Propoziții pretențioase – Anacard
N-oi fi anaerob, dar cu răceala asta, luată după vreo două cupe de înghețată la oră târzie de toamnă, tind să devin un organism silit să trăiască fără stropul de oxigen necesar unei vieți normale.
Mă vait degeaba. Mă lăudasem cu lipsă dureri de cap, de picioare, cu sănătate de fier. Așa și este. Micile deraieri de la imun sunt episoade rare. Oricum nu te lasă meseria și obligațiile deja antamate să te îmbolnăvești. Mort, copt, mergi la lucru. Verifici întâi pe android vremea, îți iei o marjă cât să nu înghețe haina pe tine și cu mici decalaje orare te prezinți la datorie. Obicei doar pentru toamnă și primăvară.
Ziua a doua a pornit cu săltarea acoperișului de pe la mijloc, acolo unde se îmbinau grinzile și meseriașul decident pusese de-a curmezișul una mai zdravănă, să preia greutatea. Dedesubt încă una verticală. Nu trăsese însă și el o sfoară ca planul să fie drept, nu concav cum se vedea de sus, din creastă. Două răngi sunt bune. Nu rămâne totuși loc să înfigi o pană. Nu te ajută nici puterile cât să învingi încăpățânarea celor câteva piroane. Nici pozițiile. Bag-o, țin eu, n-ai mai mare, mai adu una…. Dialoguri ce omoară nervii și musculatura. Până la urma urmei s-a reușit. Proporția de maxim 70 la sută satisfăcătoare. Într-o primă fază. Căci am trecut la verificări, ceea ce a implicat noi urcușuri și coborâșuri. Iar…. Privită în interior grinda din stânga, spre șorțuri, părea o pagaie. La ochi, măsurătoarea ar fi scos la iveală o diferență de minim 10 centimetri. Până la propta verticală având trei grinzi ce ar fi necesitat ridicarea. De fapt șase, acolo se îmbinau. Întâi cu vreo doi, trei centimetri cea mai lăsată, apoi și celelalte. Aproximativul bine din pod era nesatisfăcător deasupra. M-am întors de vreo trei ori până am considerat „perfect” acoperișul. Din toată tevatura mă neliniștea numai faptul că ploaia puhoi – de așteptat în ultimele două decenii – s-ar fi scurs exact în cele două rânduri de tablă fix către coame și, deși folosim din abundență pastă de oxid de zinc, apa s-ar fi putut infiltra, tinzând către acea zonă. Norocul meu că în acele momente Cristi tăia tablă, altfel ar fi trebuit să aplanez încă un conflict, apoi să fac destule apeluri la rațiune și la întoarcerea la lucrul efectiv. Motivul principal al supărărilor lui: că insist mereu să revin asupra unor deficiențe sau că durează prea mult și el mai are și alte lucrări sau că iar n-are parale. De parcă eu n-am supărări. Că nu este acolo unde am nevoie de el nu se pune…. Prima operațiune în ziua a doua a fost dezvelirea pe bucăți. Primele patru rânduri. Atâta tablă aveam la dispoziție să reînvelim. Ne gândeam că până sosește și restul de 22 durează. Nu ne înșelasem. Comandată de dimineață, a ajuns abia pe la vreo trei după-amiază. Pe focul de foc. În urma extragerilor – nu noroc sau 6 din 49 -, scândura suferă destule și rămân încă înfipte în ea copci și cuie de tablă. Câte sunt, se scot. După, se știe. Se bat cuie de șapte ca și cum ar fi fost prima dată. Funcție de scândură. Mai lată, mai multe. Mai îngustă, cel puțin două. După un tur de forță îți vine să te repauzezi definitiv. Ai crede că brațul drept nu mai face nici cât o ceapă degerată, așa de tare doare, așa de închilate ajung degetele, că n-ai mai crede că vei mai putea înlocui ciocanul de fier și tesla cu ciocanele de lemn, foarfecile și cleștii. Nu știu cum procedează alții, noi însă o luăm pe repede înainte. Un pumn umplut cu cuie, o alegere de linie de bătut și ține-te frate după noi. Toc, toc, toc și poate încă un toc fiindcă nu i s-a înfipt bine căpățâna cuiului. Trei tocuri per maxim trei secunde, secunda a patra pentru extragerea din mănunchi a altui cui și așa mai departe. Cu mișcări animate, cu „antract” doar pentru o scurtă alimentare cu „gloanțe”, în maxim o oră reușim să fixăm o suprafață de minim 30 de metri pătrați. Calculați singuri numărul de cuie. Vă mai dau în ipoteză distanța dintre grinzi: 70-75 cm.
