Propoziții pretențioase – Amușele
Dacă ratam secvența din Endeavour, aș fi uitat micul artificiu executat….
Acum sunt aproape sigur unde am aplicat una dintre inovații, ba chiar în două locuri din lumea asta – mică și a noastră -, adică un căzănel nu prins de jgheab, ci de perete, pentru a prelua apa de la un burlan, respectiv două în unghi închis. La nea Benescu, pe 9 Mai, dar la fiică-sa sau fiu-su, nu rețin exact cu cine era în grad direct de rudenie, și la nea Mitică boxerul, la Livada. Tii!! Ce-a mai trecut vremea!
Ca să amorsăm bine și pentru vecii tablei – de când îi tot spusesem: „Pune, Cristi, mai multă pastă la falț!”, „Nu pun?”, „Picul ăla numești tu pus? Nu vezi că nu se întinde?”, „Așa a rămas de data trecută.”, „De când, de anul trecut?” -, partea secundă a acoperișului a primit un nou smac, mai „apos” și mai mult. Cinci rânduri fără năbădăi, dar cu cerințe. Jos jumătatea obișnuită s-a transformat în bucată normală, iar cea normală în una aproape cât jumătate de foaie întreagă. Ca să-i fac front de lucru lui Cristi, am dat-o pe măsurat câte trei, patru bucăți. Și strigam de sus, din buza streșinii: de 95; fă una de 63; mai bagă un 57, că mă decalez cu rândurile, restul de 65, normale. Mai mari, mai mici, patru rânduri și un pic le-am dat gata până la ora sosirii șoferului cu calupul restant de foi. Cred totuși că sărise de trei și jumătate când a sosit, nu trei cum crezusem. Fiindcă terminasem de învelit cu ce avusesem și ne cam băteam de muscă. Amânară ăi de la 9 Tei, ca să îi apuce terminarea programului, încât și-au primit de la firile noastre amăgite cu „Vine cât de repede se poate.”, antamat de Fănică, o mică serie de boscorodeli. În pauza forțată, ce a coincis și cu tardiva hotărâre de a lua masa. De încheiat nu se punea problema. Frigea tabla de nu puteai sta nici măcar încălțat mai mult de 10 secunde pe ea. Cu piciorul gol, de ne alunecare, nici atât. La masă, obișnuitul repertoriu de învinuiri sub forma: „La ora asta nu mai mănânc.”. „Hai…, Cristi. Lasă vrăjeala. Am avut timp?” Ce-i drept nu. Unul sus, unul jos, o perioadă. Rândurile, kilometrice. Mai rar 16 bucăți. Și de șapte neamuri ca dimensiune. Același model ca la grajdul acoperit cu mulți ani în urmă, doar că acum dețineam atuul unor operațiuni reduse ca volum. Dar anevoioase. Peste ele amurgea. Ziua a doua s-a sfârșit cu cele destule bucăți extrase deja din acoperiș, repuse pe suprafața lemnoasă în zona liberă dintre rândurile noi și cele două vechi. Că nu-s dimensiunile tablelor la fel. Un cincinal cu cinci milimetri mai mult, un cincinal cu cinci mai puțin și de vreo doi ani și cu opt centimetri minus. Din metrul consacrat. Cum pățirăm prin iunie. La Băile. Ziua a treia. Repede jos foicelele, curățare la mițocoțo de copci, lanții s-au lăsat mai ușor anexați pe margine decât pe partea din față, cuie peste tot, două rânduri, aproape întreg ultimul, clin totuși. M-a cuprins însă un soi de angoasă urcând în creastă la vederea ultimului lanț. N-am mai făcut „scandal” ca altă dată, am tras anafura în gând, am constatat că nici acum Cristi nu l-a aliniat după capetele de scândură. I-am zis, dar pe un ton scăzut, angelic, că s-a grăbit să bată cuiele de șapte fără să verifice. Atât. Ca să nu dăm iar ancorei navei muncii drumul în apele neliniștii. La 12 abia începusem să încheiem. Căldură… câtă vrei. Și nu atât de multă câtă se strânsese în zincul de pe față, unde nu se putea sta încălțat. Am făcut cruce – și cei care mai treceau pe stradă -, am lipit tălpile și…. Cred că mai suportabil era să trecem ca ăi de fac ritualuri prin America peste jăratic. În fugă abia se perpelește pielea. Pe tablă te iau toți dracii. Am găsit totuși soluția. Ca să ții și să aranjezi paziile, să le și aliniezi, să le fixezi cu holțșuruburi, îți mai trebuie mâini și tălpi de schimb. „Cristi!”….
