Spații culturale nr. 90 (8)

Nicolai TĂICUȚU

în ceea ce ne privește
(aceeași grabă)

în timp ce
traversai regulamentar strada
pe la semafor
azi, după mult timp
m-ai zărit, dar

pentru că în acel moment
verdele semaforului
a început să clipească
a intervenit graba
și m-ai uitat din nou
chiar dacă am trecut
unul pe lângă celălalt
mai, mai să ne atingem
(probabil)

același lucru, de loc curios
s-a întâmplat și cu mine
în același timp și spațiu

seară aparentă
(semn șters)

era așa de târziu
încât

la acea intersecție
a aleilor din parc

pe care, de la un timp
zilnic, la aceeași oră
o treceam cu drag

privirile noastre
nu s-au mai încrucișat

două umbre
(îmi fac gânduri)

la plimbarea prin parc
privesc în mișcare două umbre:
a mea și a bastonului

și parcă sunt mai vioaie decât mine
și parcă discută între ele

despre mine discută
oare, cu îngrijorare sporovăiesc
despre bâțâiala mea?

Din poezia avangardei ucrainene
în traducerea lui Leo BUTNARU

Mihail SEMENKO
(1892-1937)

Originar din satul Kibinți, regiunea Poltava. A studiat la Institutul de Psiho-neurologie din Petersburg. Este considerat animatorul futurismului ucrainean. Primul său volum de versuri, „Preludii”, apare în 1913, anul efervescenței paroxistice a manifestelor și manifestărilor futuriste. Urmează alte două cărți – „Cutezanțe” și „Cubofuturismul” (1914), aceasta din urmă axată pe și propulsată de ideile „trăsnite” ale poeților ruși D. Burliuk, V. Krucionîh și V. Hlebnikov, dar orientate spre spațiul beletristicii ucrainene. Asemeni confraților ruși (get-beget) care cereau aruncarea de pe nava contemporaneității pe Pușkin, M. Semenko anunță arderea ritualică a „Cobzarului” lui T. Șevcenko, considerată a fi cea mai importantă operă care a contribuit la redeșteptarea națională antimuscălească a ucrainenilor.
În 1914 proclamă necesitatea unui „futurism revoluționar”, publicând „revfutpoemul” „Tovarășul Soare” și „Două poeme-film”. A fost redactorul revistei „Mistețvo” (Arta) și a „Almanahului celor trei” (împreună cu M. Liubcenko și O. Slisarenko). În anul 1921 organizează „Grupul de șoc al poeților-futuriști”, mai apoi rebotezat în Asociația panfuturiștilor „Aspanfut” (1922–1924). În 1924 trece pe pozițiile LEF-ului (frontul de stânga), transformând „Aspanfut” în „Comuncultura”, până în 1927 lucrând la Cinefabrica (pe atunci rușii încă nu cunoșteau noțiunea de „studio cinematografic”) din Odessa. În 1925 publică volumul „În revoluție” și poemofilmul „Stepa”.
În anul 1937 este executat de NKVD împreună cu alți oameni de artă și literatură ucraineni. Între 1937–1939 se întâmplă, de fapt, „Împușcarea Renașterii” ucrainene, ceea ce avea să constituie o imensă pierdere pentru cultura vecinei noastre de la răsărit, pierdere resimțită acut până astăzi.

Zile

Se învălmășesc străzile rănite,
Se clatină trotuarele.
Năluci zboară peste urbe,
Au rămas sfărâmate vitrinele.
Vin în fugă copii cu caramele –
Chibrituri – țigări – gazete.
Nu corespund magazinelor firmele
Și pridvoarele cu corturi desuete.
Trăpași fioroși au sfărâmat caldarâmul,
Eu sărbătoresc ziua gri-n mijloc de mulțime.
Se mișcă boccelele pe-ntinsul peronului
Și seara nu poate plânge. Posibil mâine…

1-2.I.1920

Perdeluirea inimii

Ce să-ți spun despre harta mărilor?
Peste ea, umbră de siluetă singură-n pustie.
Să încheiem de conturat în noapte operele –
După, am putea mergem în musafirie.

Spre steiuri natale peste stepe și munți,
Peste Asia pe o linie veselă, axială.
Iar acum… Perdeluiește inima,
Să nu ne ia tristețea autumnală.

Raidul meu în veșnicie

Ascultați freamătul cetinilor pe culmi
și vuietul secularelor rămurișuri.
Nu se cade să îngrădim
cu viața de azi
viața mileniilor.
Fiți recunoscători veșniciei ce trăiește
în voi,
însuflețind orice
lucru.
Când veți găsi în pământ un cvasi-putred
bazin omenesc –
să știți că, inerent,
sunteți cu omul
tête-à-tête.

Nu fiți arheologi răposați,
trecutul nu-l aranjați
nomenclatoric
mecanicist!
Priviți: în
sarcofag stă mumia faraonului
iar lângă ea –
periuța lui
de dinți.

Stau oasele milioanelor de cohorte
de futuriști ca și noi
care asemeni nouă au construit ziduri și porți,
căzând în lume, mulțime.
Iar voi țineți să faceți din om
oarece idee platoniană,
când fiece om e plin-ochi
cu eternitate.

Milioane de contemporani și oameni din viitor –
milioane de oameni
ai morții.
Astfel, viața nu moare,
astfel noi plecăm în vecie.
Atlant-al-stan, –
Nipru-el-stan.
Iată de ce, când va fi să mor, –
puneți alături de mine în sicriu
periuța-mi de dinți
și uzatul meu
geamantan.

1V.III.1928

Industrială

Cerul nu fumegă ceață aurie
ca înainte, peste pini; ceață aromitoare, –
cerul a fost jefuit de aviatori
dinamitat ca o pivniță oricare.

Găleată după găleată marile găleți
scot din pământ comori; găleată după găleată, –
peste ape nu se mai arcuiesc palide răchite
de când uzina coșuri prin cer și le poartă.

Bucată cu bucată scoarța pământului
răstoarnă zăcăminte roșcate
planeta nu lasă pe nimeni să-i iasă din ogradă –
spre cosmos a închis porțile ferecate.

Primul strat e în seama lopeților
mai departe, prin straturi, cu electricitate.
Și nu nouă ne va fi dat, din întâmplare,
să adunăm castanele coapte.

22.X.1921

Munca

S-a cutremurat burta pământului
iar omul zdruncinat-a omul prin sânge:
putrezește stârvul!
pe câmp negru, nimeni nu-l plânge!

Și se înalță pieptul pământului
iar omul asupra omului prin sânge ca-nainte:
zăcăminte la uzine!
în fălcile furnalelor – zăcăminte!

Și se învârt roțile zimțate
lanțuri de fier scrâșnitoare –
santinela supraveghează sever
împotrivirea straturilor în zdruncinare.

Între piatră și fir de oțel
e comunicația suprafeței pământene –
gura ca un difuzor uriaș
scuipă materia forței ce geme!

Și nu omul omului ci omul păianjen
iar păianjenul biped ca omul –
nu, nu vrem buruiana să părăginească munții
ca în anul cel rău, trecutul!

18.10.1921

Noapte

Noaptea trage cu urechea la străzile pustii
Și la trotuarele mute
Când pe o bornă stă un roșu ostaș
Și ochește în lună –
Când după orele 2 de după miezul nopții
Orașul va amuți
Pașii săi se vor auzi arare pe caldarâm
Apoi se va odihni și el scăldat în lumina electrică
Încercând să glumească pe seama cerului înstelat –
Ritmic prin tavanul odăii
Picură din conducta de apă
Munca e încheiată –
Însă somnul
Nu vine –
Ca și cum n-a dus ceva la bun sfârșit…
Dimineața.
Ziarele ceaiul și prânzul
Și îmbulzeala pe străzile înserate
Se precipită și vuiesc în urechi
Până nu va picura din nou din conductă.

1920

Literatură pentru copii

Nina-Elena PLOPEANU

AVENTURILE DOMNIȘOAREI MOTĂNESCU

Doamna și domnul Motănescu, o familie de pisici, cum cred că v-ați dat seama, locuiau în șopronul unei căsuțe de la marginea satului. La începutul primăverii, doamna Motănescu adusese pe lume doi mici urmași, un el și o ea, două ghemuri albe ca neaua. Cele două fete ale stăpânilor îi nășiseră. Pe el îl chema Tomiță, iar pe ea domnișoara. Tomiță era ascultător și cuminte, unde îl puneai acolo stătea. Domnișoara, în schimb, era zglobie și neastâmpărată. Se amesteca printre puii de găină sau printre bobocii de gâscă și deseori era lovită cu ciocul de mama cloșcă și de tatăl gânsac. De sute de ori, uneori chiar și de mii de ori, Doamna Motănescu se vedea nevoită s-o ia de mustăți și s-o aducă lângă fratele său, care se juca cu razele de soare lângă tufa de trandafir din grădină.
Într-o zi, domnișoara Motănescu s-a hotărât să vadă lumea de dincolo de gardul care înconjura căsuța. În timp ce părinții și fratele ei își făceau siesta, s-a furișat, încet-încet, printre lalele și narcise și a ajuns la o mică spărtură a gardului pe care o observase de mai mult timp. Sosită în praful drumului, s-a întrebat: „încotro s-o apuc? În stânga sau în dreapta?”. Până să se hotărască, un vârtej provocat de un camion a luat-o pe sus și a azvârlit-o dincolo de pârâul care trecea prin apropierea locuinței sale. Înapoi nu se mai putea întoarce, așa că a apucat-o în direcția în care curgea apa. La început totul i s-a părut o simplă joacă. S-a rostogolit în jurul unei albăstrițe, a încercat gustul unei păpădii și apoi s-a luat la întrecere cu un fluture alb la fel ca și blănița ei. Din joacă în joacă, nici nu și-a dat seama când a trecut timpul. Soarele cobora obosit spre asfinți. Umbrele înserării pictau cu dungi negre poteca ce ducea spre copacii înalți, cu ramuri dese ce semănau cu uriașii din paginile cărții pe care micile stăpâne o uitaseră pe băncuța din grădină și pe care domnișoara își ascuțise gheruțele. N-a avut curaj să se aventureze mai departe. Oricât ar fi fost de curajoasă întunericul din pădure a oprit-o în loc. Era obosită și i se făcuse foame. A mieunat cât a putut de tare și de mult, iar când a înțeles că mama ei era departe și nu putea s-o audă, s-a ghemuit la rădăcina unui stejar și, în cele din urmă, somnul a învins foamea. Peste noapte copacul bătrân a devenit adăpost și pentru o căprioară și iedul ei. Dimineața devreme, domnișoara s-a trezit cu mațele ghiorăind și a privit cu ochii rugători spre mama care își alăpta puiul. Căprioara s-a îndurat de micul ghem alb și l-a lăsat să-și potolească foamea. După ce și-a umplut burtica, domnișoara a făcut o plecăciune spre căprioară, dar și spre regele pădurii.
— Mulțumesc pentru adăpost, copacule, iar ție,
dragă mamă, mulțumesc pentru masă!
Apoi, și-a întins lăbuțele, și-a curățat bărbița și privind spre cer a început să urmărească rândunica ce pornise deja să găsească de mâncare puilor din cuibul ce se găsea în vârful stejarului. N-a putut să țină pasul cu ea și s-a oprit lângă un ciuline. A încercat să-i miroase floarea ai cărei perișori s-au retras tremurând. Când a vrut s-o apuce cu lăbuța, a scos un mieunat subțire și lung. Ciulinele își înfipsese țepii în pernița din palma moale și fină a micuței domnișoare.
— Ai ghearele mult mai ascuțite decât ale mele.
Altădată n-o să mai vreau să mă joc cu tine, i-a spus pisicuța în timp ce se îndepărta.
Înainta voinicește pe cărarea mărginită de fire verzi de iarbă și din când în când trăgea cu urechea spre zgomotele pădurii din apropiere. Deodată, doi câini mari, albi cu pete negre, au ieșit dintre copaci. Domnișoara a zărit la timp gheata cu gura larg deschisă. S-a urcat pe carâmbul acesteia și și-a dat drumul în pântecul negru. Dulăii s-au învârtit de câteva ori în jurul ghetei.
— Parcă am simțit miros de pisică, a spus unul
dintre ei lătrând rar de trei ori.
— Nu văd nimic, i-a răspuns tovarășul de drum,
învârtind gheata spartă pe toate părțile. O fi trecut pe aici vreo mâță, a adăugat așezându-se pe labele dinapoi.
Negăsind nimic, cei doi dalmațieni și-au continuat drumul, în timp ce domnișoara cu inima bătând, aproape să-i spargă pieptul, a ieșit din locul în care se ascunsese. Când s-a mai liniștit, și-a reluat călătoria înțelegând că noua lume avea să-i mai ofere destule surprize.
Într-un târziu a ajuns la capătul cărăruii pe care apucase. Nu putea să meargă mai departe deoarece pe drumul din beton la care ajunsese era mare vânzoleală și un zgomot de nedescris. Mașini mari și mici treceau una după alta și în sus, dar și în jos. Puiul de pisică stătea și se gândea cum să treacă dincolo și nu găsea nici o soluție. Deodată a zărit deasupra capului o pasăre mare. Era un uliu, care, fără să stea prea mult pe gânduri, a făcut un plonjon, a apucat-o pe imprudenta domnișoară de ceafă și s-a ridica din nou în aer. Deși amețită, pisicuța a începu să se zbată așa de tare încât pasărea de pradă a scăpat-o din gheare și a văzut-o cum, ajunsă pe pământ, s-a ascuns repede într-un tub din ciment. Uliul a zburat de mai multe ori în jurul tubului și, văzând că prada nu iese la lumină, a renunțat.
— Uff! Ce pasăre urâcioasă! Bine că m-a ajutat să
trec strada că altfel nu știu ce aș fi făcut și-a zis domnișoara cu voce tare privind spre casele cu mai multe etaje în formă de cuburi ce se profilau la mică distanță. Ooo! Iată în sfârșit și niște oameni. Oare nu vrea cineva să-mi dea niște lăptic? Mi s-a făcut tare foame după hoinăreala de toată ziua.
Conștientă de drăgălășenia ei, Domnișoara Motănescu a început să se strecoare printre picioarele trecătorilor grăbiți. Unii chiar s-au împiedicat de ea și au luat-o la șuturi, fără să le pese de mieunatul ei. Un băiețel, care aștepta la semafor să treacă strada de mână cu mama sa, a zărit-o și s-a aplecat spre ea zicându-i:
— Cum ai ajuns aici, micuțo?
Văzându-se băgată în seamă, Domnișoara s-a lipit de picioarele lui și s-a lăsat mângâiată. A început să frământe biscuiți cu lăbuțele din față cerând să fie luată în brațe.
— Uite, mamă, ce pisicuță frumoasă. Hai s-o luăm
acasă.
— Nu putem, i-a răspuns mama cu părere de rău.
Marta, cățelușa noastră, nu iubește pisicile.
— Hai s-o luăm acasă! Uite cât de mică și
neajutorată este. N-o putem lăsa în stradă, s-a milogit puștiul. Poate s-o calce vreo mașină sau poate să moară de foame.
— Bine, s-a înduplecat mama, dar cu o condiție. O
ținem în grădina de sub geam. Acolo îi vom face un adăpost și o vom hrăni.
— Sigur, a fost de acord băiatul, dacă spui că altfel
nu se poate.
Așa a ajuns mica felină într-o grădină de lângă un bloc. Cât perindase de colo-colo, blănița i se murdărise, din albă devenise gri, și se umpluse de ciulini. Noua stăpână a spălat-o, a pieptănat-o și i-a pus la gât un clopoțel croșetat din macrame roșu. După ce a fost dichisită și hrănită, a fost așezată într-un coș acoperit cu o păturică de lână de aceiași culoare ca și clopoțelul. Apoi, băiețelul i-a prezentat noua locuință: un chioșc de nuiele din grădina amintită. Domnișoara era obosită și marcată de întâmplările prin care trecuse. Un timp a stat liniștită în noua locuință. A făcut cunoștință cu ceilalți locatari: o familie de melci codobelci, un stol de vrăbiuțe, o rândunică ce-și avea cuibul sub un balcon și fel de fel de flori ce înfloreau pe rând în funcție de anotimp. Băiatul și mama lui au alintat-o spunându-i Prințesa. Chiar se simțea ca odrasla unui rege. Se juca împreună cu cei doi melci, asculta cu urechile ciulite sfada de dimineață și de seară a vrăbiuțelor, privea zborul rândunicii care prindea gâze ca să-și hrănească gemenii din cuibul de sub strașină, admira petalele florilor și se juca adesea cu noii stăpâni. Era iubită și alintată de toți locatarii blocului. Nu avea decât un singur dușman: cățelușa‚ Marta, geloasă că domnișoara Motănescu îi ocupase grădina, unde ea nu mai avea voie. Acum, trebuia să poarte lesă când era scoasă la plimbare și nu era lăsată să se apropie de mica rivală la care lătra cu dușmănie ori de câte ori o vedea. Când o auzea, mica domnișoară se făcea nevăzută sub tulpinile trandafirilor unde Marta nu putea ajunge. Deseori se urca pe pervazul de la bucătărie, unde obișnuia să-și primească micul dejun, prânzul și cina. O sfida, sau, uneori, chiar o scuipa pe cea cu care împărțea atenția și dragostea stăpânilor. Se plimba pe pervaz ca pe un podium, se ridica pe plasa de la geam și torcea mulțumită.
Își ascuțea ghearele de caisul de lângă gard, ori de câte ori simțea miros de mâțe, și chiar începuse să se urce în pom de unde privea uneori cu jind la pisicile vagaboande ce se plimbau în voie pe aleile dintre blocuri.
Într-o zi în grădina de sub geam a intrat un musafir nepoftit. Un șoricel ieșise de la subsol și se învârtea printre tufele de liliac. Domnișoara a ciulit urechile, și-a lins mustățile și s-a așezat în poziție de vânătoare.
— Cine a îndrăznit să intre în regatul meu? A
mieunat printre dinți mica prințesă.
A făcut un salt rapid și l-a prins cu ghearele pe micul intrus. L-a luat în gură și l-a purtat prin toată grădina jucându-se cu el până l-a amețit.
— Dă-mi drumul, te rog! Părinții mei vor plânge
după mine dacă mă omori. Știi, am aflat de la tata și de la mama că, de mult, pe când începeau a se scrie poveștile, șoarecii și pisicile erau prieteni foarte buni. Locuiau și mâncau împreună fără să fie deranjați de lucrul acesta. Dușmanul lor era câinele, prietenul oamenilor care se bucura de toate favorurile acestuia. Dacă nu mă crezi, vino cu mine aici la subsolul blocului unde părinții mei stăpânesc peste împărăția șoarecilor. Dacă mă salvezi, poți să le ceri orice. Ei îți vor îndeplini dorința.
Domnișoara Motănescu, a ascultat cu multă atenție ceea ce îi povestea șoricelul.
Pentru că era sătulă și nu mâncase niciodată un șoricel s-a hotărât să-i cunoască părinții.
— Bine, i-a zis. Hai să-i cunosc pe cei care ți-au dat
viață. Poate îmi fac noi prieteni.
Cu inima tremurând de frică, șoricelul a luat-o înainte și i-a făcut semn pisicuței să-l urmeze. Când a ajuns în cotlonul unde se afla iatacul șoricesc, i-a zis micii prințese
— Te rog să mă aștepți aici ca să povestesc
părinților mei ce se întâmplă.
La scurt timp, domnișoara Motănescu a fost invitată în iatacul șoricesc.
— Bine ai venit în casa noastră! Fiul nostru ne-a
povestit cât de mărinimoasă ai fost cu el. Așa cum ți-a povestit, strămoșii noștri au fost prieteni odată. Pe atunci șoarecii și pisicile locuiau în afara casei omului și se hrăneau cu resturile care rămâneau de la căței. Într-o zi, un pui de om a găsit o pisicuță și i s-a părut tare drăguță. Părinții săi au încercat s-o alunge, dar copilul a început să plângă și nu s-a liniștit decât atunci când pisicuța a fost primită în locuința lor. Cu o condiție însă. Dacă va strica ceva prin casă, va fi alungată fără nici un fel de milă. Pisicuței i-a plăcut foarte mult noua viață și a încercat să fie pe placul noilor stăpâni. Pentru că era curată și se hrănea cu mâncăruri alese, șoarecii din apropierea casei au devenit invidioși și au pus la cale o ticăloșie. Într-o noapte au intrat în bucătărie și în cămară și au stricat toate alimentele pe care le-au găsit. Mai mult decât atât, au împrăștiat firimiturile lângă culcușul pisicuței. Când s-au trezit și au văzut dezastrul, oamenii au dat mâța pe ușă afară. Pisicuța a povestit suratelor sale cât de frumos este în casa omului și ce bine ar putea s-o ducă ele acolo, dacă acesta s-ar învoi să le primească. Atunci pisicile, pentru a intra în voia oamenilor, au început să vâneze șoareci. Văzând cât de folositoare sunt, aceștia le-au primit în gospodăria lor. Cum vezi, noi am fost de vină pentru că am ajuns să fim vânați de Pisici. Pentru că vrem să-ți răsplătim mărinimia pe care ai arătat-o fiului nostru și pentru că vrem ca pisicile să ne fie aliați și nu dușmani, poți să ne ceri ce vrei și dacă, vom putea, îți vom îndeplini dorința.
— Aș vrea, mai întâi, să vă cunosc mai bine. Să văd
cum trăiți. De aceea vă rog să-mi dați voie să mă plimb prin împărăția voastră.
Cum șoarecele împărat a fost de acord, mica prințesă s-a plimbat nestingherită, multe ceasuri, prin cotloanele de la subsol. A fost foarte mirată să vadă cum o armată de șoareci se pregătea de război. Erau echipați ca niște soldați, făceau instrucție și aveau chiar diverse arme, care puteau să le servească la un asalt. După ce a văzut toate acestea s-a întors în iatacul șoricesc și l-a întrebat pe împărat:
— Supușii tăi se pregătesc de război?
— Da, i-a răspuns acesta. Vrem să atacăm
apartamentele oamenilor și să locuim în ele pentru că ne-am săturat de umezeala și întunericul de la subsol. Sincer să fiu, nici cu hrana nu stăm prea bine de când oamenii au pus tot felul de capcane și grăunțe de prins șoarecii. Vrem să redevenim prieteni cu pisicile și să alungăm câinii din casă.
— Așa deci? Acum știu ce să vă cer. Vreau să
părăsiți cât mai curând acest subsol și să renunțați la gândul de a intra în apartamentele oamenilor.
— Dar și tu stai afară, i-a replicat mirat împăratul
scărpinându-se în barbă. Nu dorești să te muți în casă?
— Deocamdată, nu.
— Oamenii aceștia m-au ajutat la necaz și nu vreau
să le răsplătesc binele cu răul.
După ce s-a gândit puțin, împăratul șoarecilor i-a zis:
— Pentru că mi-am dat cuvântul că voi îndeplini
ceea ce-mi ceri, nu pot să mi-l încalc. Voi pleca împreună cu supușii mei în altă parte, cu toate că tare mi-aș fi dorit să redevenim prieteni.
Mândră că reușise să salveze locatarii din bloc de invazia șobolanilor, domnișoara Motănescu s-a reîntors veselă în grădina care îi devenise casă. Auzind de frumusețea și înțelepciunea sa, toți motanii vagabonzi din cartier au venit în jurul grădinii s-o cunoască pe micuța prințesă. Ea îi privea indiferentă de la înălțimea gardului sau a caisului din grădină. Niciunul nu a reușit să-i facă inima să-i bată cu putere. Într-o zi, și-a făcut apariția Tomiță, motanul alb cu pete mari negre. Ținea în gură un fir de trandafir roșu pe care îl smulsese dintr-un parc. Mica domnișoară s-a făcut că nu-l observă. Tomiță i-a lăsat trandafirul și, după ce a ocolit grădina de câteva ori, și-a văzut de drum. A doua zi s-a întors cu un trandafir galben în gură și a început să miorlăie declarându-și iubirea. Domnișoara Motănescu îl privea cu coada ochiului, în timp ce se întorcea grațios cu spatele fără să-i răspundă la avansuri. Tomiță nu s-a descurajat. S-a întors și a treia zi, de data aceasta cu un trandafir alb. Nu a mai plecat de lângă grădină până seara târziu. Se învârtea în jurul grădinii și miorlăia ca un motan îndrăgostit ce era. Mica prințesă s-a apropiat de gard și l-a întrebat:
— Ce faci aici? De ce nu pleci?
— Nu pot să plec, prințesă. Inima îmi spune că și tu
mă iubești. Nu trebuie să negi.
Domnișoara Motănescu a sărit gardul și s-a apropiat prevăzătoare de Tomiță. Și-au șoptit ceva la ureche și s-au depărtat încet fără să-i vadă nimeni. A trecut toamna, a trecut și iarna și nici urmă de Tomiță și mica prințesă. În primăvară, când florile caisului se răsfățau vesele pe crengi, o pisică albă cu doi pui albi cu pete negre se întorcea în grădina de la bloc.

Letiția VLADISLAV

***

A fost odată o vreme
când dragostea avea
aroma florilor de câmp după ploaie
ia-mi mâna, te rugam,
și nu-mi lăsa sentimentele rănite să iasă la lumină
a fost o vreme a mării
și ne lipeam inimile cu sare
până se închideau toate părerile de rău
ia-mi mâna
slăbiciunea mea
te rugam
coborând singură-n adâncuri
ca o barcă de hârtie
pe care cineva scrisese
numele meu.