Spații culturale nr. 9 (4)

Viorica Răduţă

pe strada Elena când ne trăiam corpul
pe când era coadă la gaz strada nu făcea din femeie bărbat decât după 40 de ani când se întorcea ploaia de la gară. acolo conserve bidoane şi oameni la rând dacă tot sunt strigoi femeia bărbat face gard să nu-i trimită alţii în loc

e mai rău decât să încapă în noaptea ei Duminica Tomii s-o ia în braţe cu mama şi fraţii pe care nu i-a cunoscut deşi le pune pământ să nu se mai scurgă

nişte rugăciuni mai vin pe la ea femeia se uită în seară nu se mai vede nici casa nici gardul aşezate la rând
câţiva strigoi se plâng că nu au sicriu
Aşteptaţi-i pe sfinţi, zice. şi ţine până în optzecişinouă pământul la geam cu fete în gazdă anunţuri cal alb
de vină e pianul cu coadă în care tot stă de la brâu un bărbat e somnul şi video şi citeşte şi. şi ea e păcătoasă iar s-au făcut bărbat

inserturi kaki:

când marginea oraşului rămâne în ea
se lipeşte de fusta plisată şi strânge soldaţii unul câte unul încât chiar ei o învelesc
cu picioarele căzute

*
fata se îngroapă în fraţii ei până sâmbătă dar duminică îşi pune culorile toate kaki
se grăbeşte fiindcă are un drum anume. la capăt toţi novicii cred că îngheaţă în ea
e moartă şi câmpul trage soldaţii în jos. de pe ea

*
stă în grilajul liceului Ferdinand dar are înăuntru brazii tăiaţi din umbrele care şi cresc pe deasupra
a terminat şcoala nu mai poate visa cum dracu’ să am somn într-un oraş mic prea mic în doi păuni

că el a fost citit în cenaclu proza cu orezul fiert
învârteşte pe deget ceasul de buzunar al unchiului său
are dinţi galbeni şi se va face primar dar mai întâi soldat foarte soldat

*
vecina mea ţigancă îmbătrânise în ea dar cel care a înnebunit primul a fost fratele mijlociu
ea oricum nu contează e fată numai după ce i-a îngropat pe toţi a început să i se vadă anii
de aceea a vândut casa via sălbatică şi p-aci ţi-e drumul cu oglindă cu tot
problema e că venise s-o ceară un mort cu formele de lăsare la vatră şi glontele în piept
atât durează birocraţia asta care i-a luat viaţa

*
în casele din centru sunt zidite ferestrele
tot se mai văd pe scările interioare locatarii urcând apoi uşile
atunci coboară doar picioarele lor
uniforma kaki stă agăţată de slăbiciune acum o să plece tot regimentul

inserturi indigo. ziceri pierdute

prima crimă de care-mi amintesc a fost la răscruce de fapt s-a fost întâmplat sângele mai întâi apoi că nu reuşeam să-mi imaginez un cuţit care să intre atât de adânc încât să rămână acolo
spun că el singur a ucis fata singur a dus la îndeplinire lucrarea ea l-a scos târziu când se afla în rotile şi aproape crescuse l-a scos odată cu ea şi a murit
privindu-l strada Amurgului se lungise

*
chitaristul meu se omoară de fiecare dată în verandă poate de aceea construieşte alta şi alta cu alb şi cu roz
toţi ştiu că nu moare de tot iar casa ajunge la drum acum chiar că n-o să mai scape.
iubitul meu se înalţă şi cântă îi creşte barbă şi cu ochii după fetele din câmpie
îşi pierde ghitara acolo sus Doamne

*
în salonul cu 20 de paturi cel mai greu este noaptea
trupul e altul iar femeile îşi povestesc viaţa
care nu se termină pentru că nou-venitele povestesc şi ele în amănunt despre sexul din care se iveşte clepsidra sau aşa am auzit copiii mici nu au voie pentru că ei n-au viaţă
abia încep cu cearşaful mototolit şi pereţii albi în care vomită nopţile 2 săptămâni pe atâtea voci amestecate încât trupul multă vreme varsă fără să aibă ce
astfel totul se cronicizează

*
în vitrina pentru reparaţii ceas erau şi două tablouri neschimbate şi pline de praf
nu se mai vedea decât cerul în ele dar şi el semăna cu strada cu digul şi intra în oraş
la fel cum fusese pictat ca să fie vândut între celelalte obiecte să stea şi el sub un geam de muzeu
acum să se uite la noi că muream. fără să bată la ochi
*
primul câine a păzit cărămizile pe pământul luat din covor
ne-am amintit de el după ce s-a ridicat casa era mort şi lătra la groapa în care-am tot săpat
noi copiii l-am mai omorât odată cu plânsul nostru. Repede, să ne jucăm!

*
una dintre femei cu băieţii în gazdă merge la cinema ea nu vedea filmul ca alţii ea îl apropia descoperise fără să ştie nici noi nu ştiam filmul în relief din sala de confecţii cu peretele gol pentru ea
după ce intra la film scaunele scârţâiau de râs
şi noi râdeam până când un actor a băgat-o în seamă
fantomă era şi băieţii au plâns-o numai că întunericul se întinsese şi un cap se plimba printre noi în sală alb negru alb negru din mărul domnesc
Care ştiţi, e în film sau în picioarele noastre de smoală ?

vărul meu îşi depărta aerul de al nostru poate şi realitatea

inserturile în mov se întorc

biserica de la marginea oraşului se tocise dar lumina o refăcea noaptea era mai mult goală pe după ziduri printre ochiuri căscate coborâseră sfinţii printre ei copiii se ascundeau jocul nu înceta decât noaptea şi cred că ziua chiar noi construiam biserica de fiecare dată o construiam dinăuntru. Sfinţilor sigur le părea rău

*
oraşul era mai ales cunoscut pentru apus trecea prin biserică apoi se lărgea începuseră să vină turiştii să-l vadă
nu ştiu ce îi dă culoarea mov şi acum
de fapt liniştea sau viaţa trecută în rochie plisată pe care o păstrez
ca să îmbrac în ea acelaşi apus în care mai umblă tata şi fiul
asta pentru că sunt adevărate capetele de lemn ale pălărierului

*
moartea mai trece o dată prin el din călcâie în sus
preoteasa ascultă cum merge şi lasă în urmă casa înaltă cu omorul închis
preotul Thaman stă în vis numai sânge.
preoteasa nu se mai spală de zile
trăieşte la prietena ei profesoara până când şi aceasta îi spune că va muri
dis-de-dimineaţă o mai ţine în ochi toată ziua şi toată noaptea
şi de atunci aşa până pleacă la băiatul mai mare
acolo întinde peste el moartea ei care

pe când în sus şi în jos. episod cu pălării. în muzeu

de la un timp au dispărut pălăriile sau nu se cereau şi din vitrină
se uitau câteva manechine la formele de lemn goale aşezate pe trotuar. un toast. dacă îţi treci printre ele balonul de fâş verde care nu se mai poartă. scos din muzeul tocit al lui Ştefan şi al măicuţlor pe pereţi.
dar a rămas în acelaşi an cu pălăriile de fetru şi se plimbă după-amiaza pe centru în sus şi în jos ca şi cum ar fi tânăr de miros trecut. el şi balonul de fâş în care s-au învechit mai întâi amintirile apoi moartea
mai ales în scenele cu Cernobâl nu apuca să stea pe capetele de lemn că pălărierul le tot lua seara din faţa uşii la rând să le închidă înăuntru cu manechinele roz că cine ştie ce făceau noaptea mirii tot mai rari
fiindcă şi florile moarte se înrămau cu fotografiile lor şi magazinul scund mirosea a bătrâneţe a familia Tender până când în secolul XXI pălăriile au luat poziţie de drepţi de femei şi bărbaţi
acelaşi pălărier din adâncul lui a înnoit magazinul l-a vopsit şi l-a pus la loc de praznicul lui Irod şi Irod
croiala nu este decât la el

se văd capetele în vitrină cu Matei. de aceea manechinele au părul blond croiala seamănă cu ziua chiar cu fragmente din preotul tăiat la tălpi
deşi tinerii iubesc detaliile chiar pălăriile cu boruri

între timp l-au pensionat pe tata şi un ceas bărbătesc de la el am purtat
ca semn de familie pe mormântul lăsat
în muzeu îmi ţin sufletul. din vitrină nimeni nu vede strada

Passionaria Stoicescu

Poetul – testament

– Şi ce se mai vede?
– Şi ce se aude?
– Doar o nucă-n perete!
– Doar urlete mute!

…………………………………………

– Orbilor,
corbilor,
surzilor,
fericiţilor,
dacă-i greu
vă spun eu,
ca să nu obosiţi:
dracul e roşu,
calul albastru,
cerul lila,
luna albă,
soarele fără culoare,
iar eu tra-la-la!

Orbilor,
corbilor,
surzilor,
fericiţilor să croncăniţi
în doar negrul vostru veşmânt,
las vouă
leşul multicolorului,
nevăzutului,
neauzitului meu cânt!

Geamăna

Nu te duce-n octombrie,
femeie,
la mare –
îţi va scoate ochii
cu imensul semn de-ntrebare
al valurilor ei disperate,
când sărutând,
când scuipând
plajele de nisip
fără răspuns la neştiutul “ceva”…

Va fi oglinda ta
pentru cel mai tulbure chip,
pentru cel mai tulbure suflet
hăituit în adânc şi-n afară,
va fi geamăna aceea
infinit neştiută şi solitară…

Dar dacă ai ajuns acolo,
umple-te de durerea ei trufaşă,
când o vezi biciuindu-se
de una singură
cu propriile valuri
în chip de cravaşă!

Plângi cu ea când
plânge în dedesubt
ca un uriaş, lichid frupt
fără de sâmbure,
cu sufletul în chip de trup
sau trupul torturat
în chip de suflet tulbure,
nicicând împăcat,
nicicând liniştit.

Şi dacă totuşi eşti
în octombrie la mare
acceptă-te vulnerabilă,
înţelege-te trecătoare
sub ţipătul de pescăruşi, meschin,
sub cerul când ploios, când senin,
care-n punctul departe şi bont
botezat “orizont”
s-ar uni cu apa nebună…

E o minciună!

Cei ce se-ncumetă
să o afle, s-o ştie
doar îi zgârie sau îi mângâie
pielea lichidă şi străvezie
şi-i sorb lacom ceaţa
sau soarele şiroind din pieptul ei
ca o inimă-n zori,
şi-şi zic pompos şi bărbăteşte
n a v i g a t o r i –
pentru că nu vor înţelege niciodată
ce-i cu ea,
ce lumi adăposteşte,
mulţumindu-se numai cu suprafaţa.

Klimt

De-a înecatul în verticale flori
în mări verticale de verde
de-a privitul prin ferestre mici
pentru a spune
cât de neputincios e ochiul
în faţa culorilor
şi-a propriului suflet

De-a înecatul în mângâieri purpurii
de-a şlefuitul de sărut
cum numai un fiu de giuvaergiu poate
de-a gătitul regeşte
cu paftale de galben
în geometrii subjugate
din cercuri
triunghiuri
dreptunghiuri
pătrate
dezordonat ordonate
pe corpul cel mai geometric
al iubirii

De-a extazul încremenirii
de-a cea mai păcătoasă sfinţenie
de-a sufletul-trup în prim plan
de-a fără perspectivă
de-a somnul în trezie
de-a ţeapănul în derivă
şi de-a o mie de muzici în muţenie

K L I M T

Privesc deci simt

Predicat

Plouă…
Acest verb impersonal mă jicneşte
pentru imprecizia lui
pentru laşitate
pentru lipsa de culoare…

Nu-şi asumă nimeni ploaia
ca atâtea altele –
n-are nimeni chef să schimbe ceva
şi poate nici putere…

Dar iată şi ruptura de lumină –
pe lângă că plouă
mai şi fulgeră…
Nimeni nu-şi asumă vreo vină!
Ea?
Tu?
El?
Care?

Umede şi moi sunt impersonalele în mişcare
ca de exemplu această rece noapte de mai
în care singurătatea mă scrie
mă spânzură calm de funiile
subiectului “ploaie”
al cărui predicat sunt
măcar pe hârtie!

Strada Milcov

Ea trece dreaptă şi acum
prin ochii miraţi
ai copilăriei mele
cu umbra frunzelor de liliac
aidoma unor mici inimi
proiectate pe ziduri

Mireasma ei – acrişoară
de necoapte dude
de caise crude
de suflet sterpezit
sub nerăbdarea coacerii

Atingerea ei – furişul
în curte la Dica ţiganca
sub banca
unde legănam păpuşi
din porumb verde
cu păr din mătase

Sunetul ei – chiot
din nevinovata cruzime
cu care legam tinichele
de coada pisicii rele
a doamnei Ştainmeriţ

Cerul ei – scund
mersul tupilat
pe ţiglele garnizoanei
ruseşti din orăşel
să privesc prin lucarnă
ofiţerul beat
plângând la carceră

“Puşi com hir”
miorlăia doamna Ştainmeriţ
“Devuşca… siuda”
blogodorea Ivanul
„Să moară mama”
se jura Dica strâmb
cu toptanul

Glasuri prăvălite
ca-ntr-o fântână
limbi amestecate
toate
pe strada Milcov
care nici măcar nu era
strada mea

Dar numele ei însemna hotarul
dintre zbor şi colivie
sau dimpotrivă amesteca
drăgăstos şi confuz toate lumile
din copilăria tulbure
înecându-le
în apa ei vie

VIORICA PETROVICI

O altă buclă de spaţiu alt joc

Un mugure de salcie este un copil care scrie
Înflorit în ochiul verde al cântecului
Oglindă jos oglindă sus
Pendulează între vibraţii abisale şi întreabă
Mamă Inocenţă de ce doar primăvara
Mă arăţi Soarelui şi de ce nu mă duci
În seva de la răsărit
Ca să-mi fie calea mai scurtă până la Tata
Pentru fiecare pas înalt străbat întreg cercul
Iar şi iar pentru că mi-ai pus rădăcini
Şi aripile-mi grele de miresme
Se frâng într-o noapte de mai alchimizându-se
Dacă n-ar urca izvorul negru până în inima ta
Vibraţia ochiului tainic nu ar deschide
Cuvintele rănite de atâta zbatere
Abia atunci când ele renunţă la sens
Şi mor de lume îşi amintesc
Deşertul cu dunele lui multiplicate de foc
Sub care Nilul îşi limpezeşte izvoarele altă buclă alt joc

În adânc de tăcere o pasăre

În adânc de tăcere o pasăre albă
Miezul nopţii o învăluie în leagănul acvatic
Pagoda lunii trece cu cei doi
Iubiţi
Împrejur înoată stele
Mari mistere
Din care ninge cântecul
Cel înalt
Eu mă dezbrac
Şi de piele şi de ochi
Ca să aud direct
Să dau gratiile la o parte
Ea nu zboară
Din cuib
Doar creşte creşte
Până ce aripile traversează
Cerul cu luminile inimii sale
Şi culeg în cioc
Ramura de măslin
Tu te întrupezi mereu fierbinte
Pe linia dintre noapte şi zi
Înlăuntrul meu
Cântecul cel înalt
Prin arterele acestui cosmos
Această realitate vibrează
Coapsele viorii se deschid.

Nenăscutul meu fiu

Peste timp adierea
Umerilor tăi înaripaţi
Seamănă foc şi beţie
În acest nesfârşit labirint
De întrebări care Sunt
În spirale albe migraţia
Miilor de sori ne apropie
Toate izvoarele Nilului
Sună în trupul meu
Ca într-o catedrală
Orga tărâmului indigo
De existenţe întregi
Mă multiplic către nefiinţă
Ecoul peştera subteranului
În explozie are graţia mierii
Peste trup adierea
Limbii de argint stelară
Tantra altar paşi peste moarte
Paşi peste lanţul atomilor grei
Nenăscutul meu fiu
Oare mă ierţi vreodată
Pentru cât te-am iubit
Te-am uitat între goluri
Întunecate şi crude
Lamur de crin întemniţat
În oglinda cu feţe nedescifrate

Un salcâm înflorit

Mă învăluie seara în lumina de aur
Tu eşti şi mă cuprinzi în privirea verde
Răsfrântă de munţii şi apele ce ne separă
Vântul îmi mângăie părul te aud cum îmi şopteşti
Şi plec pe o cărare îngustă indigo forme transparente
Se desprind în aburul dulce înmiresmat
Înot în cercuri cercuri aurii
Rămân în urmă îmbrăţişările flăcării vii
Topesc în mine uitarea şi tot ce privesc e o oglindă
Tu vii către mine dedesubt aleargă cerbii
Deasupra luna îşi deschide inima ca pe o odaie
În stânga tărâm de gheață în dreapta văpaie
Acelaşi ritm reluat din aripa unui timp uitat
Aerul e greu de zborul fluturilor liliachii
Undeva între cer şi pământ aura mea
Îmbrătişează aura ta şi devine stea
Ce uşor ţi-ar fi să treci peste graniţă
Să înlături soldaţii să te îmbraci în eliberare
Să simţi cum creşte iarba prin umerii mei
Şi aşa beţi de seve un salcâm înflorit
Să-şi evapore cântecul din trupul nostru unit
Privesc înapoi precum Beatrice eu merg într-un sens tu în altul
Dispar porţile albe care acoperă cu paşi de ceaţă înaltul

Unde sunt oamenii

Dimineaţa surprinde acelaşi cadru
Cu magnolii violete la intersecţii
Tu eşti mereu tânăr un centaur
Pornit la vânătoare
Izvoare se deschid
Sub urmele tale grăbite
Care mă învăluie iar şi iar
Ofrandă de sânge şi har
Eu îmi abandonez trupul
Impurificat şi mă rotesc
Prin singurătatea obosită
Ca o pasăre cântătoare
Într-o colivie de plumb
Unde sunt oamenii
Unde sunt oamenii
Pentru că eu nu te pot iubi
Atâta timp cât eşti singurul
Viu într-o vegetală dezordine
Un consiliu elitist a hotărât
Ocultarea sacrului
Fără lumina acestuia
Toate s-au amestecat
Au dispărut oazele
Plantele devin din ce in ce
Mai suspicioase
Inocenta beţiei florale
Învinge vicleşugul
Ar trebui să las mâinile tale
Să mă adoarmă

Pe un pat roşu

Pe un imens pat roşu
El se lasă răstignit
La fiecare solstiţiu din noapte
Cresc râuri aprinse
Din cântecul recunoaşterii
Şi urcă rugă pură mii de existenţe
Albe albe albe
Până ce oglinda dispare