Propoziții pretențioase – Ancolam
Când cobori din amvoane, treci mâna peste frunte, ștergi sudoarea și odată cu ea parcă tot efortul care mai că te doborâse. O amăgită minte de o falsă impresie.
Pe care o guști imediat ce ai de strâns sculele și te-ai apucat să le transporți către automobil. Sunt grele, multe și…. Bai, bai, Bobiță. Ți-l las pe Cristi să-ți ducă lucrarea la final. Doar mâine.
Străduțe, străduțele…. Cam așa arată „Mialache, maică”. Din generoasa șosea de legătură între Primărie și Pușcărie n-a mai rămas decât o ulicioară flancată de zeci de mașinuțe. Totul pentru un trotuar practicabil la zile mari, pietonal încadrat de copaci și alte plante. Frumoase, dar…. Smart drumul avea nevoie de spațiu, să nu se mai „îngăduie” șoferii care pe care să împiedice să treacă. Ca s-o luăm de unde trebuie, de la început, prin pierduții ani de după revoluție, ne-am ființat la prima căsoacă de pe dreapta. De făcurăm un jgheab la bucătăria de vară. La o asistentă a cărei fiică, mai mare ca mine, luase de bărbat pe Doru, un tip uscățel de-o seamă cu Nae. Și despre care aflai de curând cu durere că s-a prăpădit de vreo doi ani. Cine vrea să și-l amintească, să caute tot în anii 90 între oamenii lui Ene. El era unul dintre cameramanii săi.
Vizavi, un cunoscut al lui tata. O lucrare celebră prin greutatea cu care ne-am luptat – căsoaia înaltă -, prin apelativul dat lui tata de către proprietar – măi Alexandre -, prin deconspirarea originii lui – Nu ești al lui… Horohai din Flămânda? La care, tot Alexandru se chema descendentul, s-a făcut că plouă, dar a recunoscut într-un final – și prin rotația la 180 de grade, derulată cu încetinitorul, executată de Nae la cererea simplă „Dă, mă Nae, patentul!”. De parcă nu se putea întoarce brusc cu tot corpul sau doar numai cu capul. O răsucire anemică de aproape cinci secunde, amărând în mine speranța că se mai poate scoate din el vreo poamă bună. Nici mai jos, unde avea anexate vreo două odăi n-a fost să fie mai ușor. Jgheabul din spate și cele două burlane aveau nevoie de permisiunea vecinei pentru montare, doctorița Peru. Primită.
La nici câteva luni ne-a solicitat ea, Peruleasa, câteva jgheaburi la noua construcție, un foișor, cu un acoperiș…. Țiglă, din aceea sănătoasă. Grea și groasă. Acoperișul realizat în patru ape, cu două niveluri, despărțite de un gol pentru circulația aerului. Chiar dacă nu se vedeau decât două laturi, nu ne puteam permite ca jgheaburile să nu îndeplinească standardele de estetică. Fiind greu să le atingi. Colțurile creând cele mai mari probleme. Nu e ca la tablă să introduci cleștele lat în șorț pentru acces la nadă. Coamele de țiglă, cel puțin prima, se fixează cu ciment. Și le mai mișcă tata mare. Motiv gurii să intenteze anchetă, proces și o disertație avocățească de anvergură meseriașilor care propuseseră materialele acelea de acoperit. Amuțiră însă toate ale noastre. Doctorița Peru veghea niște legume de preparat. Prin mâinile mai pricepute și mai de om sărman ale „slujnicei”.
Iară vizavi. La Kletzer. În mai multe rânduri la „slujba” de tinichigiu, tot pe considerentul „măi Sandule”. Prieten cu buzunare de neamț. Nu corect, ci zgârcit. Taică-su în schimb, om serios. Bătrânului nu i-au trebuit zorzoane, complicăciuni sau ceva ieșit din comun. Avea o căsuță pe care o folosea de magazie de scule, de ale lui mici trebuințe de curte. Ultima construcție înaintea hăului….
