Spații culturale nr. 9 (2)

Mioara Bahna

Ion Creangă.
Câteva observaţii asupra receptării operei

Făcând referire la „mutaţia valorilor estetice”, Eugen Lovinescu nota că „după o definiţie curentă, operele clasice sunt admirate de toţi, şi necitite de nimeni, necitite pentru că, oricât li s-ar întreţine cultul, nu răspund cu adevărat sensibilităţii contemporane; admirate, pentru că întocmai ca un mort într-un mausoleu, dorm sub acoperişul de coroane depuse de o ardoare seculară, milenară chiar, greu de revizuit în esenţa ei, şi imposibil de înlăturat într-o cultură organizată”. Oricât am încerca să negăm afirmaţiile lui Lovinescu, dacă privim cu onestitate, fenomenul este cât se poate de actual şi de puternic, sau chiar mai puternic decât în momentul în care a fost teoretizat de către critic.
Ion Creangă nu face excepţie. În ceea ce-l priveşte, de la început creaţia lui a fost considerată fie ca aparţinând unui simplu culegător de folclor, fie ca operă a unui geniu. În Istoria critică a literaturii române, în debutul capitolului pe care i-l consacră, Nicolae Manolescu apreciază că receptarea critică a scrierilor acestuia este „un spectacol. Aproape la fel de captivant cum este spectacolul pe care-l oferă opera însăşi” şi, analizându-i istoria receptării critice, identifică trei dihotomii considerate şi de către George Călinescu ireconciliabile: scriitor „cult” şi scriitor „poporal”; „exponenţial” şi „original”; „talent necioplit” (I. Negruzzi) şi „de şapte ori lămurit în foc şi ciocănit cu răbdare” (M. Sadoveanu).
Având în vedere cele de mai sus, se poate spune că în receptarea operei celui care este de departe cel mai mare povestitor al literaturii române, avându-i ca înaintaşi pe povestitorii populari şi pe cronicarul moldovean Ion Neculce, iar ca urmaş, în primul rând pe Mihail Sadoveanu, nu există cale de mijloc, de aceea, întorcându-ne la cuvintele lui Eugen Lovinescu, trebuie să recunoaştem că nici astăzi – sau astăzi cu atât mai mult – scriitorul moldovean (cu rădăcini ardelene, potrivit lui G. Călinescu) nu se bucură de o dreaptă apreciere, şi când fac această afirmaţie nu mă refer la critica sau la istoria literară unde lucrurile sunt relativ clare, ci la entitatea pe care o numim „marele public”.
Legat de receptarea creaţiei lui Creangă, îi întrebam nu de mult pe unii dintre elevii mei dacă în această epocă în care majoritatea oamenilor se preocupă de „distracţie” sau visează „distracţia” ca pe o formă de mântuire sau, în fine, ca scop al existenţei – a se vedea în mass-media cât de frecvent apare acest cuvânt! – ar fi întrebaţi de cineva „cum se mai distrează” şi cu adevărat s-ar „distra”, presupunând aproape prin absurd, citindu-l (nu ca bibliografie obligatorie, fiind opera unuia dintre autorii consideraţi de programa şcolară canonici), dacă, deci, ar avea curajul să recunoască acest lucru. Mă tem, după cum le-am spus, că nu. Întâi pentru că opera lui Creangă este asociată de cei mai mulţi cu vârsta copilăriei şi a spune că o citeşti, după ce ai depăşit vârsta aceasta, te-ai supune automat ironiilor interlocutorului, şi, în al doilea rând, derivând, de fapt, din prejudecata dinainte, tocmai asocierea cu această etapă din viaţă le creează aproape tuturor celor care au trecut mai mult sau mai puţin prin şcoală iluzia că o şi cunosc, chiar dacă n-au făcut cunoştinţă decât la modul folcloric cu vreun fragment din Amintiri sau păstrează reminiscenţe din clasele primare din vreo aşa-zisă lectură.
Se poate spune, pe de altă parte, că Ion Creangă însuşi pare că ar fi contribuit voluntar la perpetuarea acestei ambiguităţi cu privire la opera lui, fiindcă, aşa cum spune G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, la Junimea, „în cap îi intră că e un om deştept, ca orice om din popor, şi de aceea ironic se prosteşte singur”, aşa că „pare foarte mirat că scrierile lui plac”, însă, în „Prefaţă la poveştile mele”, tot el atrage atenţia:
„Iubite cetitoriu,
Multe prostii ăi fi cetit de când eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vedè că nu-ţi vin la socoteală, iè pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la ivală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut.”
După cum se poate observa, din aceste cuvinte, care conţin elemente de artă poetică, se pot desprinde mai multe informaţii decât s-ar putea crede la prima vedere. În primul rând, Creangă se adresează unui „cetitoriu” care a „cetit” „multe prostii” de când este. Aşadar, nu este vorba de un copil. Ce se deduce, simplu, de aici? Că poveştile sale, din capul locului nu au fost create pentru un destinatar copil, ci pentru cineva cu o lungă – şi rafinată! – experienţă de lectură. Prin urmare, multe dintre răspunsurile căutate cu osârdie de istoricii şi de criticii literari cu privire la opera scriitorului le oferă chiar el şi nu prea departe, ci chiar în prefaţă. În al doilea rând, se poate remarca faptul că scriitorul are conştiinţa valorii scrierilor sale, din moment ce le recomandă cu atâta insistenţă spre „cetire”, ba mai mult, se simte aici orgoliul celui care a dat „la ivală” ceva ce nu oricine se poate încumeta să scrie, pentru că nu oricine „se pricepe”. Ca urmare, vorbele aparent nevinovate ale lui Creangă bat cât se poate de departe şi de puternic şi îşi cer, ca să-l cităm pe marele lui prieten „intrarea-n lume”, adică în marea literatură.
Aş mai face o observaţie tot pentru a susţine ideea că opera lui Creangă nu poate fi nici pe de parte considerată ca fiind adresată copiilor şi nu mă refer, de exemplu, la „corozivele” lui, ci la celelalte scrieri, în primul rând la Amintiri. Aproape orice copil, care are părinţi foarte grijulii cu privire la cultura acestuia şi la pasiunea lui viitoare pentru lectură sau măcar are o învăţătoare de acest fel, „beneficiază” de un astfel de volum pe care i se cere să-l citească, atrăgându-i-se atenţia că o să-i placă. Eroare! Efectul este în 90% dintre cazuri, dacă nu chiar mai mult, opus! Copilul este dezamăgit: sunt prea multe cuvinte pe care nu le înţelege, iar prezenţa glosarului şi consultarea acestuia îl obosesc! Pentru copilul de la oraş, dar şi pentru cel de la ţară, contemporan, pe lângă limbajul atât de complicat, situaţiile, caracterele, obiceiurile, preocupările lumii de-acolo etc. sunt de neînţeles. Ca urmare, pasiunea pentru lectură visată de cei mari riscă să moară în faşă. Aş da un singur exemplu: după cum s-a remarcat în critica literară, opera lui Creangă oferă spectacolul unei lumi pe dos şi chiar naratorul din Povestea lui Harap-Alb comentează: „Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos, puţini suie, mulţi coboară, unul macină la moară”. Asemenea „ţărănii” sunt cât se poate de profunde. Dacă ar fi să ne oprim fie şi numai la aceste cuvinte, am putea să afirmăm că opera lui Creangă este o meditaţie sui-generis asupra condiţiei dramatice a omului în general: lumea e „pe dos”, altfel decât ne-o dorim şi, de-aceea, „toate merg cu capu-n jos”. În privinţa destinului, chiar dacă unii – „puţini” – „suie”, iar alţii, „mulţi”, „coboară”, un lucru este cert: „unul macină la moară” – a timpului, a vieţii –, acelaşi „unu” căruia i se adresa în Memento mori Eminescu, prietenul nedespărţit al humuleşteanului, cu amara constatare că viaţa omului nu-i altceva decât „intervalul de la leagăn pân’ la groapă” şi, ceea ce este mai înspăimântător pentru un ins dornic de cunoaştere, aceasta rămâne doar un vis pentru că „în ăst spaţ nu-i adevărul”.
Ca o concluzie la cele arătate, vreau să spun că, indiferent în ce tabără s-ar situa cei care fac referire la opera lui Ion Creangă, şi indiferent până la ce nivel ar ajunge în receptarea acesteia, un lucru este sigur: nimănui nu îi este indiferent acest scriitor, iar dacă aşa stau lucrurile, se impune acceptarea unei certitudini: numai o operă de mare complexitate poate dezlănţui atâtea pasiuni.

INTERVIU

ION LAZU

Un lucru îmi devenise foarte clar: n-aş fi scris un singur rând în afara adevărului, a ceea ce vedeam şi auzeam în jurul meu…

Domnule Ion Lazu, aţi debutat cu poezie în revista „Ateneu” (cred că se întâmpla prin 1964). Ce anume v-a determinat să treceţi la proză – şi încă la una de substanţă, fiindcă romanul „Veneticii” s-a bucurat de o bună primire din partea criticii?

Am debutat cu poezii în Ateneu din Bacău, în numărul 5, din decembrie 1964 al acestei reviste care abia apăruse în viaţa culturală, şi trebuie să mărturisesc că nu am încetat să scriu poezii nici până astăzi. Pentru unii scriitori poezia este boala începuturilor literare, dar sunt şi unii care au continuat să frecventeze poezia, exemplele sunt ilustre şi pentru un caz, şi pentru celălalt. Redactor şef la Ateneu era dl Radu Cârneci, un poet de mari resurse şi benefice iniţiative, cu care am păstrat legături, ne-am împrietenit şi îmi face plăcere să ne revedem, să schimbăm idei despre mersul literaturii actuale, despre actanţii ei răspândiţi prin toată ţara şi prin lume, iar destui dintre ei trecuţi la cele eterne. Pe vremea debutului eram un tânăr geolog care deambula pe dealurile băcăuane, însingurat şi romanţios, cum îmi dicta firea, dar şi specificul activităţii mele de prospector, într-o dispoziţie melancolică, într-o visătorie luminoasă i-aş zice, vecină bună cu poezia. Prima poezie se şi intitula Copaci în toamnă şi transcria emoţia impresionistă a unui sfârşit de campanie: „Ultima umbră / sunt frunzele înseşi // Ultimul soare / e golul din ramuri.” Am recidivat, publicând sporadic în Ateneu, apoi şi în alte reviste dintre cele care funcţionau pe-atunci şi în 3-4 ani aveam un manuscris pe care l-am depus la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, singura de profil din Bucureşti, poate din toată ţara. Însă la secţia de poezie înghesuiala era teribilă, pe cât de nesuferită aşteptarea. Mai mulţi amici literari m-au întrebat de ce nu scriu proză; mi se părea o răspundere prea mare, pentru care nu mă simţeam pregătit/înzestrat. Trebuie să spun că, venind din afara pregătirii filologice, deşi cititor împătimit, aveam o părere foarte înaltă despre scris şi scriitori. Însă, cum spuneam, amânat sine die la secţia de poezie – şi fapt este că volumul meu de debut liric a apărut abia după 13 ani, încât am fost constrâns să-l intitulez Muzeul Poetului, pentru bunul motiv că eu însumi ajunsesem să privesc acele producte ca pe nişte exponate de muzeu -, am tatonat domeniul prozei şi am scris, destul de concentrat, într-o iarnă întreagă, apoi şi în următoarea campanie de teren, care s-a întâmplat să fie tot în zona Bacău-Moineşti, un număr de circa 15 proze scurte, dintre care unele au apărut în Ateneu; beneficiam de solicitudinea d-lui G. Bălăiţă, aflat el însuşi în plină afirmare, ca şi Ovidiu Genaru, Ioanid Romanescu, Sergiu Adam, Horia Gane şi alţii din redacţie, căci la Ateneu se grupaseră pe-atunci tineri de mare talent, cu care s-ar putea scrie un capitol de mare istorie literară. Am prezentat prozele la aceeaşi ESPLA (practic nu aveai alternativă) şi, bine primite în redacţie, volumul a apărut peste doi ani: Ningea în ochii ei albaştri,1970, un titlu decis de editură, când eu optasem pentru altceva. Iată-mă prozator, sau măcar un tânăr care a înţeles că la secţia proză lucrurile merg mai lesne. Am scris o nuvelă, pe care atunci, ca să-mi fac curaj, o numeam roman, şi cartea a apărut în anul imediat următor: Despre vii, numai bine. Ambele favorabil primite de critică. Nu e de mirare că eu mă consideram în continuare poet şi credeam că aceasta este miza mea principală. Însă poezia nu-mi apărea, cu dinadins; am scris încă un roman, Petrecerea, somnul şi moartea, care nu a apărut niciodată şi practic manuscrisul s-a pierdut (?) în redacţie, nu l-am mai recuperat niciodată. Ciudat este faptul că nu-l regret deloc. Am scris un alt roman, de dimensiuni mai mari, l-am predat editurii şi aceiaşi redactori, foarte cooperanţi până aici, au început să tergiverseze publicarea lui. Între timp mai apăruseră şi alte edituri, unde am avut parte de acelaşi tratament. Mult mai târziu am aflat că nimerisem pe o listă neagră a cenzurii. Ce se întâmplase, totuşi? Cei de la Europa liberă, care căutau să arunce în derizoriu propaganda comunistă, folosind toate argumentele ce le veneau la îndemână, s-au referit la cele două cărţi de proză ale mele cam în aceşti termeni: dar iată cum stau de fapt lucrurile în acea ţară unde se vorbeşte de mari realizări, de fericirea generală. Citiţi prozele lui Ion Lazu. Vă daţi seama? Fapt este că acel roman, hăcuit de diverşii redactori succesivi, dar şi de mine, care nu mai înţelegeam ce „nu merge” etc., a apărut abia peste 12 ani, la Albatros (Curtea interioară), după ce reuşisem să sparg zidul tăcerii cu o altă carte de proze scurte: Blana de viezure, apărută la Cartea Românească în 1978, prin bunăvoinţa lui Mircea Ciobanu, un redactor providenţial, nu numai pentru mine. Care era problema comenzii sociale deja înţelesesem, însă în cazul meu concret lucrurile se puneau altfel: nu aveam ambiţii personale, considerându-mă în continuare un marginal, neangajat în lupta pentru afirmare în viaţa literară, dar şi hotărât să nu fac compromisuri. Un lucru îmi devenise foarte clar: n-aş fi scris un singur rând în afara adevărului, a ceea ce vedeam şi auzeam în jurul meu. Ce vedeam în jurul meu, prin satele şi cătunele din zonele cele mai îndepărtate ale ţării (înapoierea generală, nefericirea, nedreptatea, lipsa oricărei speranţe…) se subînţelege, nu are rost să insist. Îmi notam întâmplările de peste zi, dialoguri, la modul realistic, fără înflorituri, dar şi fără comentarii „tendenţioase”, care ar fi putut să-mi primejduiască soarta; totodată, îmi cumpărasem un aparat fotografic cu care surprindeam aspecte ale realităţii din ţară: scene, portrete, instantanee. Este vorba despre ciclul Oameni pe care i-am întâlnit, fotografii pe care nici până astăzi nu am reuşit să le adun într-un album. Substanţa la care vă referiţi se află aici, în realitatea socială, spirituală, sufletească a acelor vremuri, şi eu, de bună credinţă, încercam să-i fac loc în prozele mele.

Critici literari cu greutate (să-l numim doar pe Radu Voinescu şi cred că este suficient) au vorbit despre „realism” şi despre un roman al memoriei. Care credeţi că este raportul dintre mimesis şi diegesis în ediţia definitivă a „Veneticilor”?

Radu Voinescu, unul dintre cei mai temeinici şi rafinaţi critici ai momentului consideră Veneticii un roman al realismului şi al memoriei. Mi se pare un diagnostic corect -, altceva ce să spun? Veneticii este cartea cea mai dragă mie, şi probabil romanul cel mai bun din întreaga mea trudă literară. O explicaţie la îndemână ar fi că m-am gândit toată viaţa la acest subiect, pentru simplul motiv că este povestea/drama familiei mele de refugiaţi basarabeni nevoiţi să trăiască până la ultima lor suflare pe melaguri străine, fără să mai fi avut şansa de a revedea meleagurile natale, unde trăiseră jumătate din viaţa lor, – îmi veţi da voie să adaug: partea cea mai bună a vieţii lor. Cât din Veneticii este o transfigurare artistică a realităţii? Totul. Am atacat acest subiect (desigur după evenimente, căci mai înainte subiectul era tabu, de neabordat), scriind un sinopsis de 2 pagini pentru un posibil film; l-am dezvoltat la 18 pagini, apoi la 90 de pagini, ca scenariu de film. N-a fost să fie. L-am scris apoi ca roman, 250 pagini, acţiunea se oprea la moartea fratelui mai mare, în 1950. Cartea sub această formă a apărut, am primit un număr de exemplare, dar din motive care-mi scapă şi astăzi, restul tirajului a fost topit. Eram însă deja călit în luptă. Am scris şi partea a doua, am publicat în 2002 varianta completă a Veneticilor, bine primită de critică şi de public, cum spuneaţi. În 2009, ca să mă eliberez în fine de o temă ce devenise obsesivă, am realizat varianta definitivă, renunţând la diferite pasaje care, oricât de realizate în sine, puteau să lipsească dintr-un roman ce se adresează unui altfel de public cititor, mai grăbit, care a renunţat la deliciul detaliilor (la „mulţimea amănuntelor din care, vorba lui Thomas Mann, iese arta”)… Refugiaţii ajung la Slatina şi acolo trec prin diverse încercări dramatice, ca nou veniţi / şi concurenţi într-un sat de oameni cu deosebire săraci, aflaţi în ultimul an de război, împovăraţi de multele greutăţi ale vieţii. Ei îşi găsesc o compensaţie în rememorarea „vremilor de aur”, trăite în comuna de pe malul Nistrului. Amintirile merg înapoi până spre începutul veacului, iar între timp acţiunea se prelungeşte până în 1997, încheindu-se prin dispariţia firească a protagoniştilor – din tot clanul rămâne un singur supravieţuitor: povestitorul, „scribul familiei”, cum l-am şi numit. Aproape un secol din viaţa unei familii, jumătate petrecută în Basarabia, jumătate printre olteni. Memoria şi viaţa ca atare. Povestea este aceasta, în linii mari, însă, pentru a fi sincer până la capăt, voi spune că nu am nicio idee ce ar zice protagoniştii dacă ar citi-o; însă dvs mă întrebaţi cât e realism şi cât e ficţiune în romanul meu! Care este proporţia, deci? Cred că la fiecare scriitor şi în cazul fiecărui roman în parte, reţeta este mereu alta, în căutarea formulei de aur. În cazul Veneticilor, realist consider că este sensul general al demersului romanesc, iar în rest, aproape totul este ficţiune. Faptele, puţine la număr, încăpuseră riguros în cele două pagini iniţiale. Dezvoltarea poveştii de familie pe 6-700 de pagini cât de realistă poate să rămână? Nu-mi pun defel problema în aceşti termeni. În alte roamne ale mele mă ţin mai aproape de şirul întâmplărilor pe care le am de povestit. De exemplu în Sălbaticul, roman pliat pe jurnalul celor 4 ani de lucru în zona minieră Bocşa-Ocna de Fier-Dognecea. Pe când Rămăşagul, un aşa-zis roman istoric, este dezvoltarea unui text de cronică medievală vâlceană (33 de rânduri). Subiectul e acolo, în acele câteva rânduri, de o frumuseţe lingvistică aproape neegalată la noi. Am intrat în pielea acelui moşneag uitat de ani şi de consăteni, care se angajează într-un rămăşag pe viaţă şi pe moarte, de fapt pe moarte de la început: „şi unde voi cădea, acolo să puneţi hotarul”, se leagă el faţă de boierul căruia plănuise să-i câştige o parte din moşie. Ce e realism şi ce e ficţiune aici? Este realistică descrierea drumului făcut de moşneag, cu povara în spinare, căci eu însumi, lucrând ca geolog în zona respectivă, urcam dealul cu rucsacul în spinare, treceam prin hugeacuri, alunecam prin râpi („şi văi adânci”..), vedeam, auzeam, mă gândeam, îmi aminteam – şi aveam mereu în minte chinul la limită al tragicului personaj. La fel s-a întâmplat şi cu Veneticii. Când ne-am refugiat, eu aveam 4 ani. Şi totuşi, descrierea drumului cu trenul, pe parcursul a 2 săptămâni, se întinde pe 50 de pagini! Cât este realism şi cât ficţiune? Acel drum nu mi-l amintesc defel, dar pe de altă parte, veţi admite că toată viaţa mea de geolog-prospector este un şir nemaisfârşit de drumuri… Un alt aspect: după ce am aflat sute şi sute de poveşti cu refugiaţi, toate impresionante, dramatice, unele foarte spectaculoase, mi-am dat seama că trebuie să renunţ la ele pentru o poveste mult mai simplă, cea a familiei mele. Dar s-a vădit că nici asta nu era de-ajuns pentru a transforma o poveste de viaţă în roman: trebuie să treci cu buretele peste tot ce ţi-au povestit alţii şi să iei chinul lumii de la început. Altfel cum?

Unui poet cu propensiune metafizică îi este la îndemână realismul – uneori frust – al paginilor de proză?

Poezia şi proza nu sunt atât de diferite precum s-a acreditat. Oricum, peretele despărţitor s-a tot erodat, nimeni nu mai face mare caz de genurile literare ca atare. În momentul de faţă, când am de transmis o senzaţie, o viziune, un „ce” fulgurant, care a apărut brusc şi tot la fel de brusc poate să dispară, recurg la poezia în vers liber; când am ceva de povestit, în mod firesc recurg la fraze prozastice. Mă gândesc cu strângere de inimă că s-ar fi putut întâmpla să nu devin prozator… nu ştiu cât aş fi avut de câştigat, dar îmi este clar ce-aş fi pierdut. Scriind proză, mi se întâmplă ca de la un moment dat încolo cuvintele să înceapă să vibreze, ele par să se racordeze la o melodie din fiinţa mea; ele fac corp comun cu mesajul, se armonizează… Abia atunci simt că scrierea se află pe drumul cel bun.

Cât de lung a fost drumul de la Ciobârciu – judeţul Tighina – până în comuna Cireaşov, judeţul Olt?

Pentru mine, la cei 4 ani câţi aveam atunci, drumul acela de 2 săptămâni s-a estompat definitiv. Cândva, cu mari eforturi şi cu noroc schimbător, am reuşit să scot din ceaţa începuturilor două scene din timpul refugiului, în sine foarte semnificative, nespus de preţioase pentru mine; dar se întâmplă că ele nu au avut loc în economia romanului. Însă pentru mama mea bejenia a fost o experienţă fără asemănare – şi poate că au dreptate cei care cred că aceasta este linia principală a romanului; alţii consideră că „motorul” naraţiunii aparţine tatălui; tata a venit cu căruţa cu cai, bunicul mai mult pe jos, unchiul cu un ocol prin Germania, unde a făcut aproape doi ani de prizonierat. Sunt aspecte de destin care încearcă să acopere drama sfâşietoare a refugiului, pe timp de război. Însă faptul în sine că, la peste 4 decenii de la smulgerea lor din rădăcini cei din clanul basarabenilor încă mai vorbeau despre acea teribilă traumă şi despre vremurile luminoase de altădată, mi se pare un semn indubitabil că, de fapt, ei nu au plecat niciodată pe de-a-ntregul din satul de pe Nistru (au trăit „cu sufletul mereu acolo”, cum spune Vera). Or, abia acesta e accentul pe care am vrut să-l pun neapărat: nu plecăm niciodată cu totul din copilărie, din adolescenţă, din lumea binecuvântată a baştinei noastre – şi asta ne ajută să străbatem cu demnitate ostilităţile de tot felul şi asprimea vieţii; iar la final, trebuind să ne desprindem din mai multe puncte deodată, despărţirea de această lume e şi mai anevoioasă.

Ediţiile succesive ale romanului dvs. arată că nu prea sunteţi adeptul scrisului „dintr-o răsuflare”, că vă aplecaţi cu migală asupra paginilor, tot scriindu-le, rescriindu-le, adăugând mereu câte ceva, până ce construcţia devine perfect rotundă. De unde atâta meticulozitate?

Simt nevoia unei precizări: ediţia a doua a Veneticilor a însemnat adăugarea unui al doilea volum, e drept, tratat în cu totul alt registru: primul fusese scris la persoana a treia, aşa-zisa abordare obiectivă; al doilea, pentru ceea ce voiam eu să adaug romanului de familie, a fost compus ca un mozaic de scene, rememorari, dialoguri, fragmente diaristice, toate cu rostul de a completa povestea, de a o nuanţa, de a-i da noi valenţe. Pentru ediţia definitivă am procedat la reducţii de text, ca să-l fac mai condensat, mai fluent, fără redundanţe. L-am strâns în chingile stilului eficient, postmodern. Sigur, sunt un perfecţionist; am chiar părerea că scriitorul român, fie şi foarte talentat, iar uneori tocmai din acest motiv, nu lucrează îndeajuns pe frază, pe cuvânt. Sunt pentru precizie, pentru rigoare şi expresivitate. Însă, pe de altă parte, scrisul la mine nu are nimic din ceea ce s-a înţeles prin sintagma „chinurile creaţiei”. Nu mă aşez la masa de scris aşteptând să se ivească inspiraţia, nevoindu-mă cu începuturi de frază, repede suprimate. Mai întâi pritocesc în minte ideea/scena/ întâmplarea (care într-un fel sau altul s-a impus atenţiei mele) până la ultima nuanţă şi apoi scrierea efectivă decurge fără sincope.

Lucian Blaga spunea: „greu se lasă / Dumnezeul pietrelor”. Cum simte un geolog devenit poet (şi romancier) acest adevăr?

Lucian Blaga este poetul unor intuiţii esenţiale, singurele care fac posibilă marea poezie – şi nu numai. „Greu se lasă Dumnezeul pietrelor” este o astfel de intuiţie: piatra este pentru percepţia noastră mai întâi greutate, materialitate netă, primară. Pentru antonimul uşor, tot Blaga a găsit sugestia cenuşii: „mai uşoară decât viaţa / E cenuşa, e cenuşa…”. Nu spun vreo noutate: poeţii ne învaţă să percepem lumea („viaţa şi petrecerea”) în adevăratele lor semnificaţii. Am fost dintotdeauna fascinat de spectacolul lumii, asta m-a atras spre geologie, apoi spre poezie şi spre arta fotografică. Am dorit să aduc un omagiu momentului inefabil al impactului dintre raza de lumină şi materialitatea netă, rugoasă a pietrei, aşa că am scos un album de artă fotografică intitulat Natura sculptează.

Aveţi vocaţia prieteniei. Ampla corespondenţă pe care o purtaţi, precum şi cartea scrisă împreună cu Ion Murgeanu o dovedesc. Vorbiţi-ne despre „Himera literaturii”.

Voi simplifica puţin lucrurile: venind din afara mişcării literare, care prin anii şaizeci era destul de omogen structurată, cuprinzându-i pe filologi, pe ziarişti, interacţionând în redacţii şi edituri (în timp ce eu mă răzleţeam pentru lungi perioade în campaniile mele geologice), am pătruns destul de târziu şi cu timiditate în lumea literară. Avusesem un cult al cărţii, îl aveam şi pe cel al autorului care şi-a câştigat recunoaşterea în cetate. M-am simţit onorat să fiu primit în rândurile breslei şi am cultivat relaţii de bună convieţuire; să nu se înţeleagă că sunt un om legat la ochi, văd foarte clar calităţile dar şi defectele umane ale actanţilor; însă, pentru că niciodată nu m-am simţit în competiţie cu cineva, ci doar cu mine însumi, duc relaţii amiabile cu toată lumea. Pe Ion Murgeanu, deşi leat cu mine, evoluând însă pe alte coordonate, l-am cunoscut abia în ultimul deceniu, iar faptul în sine că participasem din poziţii disjuncte la evenimentele culturale ale câtorva decenii de viaţă literară m-a determinat să-i propun o carte de confesiuni în dialog epistolar. Cine pe cine să fi intervievat? Părea o soluţie artificioasă, anapoda. În schimb desfăşurarea individuală liberă, pe anumite teme, era exact ce ne trebuia pentru a mărturisi fără abateri de la firul povestirii experienţa formării noastre în anii 60 (modelele asumate, mentorii, prieteniile legate, debuturile), participarea la mişcarea literară, la luptele pentru apariţia cărţilor noastre, obstrucţiile cenzurii – cu un cuvânt să deşertăm sacul amintirilor. A rezultat un manuscris pe care editura Curtea Veche s-a angajat să-l publice, punându-ne însă condiţia (de rentabilitate) să nu depăşim 300 de pagini. A fost nevoie de toată persuasiunea mea ca să obţinem 385 pagini, cu o literă mică-mică, la limita ilizibilului; ca totuşi ultimele 3 capitole, cam 150 de pagini să rămână pe dinafară, pentru o viitoare ediţie, mai norocoasă. O carte cu care ne mândrim, dar care, cum se prea întâmplă astăzi (spun asta cu tristeţe şi cu resemnare), nu a beneficiat de o receptare critică pe măsura aşteptărilor noastre.

Care sunt vocile de peste Prut pe care le apreciaţi / acceptaţi?

Vocile de peste Prut pe care le apreciez sunt multe, realmente. Iar faptul că am fost redactor timp de 10 ani la editura Vinea, unde au publicat majoritatea tinerilor poeţi din Basarabia mă face să cunosc îndeaproape valorile literaturii din numita încă Republică Moldova. Ar fi fastidios să înşir toate numele care se bucură de sincera mea apreciere. Ce-i drept, a existat la început o defazare a scriitorilor basarabeni, explicabilă în fapt, cu Leonida Lari, N. Dabija, Grigore Vieru, D. Matcovschi. Însă convingerea mea este că fiecare literatură trebuie să parcurgă etapele în mod firesc. Desigur, alţi poeţi, mai tineri, s-au racordat fără ezitări la postmodernismul dâmboviţean şi la cel european totodată. Aura Christi, Leo Butnaru, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ, Emilian Galaicu Păun, Vaculovschi, Crudu, Neagoe, Nechit, Prepeliţă şi atâtea alte nume cu drept renume. Mă liniştesc spunându-mi că, în condiţii de libertate, când doar cenzura economică mai apasă peste noi, fiecare provincie românească, inclusiv exilul, îşi are toţi literaţii de care este nevoie. Şi o pletoră de veleitari, cum se întâmplă îndeobşte.

Cum aţi caracteriza literatura momentului?

Literatura momentului este la noi, fără dubii, într-o situaţie mai onorantă decât cea din unele ţări vest-europene, unde de ani buni nu a mai apărut nimic cu adevărat important sau măcar memorabil. Însă această producţie literară românească, valoroasă în sine, rămâne în domeniul virtualităţii cât timp ea este practic necunoscută publicului cititor de la noi: tirajele sunt modice, difuzarea este un dezastru, aşa încât o carte oricât de bună, performantă nu poate fi receptată ca atare la nivel naţional, ci are soarta unei scântei ce iute se stinge în anonimat. (Dau doar un exemplu, al Dianei Adamek, scriitoare clujeană de primă linie, care în ultimii ani a dat romanele Vasco da Gama navighează şi Pădurea mătuşii Clematis, două cărţi excelente – prima dintre ele a fost tradusă în portugheză -, dar despre care nu s-a scris nimic la noi.) Cititori ar mai fi (cititul literaturii ca atare, intimitatea cu cartea nu vor dispărea prea curând, am această convingere), însă cititorilor potenţiali din ţară le este mai la îndemână literatura din traduceri. Câteva trusturi media (Cotidianul, Adevărul, Jurnalul Naţional etc) girează serii de traduceri/reeditări din autori celebri sau doar vandabili, la preţuri de dumping, distribuindu-le prin reţeaua de presă şi sufocând piaţa de carte la nivel naţional, aflată şi aşa în mare suferinţă.

Există vreo întrebare pe care aţi fi vrut să v-o pun şi am omis-o?

Una dintre ele s-ar referi la proiectele culturale pe care le-am iniţiat în cadrul USR în ultimii câţiva ani: „Plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi” (au fost puse, în Bucureşti plăci memoriale pentru mai mult de 200 scriitori, filialele din ţară urmând să facă acelaşi lucru). Alt proiect de-al meu este „Memorialul scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist” – este vorba de peste 400 de scriitori, dintre care un număr de 56 au decedat în închisoare, iar 25 au suferit două sau mai multe condamnări. Acest proiect se află într-o fază finală. Am propus un proiect care are în vedere ca unele şcoli săteşti să poarte numele scriitorilor care au învăţat pe băncile şcolilor respective; şi mai sunt alte câteva proiecte despre care voi vorbi când vor intra în faza finalizării. Toate acestea pentru a spori vizibilitatea scriitorului din România, pentru ca el să primească, măcar în postumitate, consideraţia şi onoarea care i se cuveniseră din timpul vieţii pentru devoţiunea cu care au lucrat la „creşterea limbii româneşti”, la edificarea patrimoniului cultural al naţiunii.

A consemnat Valeria Manta Tăicuţu

Al. SĂNDULESCU

Rujana

Era vaca noastră roşcată (probabil de aici şi numele), cu ugerul plin de lapte, ca un mic cimpoi. O vedeam de pe prispa casei bătrâneşti cum rumegă alene sau cum linge bulgărele de sare, de culoare cenuşie, ca sarea grunjoasă de pus la murături, adus din munţii Râmnicului Sărat, unde se găsea din belşug. Iarna şedea la iesle alături de Roibul, despărţiţi de o stănoagă, un drug de lemn ca un fel de barieră, care le delimita spaţiile „locative”. Calul mânca fân care fusese urcat în podul grajdului, după coasă. Îi coboram de acolo câte o pală zdravănă ce mai păstra mireasma tuturor florilor din poiană. Rujana se dovedea mai modestă, ronţăia coceni (la noi se spunea „ciocani”) aduşi cu braţul din glugile ţuguiate ce se înălţau, ca nişte cuşme uriaşe, în fundul grădinii dinspre livadă. În golurile rămase la baza acestor piramide furajere, noi, copiii, închipuiam nişte peşteri, în care ne afundam în jocul de-a v-aţi ascunselea. Mai păstrau şi glugile mirosul tomnatic al foilor uscate şi al mătăsii de porumb.
Dacă se întâmpla ca Rujana să fete pe o vreme friguroasă, luam viţeluşul câteva nopţi în bucătărie, la căldură. Plăpând, abia se ţinea pe picioarele uşor tremurânde şi nesigure, care păreau prea înalte. Când mai prindea puteri, îl duceam înapoi, în grajd, lângă maică-sa, care mugea parcă în şoaptă şi în culmea bucuriei că-l revede. Îl spăla cu limba ca şi când l-ar fi scăldat. Viţelul, o dată îl botezasem Joian (venise pe lume poate într-o zi de joi?), începea să sugă lacom, se repezea din ce în ce mai viguros în ugerul doldora de lapte, luând pe rând fiecare mamelon (la ţară, i se spune ţâţă, de unde, probabil, şi denumirea unui soi de struguri: Ţâţa vacii).
Dacă era primăvară şi Rujana pleca la păscut, când se întorcea, nu intra bine în curte, că începea să mugească, Joian răspunzându-i nerăbdător cu mugetul lui mai subţire de copil mic. Şi iar sărea la ţâţa şi mai îmbelşugată, care i se oferea şi mai generoasă. După ce se sătura, boticul roz şi umed, ca şi când pe el căzuse rouă, mirosea bineînţeles a lapte, a laptele mamei.
Vara, în timpul vacanţei, mă duceam uneori cu Rujana la păscut. Eram încălţat cu târlici şi mergeam în urma ei, prin praful gros de pe drum. La vie, pe lângă marginea gardului, ca şi pe drumeagul ce cobora de la intrare, creştea o iarbă mustoasă, de un verde intens mai ales după ploaie. Ca şi Joian, Rujana se repezea lacomă, smulgând-o parcă din rădăcină. Îi auzeam respiraţia zgomotoasă, ca şi când ar fi vrut să-mi spună că-i place, că nu-şi poate ostoi pofta. Mânca la repezeală, pentru că, aşa cum se ştie, animalele erbivore nu mestecă în timpul alimentării, ci mai mult înmagazinează, digestia finalizându-se ulterior prin regurgitare, când ele încep să rumege îndelung şi pe îndelete. Urma să fiu atent ca Rujana să nu scape în vreun lan de porumb şi să-l strice, dar mai ales în lucernă, întrucât era extrem de indigestă şi făcea să i se umfle burta cu gaze, ceea ce necesita uneori intervenţia veterinarului, sau a unui simplu ţăran priceput, care înţepa foalele animalului cu o sulă, pregătită anume pentru asemenea cazuri, impunând intervenţia de urgenţă.
Laptele Rujanei îl hrănea în primul rând pe puiul ei, care crescând şi aflând gustul ierbii, va fi înţărcat, însă şi pe stăpâni, cei care îi purtaseră de grijă în timpul iernii şi cum se desprimăvăra, o duceau la păscut sau o încredinţau văcarului, aducând-o cu întreaga cireadă la izlaz. Dacă nu era consumat fiert, mai ales de către copii, laptele era pus la prins în vase de lut şi vara ţinut în dulap, la răcoare. Făcea o smântână groasă. Dat iarăşi în fiert, se alegea din el brânza, după ce, vărsat într-u săculeţ de pânză mai rară, se scursese zerul. Brânza cu smântână proaspătă era un fel de mâncare foarte apreciat, alături de mămăliguţa caldă, ce se găsea pe masă în fiecare săptămână, de obicei duminica. Uneori smântâna adunată în cantitate mai mare era turnată în putinei, un vas de lemn aproape cilindric, strâmt la gură, unde era bătută ritmic, destul de îndelungat (până ce ieşea untul), cu un dispozitiv, de asemenea din lemn, ca o roată compactă şi manevrat cu o coadă montată, ca aceea de mătură.
Locul nerăbdătorului Joian, ce ajunsese la maturitate şi devenise oarecum independent, era din ce în ce mai ocupat, în fiecare dimineaţă, dacă nu şi seara, de prezenţa gospodinei. Îmi revine şi acum în minte, să fi avut vreo 14-15 ani, scena mulsului de către o fată cu păr castaniu, strâns legat cu o băsmăluţă, care o mulgea pe Joiana cu nişte degete subţiri şi cu braţele albe ca însuşi laptele din şiştar. Dacă ai fi aruncat în vasul de lemn o muşcată roz, i-ai fi descoperit şi frumuseţea pură a obrazului. Aşa cum stătea aplecată spre ugerul vacii, unul din simbolurile eterne ale maternităţii şi al dărniciei pământului, părea un mic şi greu de uitat grup statuar.

În poiană

De Sânt’Ilie, în crucea verii, fânul cu toate florile lui sălbatice, cu sulfine, cu scânteioare, cu margarete, cărora le mai zicea „ochiul boului”, împânzind poiana, în dogoarea soarelui, se pregătea să fie cosit. Într-o zi-două, era culcat la pământ în brezde bogate ce coborau spre pârâu, când verzulii ca brotacii, când mai închise la culoare ca frunza stejarilor. Plutea pe deasupra o prospeţime, un aer curat, pur, pe care nu-l mai întâlneai decât primăvara, când abia dădea colţul ierbii.
Aşteptam ca brazdele să se usuce, temători să nu vină ploaia, căci le înnegrea şi le mai scădea şi din puterea nutritivă. Urma „întorsul”, de obicei cu furci de lemn cu două coarne albicioase, uşor de mânuit. Când jilăveala dispăruse cu totul şi fânul cu flori de până mai ieri se deschidea la culoare şi căpătase o moliciune de mătase plăcut mirositoare, ce ar fi putut să umple şi pernele improvizate ale amatorilor de drumeţie, ne apucam să-l strângem, făcând căpiţe destul de înalte. Era după aceea încărcat vârfuit în căruţă, care-şi mărea considerabil dimensiunile, abia încăpând pe drumul îngust printre livezi, unde se pârguiau prunele vinete, aşa-zis gâtlane, până în muchia poienii.
De acolo, drumul plin de hârtoape cobora, şi căruţa trebuia „împiedicată”, un lanţ gros lega o roată dinapoi, care lăsa, alunecând la vale, nişte urme ca de oţel, viorii. Supraîncărcată şi mergând pe un teren foarte accidentat, uneori căruţa se mai şi răsturna, dând mare bătaie de cap celui care ţinuse de căpăstrul calului, mergând alături de el. Munca se făcea acum de două ori, căci furcile intrau din nou în acţiune cu descărcatul şi iarăşi cu încărcatul căruţei pusă pe roate. În fine, ajunşi acasă, adesea cu chiu cu vai, fânul era luat în pale mari şi aruncat în podul grajdului, şi o alta, mai mare, în fânărie, umplând întreaga, vasta încăpere de mireasma florilor, acum uscate, care împodobiseră poiana.
Dar munca încă nu se încheiase. Urma greblatul, treaba cea mai uşoară şi nu mai puţin plăcută. Într-o vară, să fi avut 16-17 ani, nu ştiu dacă nu cu o anume subtextuală intenţie, tata m-a trimis la această muncă împreună cu o femeie trecută bine de 30 de ani, poate spre 40. O chema Anica lui Petrache. Nu cred să fi avut bărbat şi nici copii. Era plinuţă, nu prea scundă, guralivă şi zâmbăreaţă. Greblarăm noi ce greblarăm şi veni prânzul. Am aşternut un ştergar pe iarbă şi am scos din traistă caş de la stână, câteva ouă, ceapă, roşii şi castraveţi, tăiaţi pe lung, nu de tot, presăraţi cu sare şi frecaţi apoi între palme. Am mâncat bine, am băut apă rece ca gheaţa scoasă dintr-o fântână apropiată, cu ciutura, după care ne-am întins la soare pentru o ţâră de odihnă. Anica vorbea mereu, spunea tot felul de glume cu discrete aluzii erotice, care îmi atrăgeau neîntrerupt atenţia şi mai ales îmi stârneau curiozitatea. Mă aţâţau. Ce mai, începuse să-mi miroasă a catrinţă. Ascultam cu urechea ciulită, fără să am îndrăzneala şi verva ei. Ardea soarele şi trecurăm ceva mai la umbră sub un măr pădureţ. Ea şedea rezemată de trunchi şi i se vedeau mai bine picioarele – avea picioare frumoase – care, parcă din neatenţie, se dezveliseră până peste genunchi. Glumea şi râdea mereu, aş zice provocator. Fierbea sângele în mine, dar nu prea ştiam cum să încep. Femeie versată, nu-i fu greu să observe strălucirea ochilor mei şi să mă cheme lângă ea. Sărutul a venit aproape fulgerător. Genunchii ieşiseră şi mai mult de sub fusta de stambă parcă şi mai albi ca picioarele. Cum eram totuşi în câmp deschis, la lumina puternică a zilei şi pe cărarea ce străbătea poiana mai treceau când şi când oameni, mă luă de mână şi ne refugiarăm într-un aluniş. Fără nici o ezitare, îşi ridică fusta, nu mai purta nimic pe dedesubt, şi mă atrase, deşi nu mai era nevoie, asupra ei. Îi plăcea să facă dragoste, iar eu treceam spontan dintr-o vârstă în alta, inauguram şi în fapt intrarea într-o glorioasă adolescenţă. Parcă simţea şi ea pragul peste care trecusem, purtat de mâna ei care, pot zice că îmi fusese naşă. Avusese o mână aşa de bună, încât, în timpul aceleiaşi zile de greblat, am mai căutat alunişul de câteva ori. Eu păşeam pe un teritoriu cunoscut până atunci doar din cărţi şi din visuri tulburi; ea, probabil că era mândră că fusese prima femeie care-i deschisese băiatului, sorbit ca o apă neîncepută, cu farmecele ei fruste, poarta vieţii.
Au trecut de atunci parcă o mie de ani. Dar uite că n-am uitat-o pe zâmbitoarea şi gureşa Anica lui Petrache – azi oale şi ulcele – de la greblat fânul şi nici alunişul, pentru mine un fel de pat nupţial, în care nu „mireasa”, ci „mirele” primise botezul focului.

Oala cu ţuică

Bunicii mei dinspre mamă avuseseră şase fete şi doi băieţi. La rândul lor, aceştia, odată căsătoriţi, au dat naştere şi ei la mulţi copii, aşa încât, mama mare trăind până la 90 de ani, s-a bucurat să aibă, cui i-ar veni a crede, 32 de nepoţi!
Pe fete le măritară, mai pe toate, cu preoţi şi învăţători, care, de regulă, erau săraci şi căutau viitoare neveste cu zestre, asta însemnând, în afară de lada cu lâneturi, cu prosoape şi cămăşi de noapte, lucrate de mână, de scoarţe şi covoare înflorate ce urmau să fie aşternute pe pat şi să împodobească pereţii, ceva bani şi, bunul cel mai de preţ, câteva pogoane de pământ. Bunicul avea să spună că a „îmbrăcat” şi a „dezbrăcat” casa de şase ori, după numărul fetelor.
Cel mai mic dintre băieţi, dar nu şi dintre copii, Petrache, rămăsese în casa părintească, urmând să le fie sprijin bătrânilor şi să moştenească gospodăria. Era un flăcău chipeş, încât, prestând serviciul militar în timpul primului război mondial, a fost ales pentru frumuseţea lui să facă parte din compania românească de onoare, care a defilat sub Arcul de Triumf la Paris, în ziua în care a fost sărbătorită victoria Aliaţilor contra Puterilor Centrale şi, în primul rând, a Germaniei. Probabil că acest unchi al meu va fi rămas, cu unitatea lui, în Oraşul Lumină, câtva timp, din moment ce trimitea familiei cărţi poştale ilustrate cu imaginea unor locuri şi monumente celebre din vestita capitală a Europei. Unele dintre aceste „vederi” s-au păstrat până în ultima vreme, cu patina lor de acum aproape un secol. Îmi amintesc de Luvru şi de Palatul Trocadéro.
După eliberarea din armată, Petrache s-a întors bineînţeles acasă, unde, la plecarea pe front, lăsase în sat o iubită. Credincioasă, îl aşteptase. Era o fată frumoasă, ca şi el, pe care ar fi vrut s-o ia de nevastă. Fiind săracă, el se lovi de împotrivirea îndârjită a părinţilor şi n-a avut încotro, a trebuit să-i asculte, cu durerea de a fi renunţat la fata dragă. Aceştia voiau neapărat o noră „cu zestre” (vechiul conflict al satului românesc, de regăsit şi în poezia populară). Şi bunicul plecă de unul singur „cătător de casă”, peţitor, într-un alt sat, prin judeţul Brăila, obligându-şi feciorul să se însoare cu aceea pe care i-o găsise el, chiar dacă, aşa cum îi spusese bunichii, nu era prea „curăţică”, adică prea frumoasă. În schimb, avea ceva pământ, şi încă din cel mai roditor. Petrache se căsători cu Niculina, aşa o chema, care se dovedi o femeie de toată isprava, isteaţă, bună gospodină şi bună mamă.
La scurtă vreme, însurăţeii fură invitaţi la o nuntă. Când se întoarseră, Petrache, negru de supărare, izbucni mânios în faţa părinţilor, zicându-le că la acea nuntă n-a văzut o femeie mai urâtă ca nevastă-sa, Niculina. Încercară să-l calmeze, poate se găsea şi asupra chefului, dar a fost degeaba. Petrache se apucă de o cruntă beţie, de care nu s-a mai vindecat niciodată. Cu anii, gospodăria înfloritoare a părinţilor ajunsese o paragină, scandalurile din familie se ţineau lanţ, iar el, deşi încă tânăr, ajunsese o epavă.
Crescuseră copiii, aveau două fete gemene, cărora, fiind mărişoare, începuse a le fi ruşine de cum arăta şi de comportările tot mai ciudate ale tatălui lor. Din cauza alcoolului, acesta se îmbolnăvi grav, până la urmă va fi răpus de o demenţă etilică, nu înainte de a avea manifestările cele mai urâte, printre altele, o dată urcându-se pe casă şi ameninţând că se aruncă de pe acoperiş, dacă nu i se dă de băut.
Într-o duminică, se duse în vie, făcuse rost de o oală de ţuică de la o soră, aceasta crezând că îl potoleşte, se aşeză sub un nuc, unde o mântui repede, ca un om însetat. Umbra trecu şi soarele puternic dădu peste el. Pe seară, îl găsiră mort, cu oala de pământ golită până la fund, făcându-i de veghe la cap. Nici un alt simbol n-ar fi fost mai potrivit.

(Din volumul „Tăbliţa şi condeiul”, în pregătire)