Spații culturale nr. 90 (11)

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Ne cunoaștem pe noi înșine prin Iisus
sau totul este rătăcire în destinul omului*

Motto:
„Dumnezeu care te-a creat fără tine nu te va salva fără tine” (Sfântul Augustin)

Aristotel era de părere că democrația este un sistem în care fiecare face ce vrea. Cu excepția Poetului, aș adăuga eu. Mai ales, a poetului ce trăiește într-o Românie/ Europă în care cele trei forme de guvernământ – degenerate în viziunea lui Platon – tirania, oligarhia și democrația coexistă în dimensiunea lor malefică, anihilând criteriile de selecție a valorilor și meritocrația ce perpetuează renascentist, mitul libertății și al demnității umane. Așa-mi explic de ce poetul lugojeano-timișorean, Nicolae Toma evadează romantico-expresionist, în geniul religios al creștinismului, adică se identifică cu omul creștin, coboară Absolutul în cotidian, sugerează ideea că doar suferința are efectele rugăciunii și ne poate comuta în Dumnezeu, încât poemele din Zece pași spre înțelepciune sunt tot atâtea „petece de transcendență” (Petre Țuțea), în care creștinismul se manifestă ca o gândire a paradoxului, ce proiectează o Înțelepciune a opțiunii radicale, centrată asupra persoanei, asupra libertății interioare: Învățătorule, ce trebuie să fac ca să am viața veșnică? Pentru autorul volumelor Garnizoanele somnului, 2009, și Ad hominem, 2013, creștinismul este expresia unui mister trăit, prin care Dumnezeu revelează omul, omului însuși, încât poetul, asemenea lui Hristos, trebuie să puncteze istoric eternitatea, să devină Înțelept, adică să se împace în chip desăvârșit, cu necesitatea, cu ubicuitatea răului, cu imperfecțiunile și dependențele omului: „poetul asemenea lui Iisus/ își pune inima drept scut/ și cere dreptul la rugă// și nicidecum orbirea/ nu va fi scăpare și nici scrumul/ cel fără de sfârșit/ hălăduind dorul ca și gândul/ răstignește poetul/ ce-a îndrăznit să cânte nemurirea// la porțile nesomnului/ numai inima poetului veghează/ înconjurată de gânduri/ gestează poemul/ și-l bate în cuie pe cruce.”. (Ad hominem)
Dacă toți am păcătuit prin Adam, toți suntem răscumpărați de Cristos. În El, nu mai afli „nici grec, nici evreu, nici sclav, nici om liber”. Creștinismul este universal, pentru că răspunde setei de absolut, în condițiile liberului arbitru și a perpetuării iluziei autodeterminării… Citind și recitind pașii „spre înțelepciune” transfigurați de poetul Nicolae Toma ajungi la concluzia sublim-tragică: Totul este în viața omului, rătăcire, căutare, schimbare, stare conflictuală ireconciliabilă, încât în al Al șaptelea pas: „Până și înțelepții au uitat toate faptele bune/ Și m-au ucis din dinți scrâșnind” (7). În integralitatea lui, în vol. „Zece pași…” sunt topite, de/ în fapt, cel puțin câteva milenii de „rătăciri” , pe cât de sublime, pe atât de absurd-tragice, din istoria salvării prin însuși Iisus Cristos, a dependenței metafizice, invizibile ce răspunde „strigătului” rugăciunii. Pentru a vedea cititorul, cum până și Înțelepciunea – conștiința celorlalte rătăciri – este o formă a rătăcirii, citez din Al șaselea pas, mai ales, pentru ca fratele nostru, lectorul, să gândească/ analizeze, simultan, problematica transfigurată și arta compozițională – șase pași = șase poeme, șase tematici/ motive, șase confesiuni/ spovedanii:
„1. Ce-l poate pângări pe omul cel bun// Bucuria de-a lăsa mai întâi copii/ Să se sature cu fărămiturile de sub mesele îndestulaților// Auzind asta au fost deschise urechile mele/ Și dezlegată mi-a fost limba// Fără rușine m-am îndopat/ nesătul cu un coș de pâine până-n zori/ cu ochii închiși mestecam și nu vedeam/ al ignoranței semn; 2. Primul orb pe care l-am văzut/ căzut în genunchi/ De nedrept mi s-a părut/ În cel fără de ochi mi-a spus/ Prea mulți copaci plângând am văzut// Cine sunt eu i-am întrebat pe cei din jur// Ești ploaia care vine-n zori/ Sau poate unul din profeți// Tăceam eram doar eu/ Spiritul veghind; 3. Pentru a trece în celălalt tărâm/ Suferință peste măsură și trădare/ Iubire trădare iubire// Cu toate că știam dinainte sfârșitul/ Am strigat curajos către mulțime/ cine vrea să vină la mine// Ce folos să câștige toată lumea/ Dacă sufletul inocent în noapte l-am pierdut; 4. Pe culmile unui munte/ Cu brazi acoperit/ Hainele mele cele strălucitoare/ de noroi uscat// Îndată fără răgaz am privit în jurul norilor/ Și-am privit cu alți ochi/ Pietrele și cioturile de lemne/ Dacă nu eram eu nu era nici această vale/ să se vadă în mintea mea prin ochii mei; 5. Neînțelegerea declară războaie și vânt// Cunosc mesajul/ Înainte de a fi iubit/ trebuie să fiu batjocorit; 6. În orașul care doarme/ O mulțime de cărturari// Unii cuprinși de un duh blând/ Alții se zvârcolesc pe pământ/ De deznădejde de ne-mplinire// Prin rugăciuni și post/ De foame muri prorocul/ Zâmbetul lui de șarpe blesteme scuipând”. (Al șaselea pas)
Identificându-se cu Spiritul ce veghează asupra Tot și Toate, poetul timișorean prorocește o eră de neopăgânism și de o imanentă nevoie de (re)creștinare. Paradoxal, dar toate suferințele omului secolului XXI – în esență, un Iov postmodern – potențează nevoia de dragoste divină. Perpetuarea răului – natural, uman, demonic – este pentru omul credincios/ religios un semn straniu al iubirii dumnezeiești, iar suferința omniprezentă în condiția omului, perpetuează, în același timp, vidul sufletesc și golul istoric: „Din gol în gol spre gol călcând” (Invocația X), sugerându-ne sfârșitul sfârșitului, dar și diferența dintre om și Dumnezeu: adică deosebirea dintre posibil și efectiv, dintre potență și act. Paradoxal, dar de la înălțimea iubirii divine, viața se măsoară în înfrângere, cine are mai multă câștigă. Ce câștigă? Dependența de Iisus și înțelegerea ideii de panteism.
Dependența invizibilă a Dumnezeului transfigurat de poetul timișorean împacă principalele preferințe ale cititorului: frumosul – pentru estet – , dreptatea – pentru omul legii -, El însuși – pentru omul religios, binele pentru toată lumea etc. Chemarea lui Dumnezeu/ Absolutului ne oferă – sugerează scriitorul cu rădăcini în poeticul și nonconformistul Lugoj – autenticul sens al vieții. Cu sau fără intenționalitate estetică, autorul reconfigurează în vol. Zece pași spre înțelepciune, un fel de contra-entropie ce activizează/ prefigurează un nou orizont de așteptare, un nou „pas” (din infinitatea predestinată) spre Înțelepciune, care după Horatius, ar însemna să fii mulțumit de soarta ta. Dar fost-a omul încântat/ mulțumit/ fericit vreodată de condiția dată!? Încercat de gândul neantului, al nimicirii, al deplinului nonsens, căderea în vanitas vanitatum pare inevitabilă. Totuși, libertatea față de tiranicul nostru sine poate fi transformată în dependență salvatoare – singura posibilă -, dependență de Dumnezeu, crede Nicolae Toma și co-lectorii acestei cărți, poeții Daniel Luca, Daniel Marian și Cristian Gabriel Moraru. Din Al zecelea pas, dați-mi voie să citez finalul: „Mergeam tăcut într-un lan de grâu/ ȘI mestecam de foame spice/ Era plăcut și adia un vânt ușor/ Ucisesem foamea și nu mai credeam în păcat/ Striveam vietăți fără să-mi pese călcând// Nu e nimeni fără vină/ Și fără un negru gând/ Precum apa cea fără de apă/ Și păcatul cel fără de păcat// Într-o lume ce se vrea perfectă/ Împreună păcătuind” (p. 10).
Viața ni se dezvăluie în această, totuși sublimă, trecere spre Înțelepciune, spre cealaltă Lume, ca o amânare a unui eșec absolut. Ne rămân doar două soluții: fie să ne adaptăm permanent la condiția dată – comico-tragico-absurdă -, fie să credem necondiționat în Marele Anonim, cum îi spunea Blaga, și să reconstruim/ resetăm Totul de la înălțimea acestei credințe… În opinia mea, Nicolae Toma, un tip poetic dionisyaco-apolinic, vrea să împace autonomia și orgoliul Rațiunii, cu provocarea chemării divine, aparent irațională. Neobositul poet bănățean se vrea, crede, în sinea lui, criticul p. i., un Parmenide reșcolit la revoluția lugojană din decembrie 1989, pentru care A fi depinde nu doar aleatoriu și marginal de infinitivul a gândi, ci depinde fundamental de divin, deși trăim într-o aparent incontrolabilă devenire heraclitiană și într-o fatală pierdere a logosului.
„Pașii” – mulți, mulți, mulți – mi se par niște egologii ascetice ale unui Toma (ne)credinciosul, ce trădează un sincer dor inefabil de Dumnezeu, singurul, care justifică orice tip de sacrificiu în numele iubirii capabile să învingă egoismul existențial și perpetuarea oarbă a vieții. Pentru autorul vol. Timișoara, primul oraș liber de dictatură, 15-22 decembrie 1989, Ed. Eubeca, 2015, mi se pare firesc să transfigureze omul trăitor într-o libertate paradoxală, pierdut între rătăciri și îngenunchieri, între ratare și împlinire, între demonism și sfințenie, între dependențe fizice/ trupești și cele sufletești, metafizice. „Înțelepciunea” lui Nik Toma nu-și propune să redescopere deșertăciunea lumii, cruzimea evoluției/ involuției, egoismul/ egolatria, dezvoltarea oarbă a vieții etc, ci binele gratuit, non-egoist, binele-sacrificiu pentru cel neajutorat. Revelatoare în acest sens sunt Invocații (I – XIII), în care poetul trebuie, estetic vorbind, să aibă „răbdarea unui sfânt/ Ruperea de lume a unui sihastru/ Înțelepciunea unui proroc/ Și sacrificiul femeii îndrăgostite” (III). Sunt tot atâtea condiții – sfânt, sihastru, proroc sacrificat – care-l salvează, pe poetul cetății, de singurătatea ca blestem și singularitatea ca damnare, cu alte cuvinte, de umbra uriașă a tiraniei Ego-ului.
În opinia mea, Nicolae Toma transfigurează credința întru Hristos pe o cale existențială ce trece de la a avea și a cunoaște, prin a fi către a se salva prin cunoașterea de sine. Nevoia de mântuire prin credință/ reala nevoie de absolut este legată de insatisfacțiile averii (fără sens în ea însăși), ale cunoașterii, permanent incompletă, și ale ființei deficitare – vis al neființei. Din scriitură răzbate insinuant, porunca divină: Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Porunca e mai mult decât o reducere la alteritate, o trecere a ego-ului (ca pe tine însuți) la alter-ego. „Iubește-ți aproapele” presupune o desituare, o abandonare de sine – filosofii vorbesc de o contra-reducție existențial-teologică. Era/ este firesc ca poetul-revoluționar Nicolae Toma să transfigureze în vol. Zece pași spre înțelepciune, un alt tip de revoluționar – Hristos -, care să elimine ura și să perpetueze iubirea aproapelui, să sugereze o posibilă revoluție sesizabilă la cei mai dezinteresați dintre marile genii ale umanității. Dacă dragostea este o stare a înfrângerii de sine, atunci învingătorul nu ia nimic, absolut nimic. A luat ceva Iov? Dacă iubirea cotidiană cere doar liber arbitru, iubirea lui Dumnezeu îți cere libertatea pe care nu știi că o ai. Nu o ai decât dacă o vrei/ dorești cu adevărat. Citim în cartea lui Nik Toma, experiența comună oricărui credincios – trăire numită teosistență – starea care vede în viața cotidiană, lucrarea iubirii dumnezeiești și apoi efectele imprevizibile ale întâmplării. Trăim prezentul, ne sugerează scriitorul, nu ca o clipă între trecut și viitor, ci ca pe o eternitate a ei. Epectaza (Sf. Grigore de Nyssa), în limbajul teologilor, ar însemna urcușul nesfârșit în Dumnezeu, adică „și mulți, mulți, mulți alți pași”, tainică prezență-absentă, dar și un „aici” magic și fascinant pentru cei ce cred.
„Diferențialele divine” – blagian vorbind – configurează integrările de ordin spiritual-moral și reconfirmă în Zece și mulți, mulți, mulți alți pași… adevărul cosmic-uman din grădinile suspendate ale Poeziei, încât omul este „existență întru mister și revelare”. O asemenea „existență” a transfigurat Nicolae Toma, în prezentul volum, aparent accesibil și prin aceasta, divin-ispititor.

Octavian MIHALCEA

UN ARBORE DE FOC

Uitați-vă prin mine (Editura Brumar, Timișoara, 2007), volumul de versuri al Danielei Șontică, ne propune o acuitate a interiorizării, a surprinderii unor date profunde care treptat se apropie de evanescență. Transsubstanțierea materiei conduce la detalii variate cu caracter glisant. Sunt preconizate îndepărtări, înălțări dincolo de condiția mundană, fiind așteptat acel anotimp ce privilegiază spiritualitatea. Și totuși încă nu este dobândită ființarea în exteriorul durerii. Drept urmare, Căutându-ne pentru a-și potrivi ceasul după noi,/ arta suferinței ne va imita bătăile inimii,/ aplaudându-ne destinul/ neștiind că numai saltul fără plasă/ ne mai ține vii. Un fior luminos, chiar apropiat incandescenței, va străjui mereu sufletul, nu de puține ori prins între oglinzi înlăcrimate. Vestea cea bună ar consta într-o soteriologie pluvială. Daniela Șontică pune în discuție o formă de orbire contemporană, împotriva căreia etalează arma inefabilă a lirismului. Sentimentele flagelate se regenerează cumva în compania beethovenienei Sonate a Lunii, vestitoare de ascensiuni neabătute. Din solitudine se nasc aventuri onirice, chiar și renunțări care au frumusețea lor aparte. Estetizantă și psihedelică, următoarea falie poetică parcă aduce în prim-plan forța elixirelor dostoievskiene: Caii amintirilor tale trec mai departe,/ îi aud scrijelind piatra cubică,/ norocul meu în bucăți mici.// Te visez din ultimul tren,/ fiți liniștită, doamnă,/ nu vă temeți, domnule,/ sunt niște bieți cai/ pe care îi va găsi într-o zi stăpânul lor.// La semnalul fericirii/ lumea coboară în gări,/ eu merg mai departe/ spre un loc, o miniatură a solitudinii,/ și unde să mă opresc/ dacă la tine, prințe, nu se poate?/ Aveți răbdare, le spun cailor,/ dar ei prind să ronțăie însemne heraldice,/ (pe tatuajul ăsta oricum nu dădeau doi bani,/ era o scenă de viață și de moarte),/ caii tăi vopsesc norii/ să vadă cum desfac copiii culorile cu râsul lor/ și sângele meu cum ninge în soare,/ le dau baloane cu aer trecut/ prin plămânii tăi,/ vrei să fii mama noastră, vrei să fii? Daniela Șontică alchimizează variate meditații despre adierea tăioasă. Forța imaginilor poetice este parte integrantă dintr-un tablou crepuscular silențios. Au loc interogații care nu eludează durerea. În cadrul acestui lirism, plantele conduc spre tușe mutabile, apropiate acvaticului repede inflamabil. Numele sângelui e foarte sonor. Semnul înfrigurărilor radicale: mă devorează teama/ că mâine/ mă voi trezi cu un clopot imens în gură/ și n-o să te mai strig. În volumul Uitați-vă prin mine, iubirea stă adeseori sub razele unui soare malformat. Asemănătoare vertijului, va interveni tentația saltului profund irațional. Lumânarea dezvăluie tentațiile dramei, fațetele acestei autenticități neliniștitoare. Parabolele poetice ale Danielei Șontică au un vădit caracter saturnian. Spectrul suplicierii va fi urmat de acte ce tămăduiesc. Incursiunile libertății prin tunelul de spaimă comportă surprinzătoare accepțiuni translucide. Iată posibilul modus vivendi propriu revoltei conjugate cu mari plecări eliberatoare: Învățăm mereu arta fugii,/ inspirată de aerul devenit ființă rămuroasă,/ nu mai suport dâra lăsată / în nisip de rechinii lași,/ nici porturile cu balene zburătoare/ ori miresele din ultimul vis.// Sunt regina fără țară/ în marele acvariu,/ gură de oxigen cât să rămână pentru o asfixie/ cu crini de mare,/ cât să ajungă pentru o viață trăită/ din artă în artă/ din fugă în fugă,/ sunt regina respirând estetica durerii/ de a nu mai avea o viață -/ ca și voi, supușii mei,/ marinarii mei,/ regi cu țara mereu dincolo. Mult doritele armonii au la bază nostalgia. Simțim apropierea resurecției vitale, simbol al grației. Parfumul esențializării va impresiona mereu: M-am repezit/ spre albul amenințător/ crezând că-l pot prinde/ în declinul curățeniei,/ așteptam doar prielnica secundă -/ pasăre pendulând mica pradă/ în ghearele sale -/ dar nu!/ Zburase/ mult mai sus decât pleoapa. Daniela Șontică, pornind de la neîmpliniri sensibile accentuate, își dorește edificarea unui înfloritor arbore de foc. Lirismul devoțional se insinuează pe lângă dureri contondente: Pleoapele ei se fac dintr-o dată/ petale pentru ceaiul lui.

Paul BLAJ

om sub vremi/
sau doxologie III

veniți iar zile triste
pe rând
demascați-vă
și topiți-mi sufletul
în aur

lungi ore de foială
singur într-o altă
singurătate
puneți-mă șef mare
peste lemne

taiorul ei vorbea
gura mi se năclăise
de vorbe
și ploaia rupea
cablurile fericită

de aici te las
a venit miez de netoamnă
până și unghiile tale
pictează
sau înțeapă umbre

Ottilia ARDELEANU

Câmpuri vizuale

Adrian George Itoafă scrie o proză nu tocmai lirică, abordările sale sunt mai degrabă de meditație, de documentare, de mediatizare a unor știri/ informații cărora le aplică o explicație filtrată prin propriile viziuni. Tratează de exemplu parteneriatul materie-suflet printr-o teorie evoluționistă personală, cu referire la arborele genealogic și cu un soi de fabulație în jurul acestuia, atribuind umanității puteri supraomenești.
Referirea sa la filonul vicisitudinilor este legată și de uimirea că în al douăzeci și unulea secol mai există flagelul ucigaș al fricii, al terorismului sub oricare forme.
Proza scurtă a lui Adrian George Itoafă este cumva de tip articol, ea relevă, în treacăt ori mai detaliat, neîmplinirile omenirii, jocurile de-a moartea, atitudini dintre cele mai josnice, coruptibilitatea, egoismul, vanitățile, ura, perfidia, trufia și altele.
Desigur, în toate aceste mirări existențialiste, lipsirea de emoție, de suflet este preluată de ambițiile robotizării, fapt care, consideră autorul, va dezumaniza. Omul se naște din pacea lui Dumnezeu și se trezește „în pădurea bântuită de strigătele unor rachete, până la dispariția fiecărei suflări”.
Proza din acest volum este un strigăt de disperare. Autorul visează lumea verde, câmpurile de bumbac, acel alb ca simbol al purității, prin care aleargă după o iubire ca trilul unei ciocârlii, specie reprezentativă a românismului; visează marea, farul, pe sine „pierdut pe strada luminată de-un luceafăr”, asemenea exilatului Ovidius Publius Naso, aș zice.
Filosofând, trece în lumea cărților, a bibliotecilor care pot fi salvatoare ale unui trai tot mai incert, tot mai lipsit de valoare morală și culturală. Oamenii, deveniți orbi, nu mai au orientarea spre bine, spre just, spre adevăr, spre iubire. Autorul găsește cel mai util vieții cuvântul. Prin el se poate exprima cu vehemență împotriva tarelor umane pentru care existența se confundă cu a avea și aproape deloc cu a fi.
Deseori, proza lui Adrian George Itoafă este poetizată și prezentată pictural: „În dormitorul fiecărei se odihnesc în separate rânduri natura moartă cufundată-n flori, doar nou umblăm culegând purpuriul rămas pe tulpini”.
De fapt, autorul aduce în fața cititorului motive de contemplație, adevărate tablouri florale, fragmente de natură, astfel, putem vizualiza câmpul cu lavandă, câmpul cu maci – acesta amintind nemărginitul Câmp cu maci al lui Claude Monet, într-o descriere de obicei plastică, aducând conotații sentimentale potrivit culorilor de pe pânzele imaginare. Desigur, autorul presară discret metafore reprezentative pentru sistemul de culori ales, spre exemplu, legat de câmpul cu maci: „Iar am nimerit pe un câmp minat, între coarne de taur,…”; „Dacă vom supraviețui oferindu-ne trupurile ca pansament pentru rănile sufletului, sigur ne vom decora ca iubiți, adăpostiți de macii jertfiți”.
Tot metaforic, autorul, el însuși un pictor al fragmentelor sale imaginare, conturează un „câmp cu poeți și pictori”, punând față în față puterea cuvântului cu puterea culorii și dând poeziei o valoare mai adâncă decât picturii, problematica abordării (tot cu tentă filosofică) celor două arte fiind tratată prin înlocuirea poetului cu pictorul sau invers.
Autorul se referă, de asemenea, la „câmpul cu sunete” ca fiind acorduri de „note cuvântate”. Sub acest unghi de vedere, Adrian George Itoafă susține că, vizionar fiind: „Cuvintele ajung sunete în spațiu, la milioane ani distanță, putând influența universul”!
Folosind laitmotivul fragmentelor, idei esențializate pe tematici realiste, dar și imaginative, cu nuanțe filosofic-sociale, volumul acesta ne propune o serie de titluri incitante: „migrare în absolut”, „biodiversitate”, „de neînțelegeri”, „din războiul cuvintelor”, „din existența butaforică”, „dintr-un strop de speranță”, „de pe frontul condamnat la treceri” și altele.
Proza lui Adrian George Itoafă este foarte melodică în împletirile suave dintre poezie, pictură și muzică și o scurtă demonstrație se află în fragmentul acesta: „Din pântec te poți naște, din minte doar visând, a fi închipuire, un arsenal vibrând, să nu te naști din mine, în seara-n care-am vrut, o siameză zână, un zân fără-nceput, o inimă de humă să ne-nflorească-n trup, din floarea cea de soare să ne rotim dansând, cu frunzele-alipite, ai să mă scoți din minți, tu simți?”.
Metamorfozarea pietrei cu multiplele ei întrebuințări, dar și cu însușiri biblice, în „bureți ce mă absorb și mă curăță de singurătate”, reverberații ale trăirilor prin comparație cu roata (de la Londra), cu limbile ceasului însoțite de ticăit, cu dinamica valurilor înfricoșătoare: „Nu pot să fac abstracție de tine, îmi bați în trup și eu vibrând, în bătăi multiple, mă pot risipi pe plaja de cuvinte” și alte asemenea transpuneri sunt subiecte de meditație care determină ca proza din acest volum să provoace cititorul însuși la propriile interpretări și viziuni, ceea ce este de bun augur pentru autor căruia îi doresc succes și în proiectele viitoare!

Eugen BLAJ

Imposibilul rămâne imposibil!

Cu siguranță, Thanas Medi este un adevărat vrăjitor al cuvântului scris, un magician al narațiunii. Dar aceste calități care îi conferă unicitate ar fi zadarnice dacă nu ar exista o complexitate sufletească și spirituală cum rareori mi-a fost dat să întâlnesc. Capodoperele care ies de sub pana lui Thanas Medi sunt rodul sondării în profunzime a propriului suflet. Nimic artificial, nimic contrafăcut, niciun artificiu stilistic sau epic gratuit. Totul pare deja întâmplat, totul pare deja trăit. Autenticitatea mustește în tot ceea ce scrie, iar lucrul acesta ar fi cu neputință de realizat în absența propriei bogății spirituale.
Eu sunt un cititor meticulos, ordonat și meditativ. Cu toate acestea, iată că este cea de a treia carte a lui Thans Medi pe care o devorez, fiind nevoit nu o dată să revin asupra unui cuvânt sau a unei fraze care mi-a scăpat în frenezia lecturii. Care este „secretul” acestei fascinante „rețete”? Am să încerc să răspund la această întrebare, fără a avea pretenția unei așa-zise obiectivități caracteristice în special criticilor literari. Dimpotrivă, subliniez faptul că răspunsurile mele vor fi strict subiective, pentru că numai subiectiv poți scrie despre cineva care vorbește cu tine personal. Autorul nu scrie pur și simplu, ci se scrie pe sine, și se deschide necondiționat, ca un prieten care se destăinuie altui prieten. Nu există și nu poate exista o distanță între autor și cititor, pentru că autorul te atrage într-un dans fascinant al sincerității totale, un dans care nu poate fi dansat decât în doi. Spre deosebire de multe romane, contemporane sau clasice, în care autorii „dansează” singuri, executând, ce-i drept, figuri senzaționale, pe care nu poți decât să le admiri de pe margine, Thanas Medi are darul de a te răpi, transformându-te în partenerul său.
Am remarcat chiar de la prima carte a domniei sale pe care am citit-o, „Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”, modalitatea fascinantă prin care autorul reușește să transforme trăirile personajelor într-un alt fir epic, într-un plan care se suprapune narațiunii propriu-zise. Desigur, narațiunea există și este extrem de solidă și de bine structurată, având toate ingredientele unei narațiuni de care nu te poți dezlipi, dar pare că epicul nu este decât un pretext pentru un altfel de epic, cel al trăirilor. Tensiunea povestirii este imensă, dar ea este dominată de mult mai profunda tensiune a sentimentelor, care se nasc, se dezvoltă, se contorsionează surprinzător și, uneori chiar mor, la fel de surprinzător. Ceea ce se petrece în interiorul personajelor devine mult mai tensionat decât narațiunea, pentru că, la Thanas Medi, interiorul determină exteriorul și nu invers. Liricul, zbuciumat și tensionat, modelează epicul, astfel încât ești mereu într-un fel de alertă, încercând să anticipezi epicul prin sondarea profunzimilor sufletești ale personajelor, operațiune de cele mai multe ori sortită eșecului.
Poate că ordinea în care am citit eu cele trei romane, diferită de ordinea apariției lor în Albania, mi-a fost de mare ajutor. Spun aceasta, pentru că „Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba” m-a făcut să devin un albanez între albanezii din Plaiul Bufniței sau din Gorița Mare, să simt și să gândesc asemeni lor, să îmi însușesc ciudatele lor tradiții, să iubesc așa cum Socrat o iubea pe Caterina, fapt care mi-a fost de mare ajutor atunci când am plonjat cu patos în romanul „Markela”, unde am putut să înțeleg mai bine cum este posibil să fii un albanez exilat între albanezi și cum se pot jertfi personajele în dramatice iubiri imposibile, în cadrul tragi-comic al tiraniei comuniste.
Simțindu-mă destul de „albanez”, în romanul „Umbra Blestemată”, m-am descoperit un imigrant, altundeva decât în Grecia. Fatalmente, nu am putut să nu fac o paralelă între românii plecați prin Germania sau prin Italia „pentru o pâine mai bună”, cu albanezul ajuns pe străvechile tărâmuri ale Greciei din aceleași motive.
La fel ca în cazul românilor eșuați prin occident, albanezul poartă povara Albaniei, el pătrunde în societatea Greciei de după 1989 ca un paria: „Nu semănam cu oamenii, semănam cu statele. Cu două țări care sunt certate din motive stupide.” (p.255)
Pledoaria avocatului „frumoasei criminale”, Albana, domnul Patiris, care este de fapt un rechizitoriu, ne dezvăluie cu precizie chirurgicală, dureroasă și necesară, modul în care grecii îi văd pe albanezi și, prin extrapolare, modul în care erau priviți românii în Occident: „Îi vrem pe albanezi (…) să ne schimbe pamperșii, dar uneori îi privim ca pe niște pamperși. Vrem ca ei să ne curețe casele, dar nu îi vrem ca oameni de-ai casei. Îi plătim ca muncitori, dar îi vedem ca pe niște servitori. Ne este mai ușor să-i punem pe toți într-o oală, decât să-i scoatem pe cei răi din ea. A devenit obicei să gândim numai rău despre ei și numai bine despre noi înșine. Ne place să spunem că nu suntem rasiști, dar ținem sub pernă visul rasei alese. Suntem obsedați de ideea că ei s-au născut doar pentru forță de muncă; pe când noi am venit pe lume doar ca să stăm pe scaune. Construim două Grecii: una bună pentru noi și una rea pentru ei. Ei sunt oameni, la fel ca noi, dar nu ne place să ne comparăm cu ei. Ei nu vor iubirea noastră, exprimată adesea ca pomană; vor respect, chiar mai mult decât iubire…” (p.270)
În altă parte, autorul ne spune: „Dintre zicalele care circulau cel mai frecvent în ultimii ani în Umbra Blestemată se numărau cele care vorbeau despre greci: „Grecul necredincios”, „Pe grec să nu-l faci prieten”, „Grecul rămâne grec”. Albanezii păreau să aibă o ostilitate constantă față de greci, în timp ce grecii păreau să aibă un dispreț invariabil față de albanezi. (…) ostilitatea albanezilor nu venea din ura pe care o nutreau față de alții, ci mai mult din disprețul cu care îi tratau alții.”. (p. 54)
Ei bine, într-o astfel de lume vine albanezul pe nume Vesel, din Umbra Blestemată, fiu al unui tată creștin ortodox și al unei mame musulmane, convertite apoi la creștinism, la nașterea fiului lor. Mai târziu, unul dintre prețurile „integrării” lui Vesel va fi schimbarea numelui de musulman într-unul de creștin, Vangjel. Cu prilejul ceremoniei de creștinare, personajul, care găsește în aceste ritualuri un fel de fățărnicie superficială, referindu-se la un alt „candidat” la botez, observă sarcastic: „Nici un grec nu i-a spus: „schimbă-ți numele” și niciun preot nu l-a amenințat cu cazanul cu smoală, dar lui, disprețul îi juca în ochi.(…) schimbarea numelui s-a produs și ca urmare a scăderii stimei de sine. Pe omul care purta numele meu, probabil l-au disprețuit, dar a fost și el foarte zelos în a se subaprecia.”. (p. 118)
Supunându-se parcă unei fatalități a destinului, înainte chiar de a deveni Vengjel, Vesel se îndrăgostește de o tânără și frumoasă grecoaică. Tumultul trăirilor, aproape sufocant, îl transformă pe albanezul necăjit într-unul întreprinzător, care, spre deosebire de mulți alți imigranți (valabil și pentru românii occidentalizați) care se resemnează în fața destinului lor, dorește cu tot dinadinsul să își depășească statutul. El știe foarte bine că „a supraviețui înseamnă a nu trăi”, de aceea, fără a-și nega identitatea, ci doar încercând să o dezvăluie altfel, să o amelioreze, face tot ceea ce îi stă în putință să demonstreze, în fața Kristinei și în fața întregii Grecii, că albanezul nu este așa cum este etichetat.
Asemeni lui Socrat, din Plaiul Bufniței, sau al lui Leko din Rovina, Vangjel este devorat de vârtejul iubirii neîmpărtășite. Măiestria autorului constă în aceea că te face să simți ce simte personajul, să i te substitui, să te bucuri, să te întristezi sau să disperi împreună cu el, astfel că, pentru mine cel puțin, lectura a fost una solicitantă din punct de vedere emoțional. Epicul a devenit mereu secunda care a urmat elegiei, liricului.
Toată cavalcada sentimentală a personajelor, de o intensitate remarcabilă, este zugrăvită de autor în stilul său inconfundabil. Trecând peste epitetele, comparațiile sau metaforele pe care autorul le utilizează cu măiestrie și care, într-un mod surprinzător de franc, îl leagă de originile sale, subtilitatea observației și profunzimea analizei sunt caracteristicile care dau unicitatea scriiturii. Sunt nenumărate pasajele care ar putea exemplifica cele spuse de mine, dar am să mă opresc doar la două dintre ele, care mi s-au părut de o finețe excepțională.
Poetul, cel cu „pălărie cu boruri”, care „crăpa dacă nu i-ar fi citit o poezie Kristinei”, îi relevă personajului (autorului) următoarele considerații: „Acum că știam că este poet, i-am înțeles imediat tristețea. Tristețea poetică este o suferință, precum este și cufundarea pictorului după paleta culorilor. Iar suferința este o furie care te rupe în două, dacă nu este scoasă în afară.” (p.68)
Referitor la evoluția relațiilor dintre greci și albanezi, autorul, prin gura personajului său, remarcă: „La început, când ne-am revărsat din munți, grecii ne-au privit cu suflet. Ne-au oferit un adăpost în care să dormim și o bucată de pâine pentru a ne menține sufletul viu. Ulterior, când s-au întâmplat multe și s-au auzit multe, ne-au privit cu mintea. Creierul este pentru a gândi, iar inima pentru a face ceea ce creierul nu vrea. Când ne-au analizat cu mintea, grecii s-au speriat, la fel cum se sperie oricine care vede că în casa lui intră un tâlhar. Și au aruncat asupra noastră multe pietre și mult noroi. Le purtam în spate pe atunci și făcusem un obicei, ca atunci când priveam un grec în ochi, să-l urmăresc în spatele genelor, ca să nu aibă noroi.”. (p. 136)
Alteori, gravitatea observației este completată de o ironie simplă și usturătoare.
De pildă, descriind în amănunțime ritualul botezului său, personajul remarcă grandoarea Bisericii „Profetul Andrea” și faptul că profetul rezolva grijile oamenilor fără să se bucure de interiorul superb: „El ieșea mai mult în afara bisericii decât stătea înlăuntrul ei. Întrucât afară erau oamenii, iar aceștia aveau griji. (…) Doar cupola de culoarea plumbului era numai una. Dar și ea era impunătoare pentru că era mare. Fiind mare, „Profetul” rezolva mai bine problemele oamenilor.” (p.144) Ironia extrem de fină la adresa oamenilor, nu a „Profetului, continuă cu momentul în care Vangjel intră în apa botezului, care de abia îi ajungea până la glezne: „(…) pe mine mă pufnea râsul, întrucât gândeam că legătura mea cu Dumnezeu începe cu picioarele.” Slujba pare interminabilă, căci „(…) era foarte lungă și începuse să mă plictisească. Cu multe cruci de ulei pe trupul meu gol, cuvinte de neînțeles și foarte mult: „Doamne” și „Amin”. Atât de mult „Doamne” și „Amin”, încât pentru o clipă am uitat că mă botează și am crezut că mă îngroapă.”. (p. 147)
Concluzia implicită a acestui roman, ca și a celorlalte două, este că imposibilul rămâne imposibil, chiar dacă este mereu la un pas de posibil. Tragismul utopiei este astfel cu atât mai impresionant. Mai dureros. Și mai veridic.
Nu în ultimul rând, trebuie să remarc traducerea pe care Oana Glasu o face cu aceeași acuitate ca în cazul celor două romane mai sus amintite. Desigur, cunoașterea la perfecție a limbii albaneze și perioada petrecută în Albania, cunoașterea mentalității albanezilor, toate sunt un atu esențial, dar lucrurile nu se rezumă la atât. Stilul lui Thanas Medi este unul foarte elaborat, deși deseori exprimarea este voit frustă. A surprinde, prin traducere, subtilitatea stilistică, figurile de stil surprinzătoare, trecerile firești de la profunzimea personajelor la simplitatea și superficialitatea lor, a face posibilă cunoașterea personajelor prin limbajul folosit de ele, toate acestea și multe altele, sunt o sarcină extrem de dificilă, de care Oana Glasu s-a achitat exemplar.
De asemenea, este meritul Editurii Eikon de a ne oferi nouă, cititorilor din România, o frescă a societății albaneze comuniste și post-comuniste, de a ne ajută să-i înțelegem mai bine pe frații noștri albanezi prin lucrările acestui merituos cuplu literar, Thanas Medi – Oana Glasu.

*,,Umbra Blestemată” – Thanas Medi, Editura Eikon, 2023

Mihai VINTILĂ

Povestitorul și rădăcinile sale

Când povestea trebuie spusă, povestitorul nu are altă scăpare decât să se lase purtat de vântul acesteia care îi suflă în pânza scrisului cu inspirație. Marian Valeriu Găureanu este un povestitor înnăscut, din stirpea veche a mocanilor dunăreni. După ce a respirat aerul Bărăganului și i-a sorbit înțelepciunea, simte că are puterea de a spune poveștile locului.
Acest volum, intitulat Rădăcini, apărut la editura brăileană infoEST este o continuare a ceea ce autorul a început – o istorie în povești a Bărăganului. Venit după trilogia Elemente și după Fluturi în fum, el este practic o continuare în timp și spațiu a acestor cărți. În fond, Marian Valeriu Găureanu este egal cu el însuși, nu are volte și nici abisuri.
Adunând un număr de cinci povestiri, inegale ca mărime, volumul este totuși unitar și constituie cea mai bună producție de până acum a autorului în domeniul prozei scurte.
Prima scriere se intitulează Icoana și este o îmbinare dintre bine și rău, dintre urât și frumos. Este inspirată din fapte reale pe care autorul le-a auzit copil fiind și care au clădit în sufletul său, tânăr la acea vreme, piedestalul bunătății și credinței. Așa cum este ușor de intuit este vorba de o icoană și de minunile care stau în oameni, în puterea credinței. Avem o icoană care supraviețuiește miraculos răului în forma sa cea mai pură. Ea este arsă și prin afundarea în mizerie supraviețuiește, dând, peste ani, speranță și consolidând credințe. Este o povestire care trezește revoltă dar și speranță, mai ales că autorul se joacă cu momentele de intensitate, pentru că are mai multe și reușește că tot schimbe perspectiva. Finalul este izbăvitor. Binele învinge și lumina călăuzește vieți.
A doua povestire, Cartea, de dimensiunea unei nuvele, este și cea mai bine scrisă. Având complexitate sporită, ea reușește să fie strunită bine de scriitor. Personajele vin și pleacă, evenimentele curg firesc iar cititorul nu poate decât să se bucure de un scris frumos, armonios, care curge lin precum Dunărea în zilele molcome de vară. Marian Valeriu Găureanu pune în această scriere toată măiestria sa și recunoaștem că impresionează. Este o construcție bine clădită, cu tușe puternice de autenticitate, cu referințe puternice la istoria neamului și de ce nu a Bărăganului. Este o poveste a României, o istorie a ieșirii din neputință, din sărăcie și din ignoranță. Este povestea unui fiu de țăran care se maturizează în războiul purtat de țară și care conștientizându-și valoarea revine acasă să își construiască statutul pe care și-l merită și pe care și l-a câștigat pe front. Este istoria și construcția unui țăran independent și puternic.
A treia povestire intitulată Poveste de Crăciun vine cumva să aducă mai multă nostalgie volumului. Era nevoie și de o trăire, de o secvență patriotică. Marian Valeriu Găureanu o construiește aici, în această povestire scurtă și intensă ca zborul zăganului.
Ultimele două povestiri sunt cumva în completare. Prima intitulată Noaptea eroilor aduce în atenție statutul veteranilor iar a doua O simplă discuție accentuează aceleași idei din prima dar dintr-o altă perspectivă. Nu insist asupra acestor două povestiri pentru că nu le consider importante în contextul volumului. Ele doar întregesc o imagine a luptătorului pentru Romania și a statutului patriotului.
Marian Valeriu Găureanu își arată astfel adevărata valoare literară în aceste scrieri, cu toate inegalitățile lor. Volumul este un pilon important în construcția identitară a scriitorului și prin Cartea se înscrie de-a dreptul în linia întâi a scriitorilor contemporani brăileni. Eu îi prevăd o consolidare a locului în literatura română pentru că filonul pe care-l explorează, cel al Bărăganului, pare a fi inepuizabil. Este totodată și o puternică construcție identitară care-i poziționează scrisul făcându-l recognoscibil, primul pas al unei afirmări literare. Spor la scris Marian Valeriu Găureanu pentru că poveștile Bărăganului și-au găsit vocea.

Marian Valeriu Găureanu, Rădăcini, Brăila, editura infoEST, 2023, 126 pagini.