lucrurile în justa lor poziție. „Nosce te ipsum”, cunoaște-te pe tine însuți. Aș veni cu o completare că acel Big Bang este momentul când Iisus a spus „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Doar cunoscându-te pe tine însuți puteai face acest lucru. „Carpe diem”, trăiește clipa. Consider că nu avem timp să ne rescriem clipele noastre netrăite și atunci într-adevăr trebuie să acționăm în consecință. „Cogito ergo sum”, gândesc, deci exist. Este într-adevăr o cugetare, dar care consider că are mai puțin de a face cu acel shakespearean, acel „a fi sau a nu fi”. Mă voi referi la cele două fragmente de proză care parodiază realitatea existenței noastre cotidiene, fiind un mic video film al momentelor pe care le trăim împreună, abordate cu ironia specifică a românului.”(Mircea Mocanu)
„Ca de fiecare dată, lectorul de astăzi vine cu material literar în proză și în versuri scrise în stilul său propriu, care l-a și consacrat ca autor de poezie și proză. Este un bun observator al vieții conturând în poeziile sale pe temă socială, cu iz umoristic, aspectele negative care predomină în toate domeniile activității umane. Această temă și aceste aspecte pe care le relevă autorul în opera sale le găsim în literatura tuturor timpurilor. Una dintre poeziile lecturate bătrânul, trece la o altă stare de spirit, meditând asupra unei sensibilități umane și anume dragostea față de pământul unde ne naștem și creștem. Poezia este o meditație, ca specie literară. Nu ocolește nici tema iubirii, poetul Viorel Dodan abordând această temă în poezia răsărit unde este descrisă așteptarea în mijlocul naturii, la o margine de mare. Celelalte două lucrări literare prezentate sunt două schițe umoristice în care autorul reflectă anumite aspecte din realitatea înconjurătoare. Folosește exprimarea orală din care putem desprinde caracterul personajelor. Aceste schițe pot fi oricând jucate pe scenă, autorul folosind dialogul. Felicitări autorului!” (Aneta Țâru Dumitreșteanu)
„Lectorul de azi ne-a prezentat o temă diversificată în concordanță cu observații asupra lumii înconjurătoare, expunând totodată opinia sa și sentimentele care-l încearcă vis-à-vis de aceasta. În poezia „Vicecersitate” este oglindită o stare de antiteză a timpului prezent. Lumea de azi este întoarsă cu susu-n jos, ceea ce este normal, este considerat o anomalie și ceea ce este greșit conform conceptelor noastre, este considerat adevărat: „Toate sunt acum cu susu-n jos,/ frumos e numai cel ce e urât,/ deșteptul e un prost și-atât,/ minciuna e un adevăr frumos…” Poezia renaștere este închinată puterii de transformare a iubirii asupra omului. În versuri este exprimarea poetului care se situează între extreme: „cu mâinile goale tu mă zidești/ și-apoi mă prefaci în ruină,/ renasc în lumină când mă privești/ și inima, de viață mi-e plină.” De asemenea, în continuare ne sunt prezentate poezii închinate vieții domestice și filosofiei existențiale specifice omului de la țară. A se vedea poeziile bătrânul și acolo unde se avântă plugurile. În poezia bipolar, prin extrapolare, se face referire la o trăire de tip special, care duce cu gândul la afecțiunea bipolaritate, caracterizată prin trecerea de la o extremă la alta, de la o trăire la alta. Îl felicit pentru creație și îl așteptăm să revină în cenaclu mai des.” (Georgeta Iuga)
„Lectorul de servici de astăzi, 21 octombrie, dl scriitor Viorel Dodan a prezentat în cadrul Cenaclului literar Alexandru Sihleanu un set de poezii de actualitate și proză. Începând cu poezia „Viceversitate” dl poet ne descrie în versuri ,,Toate sunt acum cu susul în jos,/ frumos e numai cel ce e urat,/ deșteptul e un prost și atât,/ minciuna e un adevăr frumos…” constatând denaturarea gândirii, de astăzi, a realității înconjurătoare de cei ce sunt la putere. Poezia renaștere: „Cu mâinile goale tu mă zidești,/ și apoi mă prefaci in ruină,/ renasc in lumină când mă privești/ și inima, de viață mi-e plină.” Din aceste frumoase versuri rezultă puterea iubirii transformă omul. În poezia bătrânul, versuri scrise cu un deosebit stil poetul demonstrează, un trecut trist, chiar și prezent, al bătrânilor. Arătând în frumoasele versuri cum „ne fură pământul/ și pământul ne fură pe noi!” Iar în frumoasa proză, La doctor, piesă de teatru, care ne-a făcut să zâmbim, scrisă cu umor și citită cu mult talent teatral, cum se vorbea la sate cu dialectul original, al frumoaselor zone în care locuiau, e scrisă la superlativ.
Prin această frumoasă scriere, autorul ne demonstrează, cât de „atenți” erau oamenii din anii anteriori, când mergeau la un medic. In momentul de față, părerea mea personală e să nu te duci (?!) … fii sigur că nu te și mai întorci! Foarte frumoasă scriere generalizată de realitate! Felicit autorul, în același stil al prozei d-lui: – Să mai vii bre, la cenaclu că o să fiți viitorul celor care vin din urmă că bun m-ai sunteți!” (Floarea Frățilă)
Sâmbătă 28 octombrie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu va fi dl Mircea Mocanu. Vă așteptăm, cu drag!

Distribuie: