Ora de muzică 2 – They love Jamaica!
Dedic acest debut prietenilor care iau drept futilă munca unor muzicieni în avantajul propriu. Să se gândească mai întâi, dincolo de momentalitatea unor împrejurări, ce fel de găină cu pui de aur au fost unii și de ce acea găină a fost aleasă din întreaga ogradă a muzicii. Rock. Nu Metrock, nu Celelalte cuvinte, nu Roșu și Negru, nu Compact, nu Phoenix. Nu, nene, ci Iris! Metallica a cântat în românește o piesă (deși tot o făcătură de sorginte românească din filon anglican): De vei pleca.
Judecățile precare despre muzicieni sunt cele mai nocive. Așa cum pusesem și eu la naftalină, totuși fără să le întinez cu nimic personalitatea, trupe precum Megadeth. Să vă spun cât de grea este interpretarea instrumentală? Foarte!!! De exemplu Hangar 18.
Fără o căutare la sânge, îmi este imposibil să spun exact dacă am amintit cum s-a derulat prima întâlnire a lui Sting și Shaggy pe scenă. Elyse Wanshel, jurnalist, povestește acest mic detaliu din emisiunea The Tonight Show, unde gazda, Jimmy Fallon, i-a chestionat pe cei doi. Shaggy a răspuns cum că în urmă cu câțiva ani au cântat o dată pe scenă. Sting l-a întrerupt ca să dezvăluie adevărul, „aparent fiindcă Shaggy a clacat la una dintre performări”. Tot Sting: „Doar se plimba pe scenă. Pe parcursul lui Roxanne. Am crezut că este Sean Paul.”. Râzând, firește.
Pe filiera negației, Flood Magazine ajunge la o concluzie îmbucurătoare pentru Shaggy și Sting: muzica albumului 44/876 este mai bună decât merita să fie. Așa se întâmplă când pleci de la prejudecăți deloc potrivite…. Bun. Putem pune întrebarea „Cât de celebru a fost/este Sting?” și răspunde totodată cu superlativul maxim? Sigur. Dar nu mai eu, nu și realizatorul incursiunii în măruntaiele muncii celor doi muzicieni. Cu precădere în a lui Sting de când a părăsit The Police, carieră solo care în opinia ziaristului a produs materiale fade și neincitante. Referindu-se prin comparație cu trupa la aprecierile primite. Cică-s mult mai puține. Că muzica lui nu a primit considerentul „mișto”. O greșită interpretare, cu siguranță, a datelor existente și evidente. De la șapte-ale Police-ului Won-uri, la peste 40 singur capul lui…. „Într-adevăr! N-a fost deloc băgat în seamă.”, zic eu. De parcă Fragile și Fields of Gold n-a produs nicio emoție, Englezul rătăcind prin America a fost doar o rătăcire fugară. Shape of My Heart de asemenea, o „panaramă” pe care nimeni vreodată n-a fredonat-o.
Deși tardiv, printre atâtea alte incursiuni despre muzicieni și muzică în fapt, chroniclejournal, prin pana jurnalistei Victoria Ahead, de pa Canadian Press, am găsit dezvăluirile lui Sting mai aproape de adevărul abordării muzicii raggae, dincolo de copilărie și adolescență, și colaborării cu Shaggy. Întâlnirile cu Bob Marley, câteva, „când a știut sau nu”, l-au situat pe piedestalul mentorului. Stilul vocal, versurile politice și spirituale înfluențându-l pe Sting puternic. (V-aș resemnala episodul în care un puști, devenit ulterior toboșar de renume – nu-i rețin pentru moment numele – și-a sunat artistul preferat pe care tocmai ce-l văzuse cu o seară înainte, să discute despre tobe, deși acela abia ce adormise. Ca exemplu.) Alte mici detalii, addendum la ce deja am mai remarcat, se referă strict la modul cum era obișnuit să lucreze Sting, „procesul meu creativ este mult mai intim”. Bineînțeles, provocarea de a forma un duet care să suscite interesul amândurora își are rădăcinile în dragostea cu care au văzut Jamaica, literatura arta și cultura ei.
