Spații culturale nr. 90 (9)

Rodica BRETIN

PATRU LUMI DESCHISE CU CHEIA LECTURII

La cinci ani ești deja tot ce ai putea să fii. Nu știu unde am citit asta, dar cuvintele mi-au rămas în minte, fiindcă sunt adevărate. Germenii tuturor posibilităților încolțesc în fiecare dintre noi înainte de a împlini cei șapte ani de acasă, iar ca să nu ne rătăcim la început de drum prin această lume, avem nevoie de o călăuză. Acesta este rolul cărților, pe care nimic nu le poate înlocui!
Jocurile și filmulețele pe telefon sau tabletă, cu care noile generații fac cunoștință la vârste tot mai fragede sunt utile și instructive, dar nu pot ține locul lecturii. Un copil care nu citește va fi un adolescent lipsit de imaginație și, mai târziu, un adult fără viziune. Și da, asta nu o spun nostalgicii paginilor scrise, ci psihologi ce se bazează pe cifre din statistici. Ca orice mușchi, fie și psihic, imaginația nefolosită se atrofiază. Copiii trebuie să și-o exerseze mereu, iar pentru asta nu există scurtături – în loc de cărți, filme; în loc de jocuri inventate, unele pe calculator. Cel care parcurge literatura scrisă nu e doar un spectator: devine scenarist, regizor, actor – o întreagă echipă! Așa m-am simțit citind fiecare din cărțile care mi-au făcut frumoasă copilăria, iar cele despre care voi vorbi acum, îmi sunt printre cele mai dragi.
Oricât de mult primesc de la soartă, oamenii vor dori mereu altceva, este una dintre concluziile lui Mark Twain în Prinț și Cerșetor – roman apărut în 1881 în Canada, iar un an mai târziu în SUA −, un basm filosofic și social în care mitul cenușăresei devenite regină se transformă în cel al băiatului sărac ce ajunge să ducă, pentru o vreme, existența privilegiată a unui prinț. Nu pentru că ar fi mai frumos ori mai deștept decât alții, ci fiindcă seamănă cu fiul regelui, de parcă ar fi fost gemeni. Să fie norocul cel mai important atu al reușitei în viață? Să fie nemulțumirea un caracter definitoriu al naturii umane? Chiar dacă se nasc cu o tichie norocoasă și soarta le aruncă pe masă zaruri mai bune decât ale celorlalți, oamenii sunt geloși pe destinul altora, care li se pare întotdeauna mai interesant, ori mai plin de satisfacții decât al lor propriu. E normal ca un cerșetor să invidieze soarta unui fiu de rege. Dar invers? Mark Twain își conduce iscusit narațiunea, lucrurile intră pe făgașul firesc în relațiile dintre personajele cărții, iar cititorul devine mai bogat cu o aventură plină de întorsături de situație, trăită intens cu imaginația.
La Medeleni, de Ionel Teodoreanu, cu cele trei volume, Hotarul nestatornic, apărut în 1925, Drumuri și Între vânturi, publicate în anii următori, este o trilogie care a atins o coardă sensibilă în generații de cititori. Există cărți unde primează ideea, altele de atmosferă, sau cu o intrigă ce captivează de la primele cuvinte. La Medeleni este un roman de personaje. Privind peste umărul autorului, cititorii fac cunoștință cu Olguța, Dănuț și Monica când aceștia erau copii, îi văd crescând, transformându-se în adolescenți, le află micile bucurii sau necazuri ce nu au devenit încă dramele maturității. Nu poți să nu te îndrăgostești de Monica, să nu urmărești trăsnăile Olguței cu sufletul la gură, să nu vrei să intri între filele cărții și să-l tragi de mânecă pe Dănuț de câte ori înțelege ceva greșit și face o gafă. Toți îți devin repede apropiați, ți se pare că îi cunoști dintotdeauna și nu poți lăsa cartea din mână până când nu afli tot ce li s-a întâmplat. Scriitorii adevărați se pricep să dea viață personajelor, apoi le lasă să își făurească singure un destin care li se potrivește. Cartea împrumută astfel culorile și parfumul lumii reale, iar cititorul ajunge să se identifice cu protagoniștii, atât de mult încât la ultima pagină va avea sentimentul dureros al despărțirii de niște prieteni dragi.
Deși pare un roman de aventuri, Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe este mai degrabă unul de introspecție în natura umană. Am putea trăi izolați, fără semeni de-ai noștri împrejur? Câtă vreme am rezista înainte de a ne pierde mințile? Sau poate am suferi o schimbare profundă și ireversibilă care să ne transforme din ființe sociale în altceva, nici măcar nu ne putem imagina ce anume… Când se jucau de-a Robinson Crusoe, Winnetou, Contele de Monte Cristo sau d’Artagnan, copiii generației mele știau că totul e doar o ficțiune și se pot întoarce oricând în dimensiunea confortabilă a realității. Astăzi există filme fantastice, science-fiction sau cu monștri, zombi ori extratereștri malefici, menite să uluiască, să încânte sau să îngrozească spectatorul. Și totuși clasicul Robinson Crusoe pare un scenariu mai horror decât oricare. Ce poate fi mai rău decât să fii exilat din rândul societății, să rămâi singur cu spaimele, neliniștile și angoasele tale? Chiar dacă insulele pustii au fost înlocuite de planete risipite în spațiul cosmic, ideea s-a păstrat: coșmarul terifiant al omului din toate epocile rămâne singurătatea.
Legendele țării lui Vam, de Vladimir Colin, este povestea luptei a trei generații pentru eliberarea de sub tirania zeilor, pe fundalul unei mitologii originale, diferită de Legendele Olimpului sau ale Valhallei, în care nemuritorii sunt creația oamenilor și nu invers. Apărut în 1961, romanul a fost tradus în franceză, germană, bulgară, cehă, polonă, engleză, rusă și japoneză, apoi transpus în 1989 într-o bandă desenată. Nu lipsesc temele universale ale basmelor − potopul, întrecerea dintre un zeu și un om, coborârea pe tărâmul morții după ființa iubită – însă într-o abordare proprie. Este o carte-lume, unde autorul demiurg poate face orice, cu o singură condiție: ca universul pe care îl creează să rămână logic și coerent.
Vladimir Colin este unul dintre autorii de ficțiune ce consideră bagajul cultural și întrebările asupra existenței drept atribute esențiale ale unui scriitor. El pune în practică acest crez, inventând o realitate care, deși ruptă de cotidian, este asamblată din repere istorice, geografice și antropologice credibile. Minuțiozitatea detaliilor, poveștile din spatele fiecărui personaj, intensitatea trăirilor umane cu care cititorul nu poate să nu empatizeze, toate acestea fac din Legendele țării lui Vam o lectură memorabilă, trecând-o în galeria cărților descoperite în copilărie, dar recitite cu plăcere la orice vârstă.

Valeria MANTA TĂICUȚU

simțuri

ceața mă-nfașă, ceața m-adoarme,
între acum și atunci e o noapte lăptoasă,
trag din ugerele ei câinii flămânzi
ai spaimei și ai pierzaniei;
m-aș ascunde în țipăt, m-aș elibera în cuvânt,
dar e mut ascunzișul, leagănul înțepenit,
aștept să-mi crească ochi pe degetele care vor să scrie,
să vadă poemul moale și dulce la pipăit,
aștept să-mi crească ochi pe tot trupul, să fiu doar
vedere, nu și auz, nu și miros și simț tactil al
nopții, al ceței și al distanței;
aștept.

boală și somn

nelalocul lui e doar acest umăr pe care vin porumbeii
să ciugulească furnicile ieșite din piatră;
celălalt umăr, invizibil, e dincolo de verticala
pornită din cer spre pământ, să mă împartă în două.
ceea ce nu se vede crește haotic în ceață,
în somn și uitare.
câteodată, frunzele de arțar îndrăznețe
se adună lipicioase sub vânt, el le
mână spre jumătatea vizibilă, spre
conturul ei deformat de cancerul atâtor ploi.
rămân în tăcere sub măcel, nu-mi adun
firimiturile pentru viitorul ospăț al
frunzelor și furnicilor învingătoare.
cândva, umărul vizibil se va prăbuși în
țărână și el, îl va încununa iarba și, poate,
va trece pe-aici și vreun înger,
să mă salveze.

așteptare

știi momentul acela când începi
să renunți la culori
și golul ia forma unei inimi
desenate pe cerul cel alb
cu fum, și el alb, ca orice nonculoare?
atunci toate apusurile și toate răsăriturile
de soare au verticalitatea unui desen în tuș.
pe hârtia de mătase, urma peniței e o
mărturie a eșecului,
a clipelor când ai stat cu ochii orbi,
înțepați de acul unei așteptări fără rost,
ca sfinții din care curge nu doar sânge,
ci timp fără timp,
când renunți la culori, e ca și când ai intra
într-o biserică neterminată,
coloanele îți ascund vederea și inima
bate încet, în negru gothic și-n fum.

cucernicie

bate toaca, zăpada se spulberă peste trandafiri ca un drog
toamna se mută greoi în iarnă,
sub cerul încă sfâșiat de aripi și țipete.
în cartier miroase a fum și a sărăcie,
se ard frunze și se înalță lumânări
și crizanteme-n văzduh;
trecem îngenuncheați pe sub poalele toamnei,
pe sub patrafirul ei din aur, din plumb,
din zăpadă murdară.

Maria ANASTASIU

Zăpada

Dacă acesta ar fi fost începutul unui poem,
ar fi numit ceea ce simțea atunci „tăcerea zăpezii”.
Orhan Pamuk, Zăpada

Ninge peste Istanbul, ninge ca la carte,
să facem deschiderea acestui poem în stilul naiv, standard al compunerilor școlare,
să spunem, deci, simplu, „ninge”,
fiindcă ce altceva s-ar mai putea spune
și ce cuvânt ar putea descrie vreodată
tăcerea zăpezii?

Mie nu-mi place iarna,
nu-mi place frigul în general,
nu mi-au plăcut decât, așa, în copilărie
– prin vine îmi curge sânge fierbinte, latinesc și grecesc,
mi se rostogolesc, ca niște bolovani la vale, literele a două alfabete –
totuși, aici, trebuie să recunosc, e frumos,
zăpada e curată și gerul dulce,
și cerul, tăiat parcă anume dintr-un alt fel de pânză, aleasă numai pentru orașul acesta,
face ninsoarea să pară albastră,
atât de albastră că nu mai știi unde începe pământul,
unde se varsă cerul și unde se-ntinde marea,
atât de mult s-au amestecat între ele că ar putea la fel de bine să ningă
de jos în sus.

Ne aflăm în Piața Sultanahmet,
hai să-i zicem pe numele ei adevărat – fostul Hipodrom,
venind dinspre Augusteion și Forul lui Constantin,
tocmai în mijloc la fântâna arteziană,
la echidistanță între biserica lui Iustinian si geamia sultanului.
Aici oștile stau față în față, ninse și tăcute,
așteptând parcă de patru secole să primească semnalul pentru a începe lupta,
uitându-se una în ochii alteia,
înfruntându-se,
Hagia Sophia, bătrână și cărămizie ca o floare uscată,
Moscheea Albastră, mai mare și considerabil mai proaspătă,
o replică rostită abia o mie de ani mai târziu,
frumoasă și neveștejită ca o floare artificială.
Altfel, toate domurile, moschei și biserici, sunt la fel:
albe ca și de zăpadă,
are ea zăpada felul ei aparte de a nivela diferențele,
de a le îngropa cu totul,
că cele două clădiri par, în sfârșit, surori sub ninsoarea asta,
așa cum se și intenționase,
două surori albe și frumoase,
chiar dacă vitrege.

Nu există nimic mai alb pe lumea asta
ca zăpada la Constantinopol.

Ninge, ninge, ninge,
n-aș repeta obsesiv cuvântul ăsta dacă ninsoarea însăși nu s-ar tot repeta obsesiv,
ninge și e frumos cum nu se poate spune,
cufundă-ți ochii tăi frumoși în toată această frumusețe,
lasă-ți frumusețea să se îmbete cu frumusețe,
se lasă seara și toată splendoarea asta strălucitoare n-are în ea strop de lumină, numai întuneric,
acel întuneric alb al tău pe care îl cunosc atât de bine,
acel întuneric alb al zăpezii,
ninge, ninge, ninge
din creierii munților până în pântecele mării,
o beție de zăpadă.

Ninge încet și ninge năucitor,
ninge înflăcărat cu fulgi ca fulgii de gâscă, de parcă îngerii, acolo sus, s-ar fi bătut cu perne,
ninge de parcă marmura de Marmara n-ar fi de ajuns să împodobească acest oraș,
împodobit acum și de marmura cerului –
iată, Dumnezeu își lasă barba lungă și albă pe fereastră
ca domnița cu plete de aur din poveste,
să ne suim pe ea până la cer.
Ninge,
ca firele de păr care cad din barba lui Dumnezeu când și-o piaptănă
și noi ne întindem în zăpadă să ne rezemăm de pieptul Lui,
ne cuibărim cu fețele mototolite în barba pufoasă,
ne împotmolim ca doi fulgi de zăpadă când I se prind în barbă,
ne rostogolim și cădem,
ne jucăm de-a v-ați ascunselea
și ne topim, în cele din urmă, mână-n mână,
ca doi fulgi adevărați
când ne prinde-n palmă.

Doamne, cum poți să ai ochii atât de albaștri, mă întreb,
pe când mă tot încurc și descurc în barba lui Dumnezeu,
când stăm pe urmă amândoi lungiți în zăpadă și cu frunțile lipite,
abia trăgându-ne sufletul unul de pe buzele celuilalt.

În vremea asta Dumnezeu se uită pe fereastră și,
ținând în cârcă toate zăpezile care au căzut pe lume,
își piaptănă, cu tot mai mare răbdare,
barba.

Diana TRANDAFIR

ROTUNJIREA PĂSĂRILOR PE CER

nimic nu are mai puțin adevăr
decât oboseala
– face ca o ghiulea de plumb sufletul
Lumina arsă a decojit de tot luna
și marea adormită în propriile brațe
Tamburine și cobze
cobze și tamburine
în surdină le aud
tot mereu
am urmărit cu privirea cum
fulgii de lumină
alergau după spuma din valuri
pentru că fulgii și stropii de mare
erau frați de lapte

Acum
pescărușii fostelor stafii
fostelor renunțări fostei vieți
mânați de foame toacă-n mine
carnea dulce de scoică

Îmi ating gleznele
ca pe lujerele unei plante
înfiată de ape

ÎN ȚESĂTURA NIMICULUI

chiar dacă îmi dau seama
că alunec printre închipuiri
n-ar putea fi în alt fel
Singurătatea mă apasă ca o piatră de moară
dar înțeleg bine
că liniștea se află acolo
doar pentru mine
Agrafele o prind de eșarfă
astfel încât
îmi zgârie dinadins pielea gâtului

Visez de la un timp
că trăiesc pe un pervaz de fereastră
de unde se zăresc undeva
plopii
Îi urmăresc îndelung cu privirea
atunci
când se numără singuri

Nu cred că în țesătura fermă a zilei
voi avea parte
de ceva pe măsură

PRIVIREA

cu un ochi privesc oamenii
care se scutură de îndoială
sub prisosul întrebărilor
cu alt ochi văd întunericul
culcușit în blana pisicii
Nu mă pot agăța de liane
compasiunea nu-mi dă voie
să mă dezlipesc de pământ

Copiii se joacă mai departe
cinstitul joc de-a mijoarca
iar eu ies din toate acestea
ca dintr-o oglindă întoarsă
Pe câmpurile minate
numai dureri

AMINTIRE DIN LABIRINT

traversând parcul pustiu
amiaza a ascuns norii-n iarbă
iată-l a și apărut
îngerul de celofan
îți controlează mâinile să fie curate
le ascunzi la spate
La o lungime de braț – vidul
ca să nu se zărească
îți ascunzi în pumni inima

Mirosul de lavandă
a inundat aleea cu dale de ceață
Îngerul bate din pleoape
te ocolește cu îndemânare
se învârtește
se rotește
se grăbește
să ajungă la semafor unde
trei culori înlocuiesc
numărătoarea efectelor

dacă tot a venit
n-ai de ce să te plângi
De ce să te certe
dacă poate să ierte

prinse de obrazul tău
strălucind
îi stau aripile

MIMETISM

vom împărți covrigi cu sare la cină
o să-mi povestești puțin despre vreme
vom privi din balconul plin cu mușcate
un turn gotic înalt

Îmi vei spune apoi că ochii mei sunt
doi sori abia ieșiți din captivitate
ce vor să intre împreună cu tine
în înserare
poate în noapte

ca într-o cursă a vânătorii
îmi vei întinde o mână
așa cum veleitarii poeți aștern ecuații
ce nu sunt altceva decât poezii
parțial camuflate

Nesperând mai nimic
îmi voi lăcui cu privirea ta
ridurile

IARNA

ți se întâmplă să uiți
ți se întâmplă chiar să-ți rupi degetele
cum se frâng vreascurile

Cândva erai o filomelă zglobie
incendiau în tine imperii
iar cu limbile de metal ale ceasurilor
întorceai din când în când
câte o clătită flambată

e frig
nouă cercuri de metal
ți se clădesc peste piept
și totuși dansul tău pietrificat
mută scândurile

Mălina Romița CONSTANTIN

anatomia toamnei

pe stradă noaptea a fost singură
desculță
urmele ei au desenat nori pe asfalt

poate că unghiile vor crește și azi
pur și simplu pentru că afară e o toamnă frumoasă
și încă mai poți vedea un copil
învățând la anatomie

așa cade veșnicia
te miri unde
te miri cum
copilul trage cu praștia în lebede

amintirea zăpezii

un dor de înalt
traversează mestecenii dintr-o vară
nu mai miroase a ploaie vindecată

gust felie cu felie
absența ta
rostogolind într-un bulgăre alb
poezia
mireasă a geometriei bizare
pe care nu o înțelege decât Dumnezeu

ca pe vremuri
când mai păstram în sânge
amintirea zăpezii
îndoliată

sindrom

la ceva vreme după ce vezi un pescar
într-un tablou agățat pe un perete
părul îți curge pe față
clandestin

rămâi pe scăunelul cu trei picioare
alături larve într-un borcan
învață să înoate

râul se mută împreună cu pescarul
suferi de sindromul locului liber
zdrobești un pahar de plastic gol
scăpat de cineva care mergea cu spatele
prin anii nouăzeci

pescarul devine un punct în amiază
de pe mal un copil
îți întinde un avion de hârtie
cu regretul unei copilării ratate

Nicolae POGONARU

globalizare

fii cool tataie de vrei să pari artist
ia uite prin orașe se-arată anticrist
are-un cercel în nară și altul în ureche
prin discoteci se-agită de parcă-i plin de streche

fă chestii cât mai nașpa și miră-te cu waw
căci nu mai e la modă să zici văleu sau au
și trage-ți brăcinarii cu-o palmă sub buric
pantofi cu toc de barză fiindcă așa e șic

nu mai citi în biblii la strană în biserici
computer pune-n șură și uită-i și pe clerici
și conectează-ți vaca acum la internet
și nu uita de cipuri și DVD-n closet

când vezi ceva-n vitrină să strigi că este jale
superlativ pe care nici nu-l visai matale
că e mișto pe bune atunci când vezi ceva
să-nchei cu constatarea frate e de belea

de boul n-are paie sau apă în coșar
comandă la nevastă urgent prin celular
montează termopane la cotineața nouă
găinile vor crește producția de ouă

și dacă toate –acestea vor fi bătute-n cuie
numește una nato și pe cealaltă ue
la grâu și la porumburi renunță la comandă
cultivă-ți deci terenul cu rapiță și nalbă

scoate atunci și via cultivă altceva
și bea doar chimicale cu-arome de surcea
doar din telecomandă consiliul Europii
te-așează cu tradiții exact pe buza gropii

fii fericit și mândru vei fi globalizat
și taxele mărite achită-le la stat
salvarea pân’ la urmă e tot la Dumnezeu
chiar vămile plăti-vei în euro la greu

notă ecologică

stâlpi de iluminat public
înlocuiesc copacii din parcuri
păduri de mici turnuri eiffel
gâtuie crângul cu înaltă tensiune
cablurile sârmelor aeriene
corzile a mii de chitare gigant
decibeli
eșapamente carbonizând iarba
peluzelor
noxele lăcuste în valuri
migrează din zona industrială
ucigând frunzele florile
ca statuile din insula Paștelui
pomii solitari
bolnavi de lepră acidă
păsările își înghit cântecul
colcăie orașul de conservanți sintetici
de arome identic naturale
eurile îți intră în ochi
când ieși pe stradă
penetrează pereții locuințelor
calculatoarele ne dirijează viața
televizorul ne-nvață
cum să ne-nmulțim în eprubete
cipurile ne-nlocuiesc treptat
rămânem doar soldații
acestui generalissim
numit high-tech
Dumnezeu contemporan
cu secolul XXI
refuză arderile de tot
pe altarele soarelui
vițeii grași și berbecii clonați
au carnea invadată
de pesticide

O noapte în municipiu

adie o noapte lăptoasă ca smoala
cu urlet prelung de câini vagabonzi
stelelor de pe cer li se închide școala
ca ușa în nas unor puști pudibonzi

taxiuri defecte își plimbă scheletul
cu-n far doar aruncă lumina pe stradă
e ora la care se-nchide bufetul
bețivi languroși vin acum la paradă

se-adun-apoi toți la biserică-n față
mai au câte-o sticlă ascunsă-n boscheți
Dumnezeu din amvon le dă o povață
la mine de vreți să veniți nu mai beți

discotecile-s pline de copii în dezmăț
limuzine de rasă guiță prelung
luminează neonul ca o vată pe băț
la pantofi se răstește-un voinic îndelung

într-un bloc un bărbat își lovește soția
odraslele-s duse pe la tess junior
cerșetori pe la colțuri își așteaptă simbria
în cluburi de noapte cuprinși de fior

aruncă chefliii cu bani în stripteuze
cu sâni la comandă picioare cât stâlpul
le pipăie-abil la lumini de veioze
până ce-n buzunare le fâlfâie vântul

târziu obosit adoarme orașul
mahmureala se-nfige acerb în asfalt
în curând în cămine suna-va și ceasul
pentru ziua lumină ce-așteaptă în șpalt

caniculă

se topesc funcționarii în birouri
se preling pe scaune
pe mese
pătând hârtiile cu decizii importante
pentru poporul de rând
nu mai avem de unde lua
adeverințe care adeveresc
spre a servi la
colțul străzii o romă vinde semințe
au înnebunit calculatoarele
se-nmoaie funcționarele
nu mai sunt așa imuabile
cantități de sudoare incalculabile
inundă canalizările
chiar și frumoaselor fete
care fac la tv reclame
li se scurge rimelul
în balcoane
cucoanelor bine ce merg către piață
li se coșcovesc smakurile pe față
și rămân simple măști de carnaval
Baudelaire pe raft în bibliotecă
a rămas blocat
între spleen și ideal
aerul irespirabil inundă orașul
oierilor de la Sibiu
li se dezagregă
pe tarabe cașul
ciobanilor din județul Buzău
li se strică brânza de Penteleu
de rămâi într-o stare de prostrație
prezentatoarele de pe cablu
miros prin ecrane a transpirație
s-au golit magazinele de deodorante
de aparate de aer condiționat
pe care îl iei acum
și-l plătești la iarnă
nu miroase nicăieri a curat
târziu spre seară
oamenii arată
ca-n muzeul figurilor de ceară
o boare de vânt
amestecat cu gaze de eșapament
le-ar face bine la tegument
resemnat strivesc în ceașca
de cafea
ultimul chiștoc
și tocmai mi s-a terminat
rezerva de cerneală
din toc