Spații culturale nr. 90 (4)
La pas prin Europa
ÎN ȚARA SEMILUNII (SULTANILOR)
Ca orice iubitor de călătorii, mi-am stabilit o listă cu destinații. Nu întotdeauna oportunitățile au coincis cu prioritățile. Unui obiectiv stabilit mai demult i-a venit rândul acum, în acest an. Când am aflat de acest pelerinaj nu am stat pe gânduri și m-am înscris imediat ce a apărut. Poate vă gândiți la ce obiective religioase creștine pot fi incluse într-un pelerinaj efectuat într-o țară musulmană. Și nu sunteți departe de un răspuns pe jumătate greșit. Organizatorii au stabilit programul în așa fel încât obiectivele creștine să fie îngemănate cu cele musulmane, istorice și culturale. După ce am avut experiențe similare în Palestina, Iordania și Cipru acțiunea în sine nu mi s-a părut fantezistă. Așadar, la data și ora stabilită plecăm spre un nou tărâm, acolo unde milioane de români au luat calea Stambulului de sute de ani. Cu întreg calabalâcul din dotare, dăm buluc la locul de îmbarcare, însă șoferul și preotul însoțitor ne domolește elanul cu celebrul yavaș yavaș. Preotul Dumitru Oscar Frunză, ghida Loredana Curelea și șoferii Sorin Haiduc și Hristea Popa ne vor fi îndrumătorii noștri spirituali, turistici și istorico-geografici. Pornim către Turcia (oficial Türkiye) într-o aventură de nouă zile în care, sperăm, să aflăm miracolul din zilele noastre, dar și să descoperim resorturile care i-am „mânat” pe meleagurile noastre, dar și fapte din istoria milenară a acestor ținuturi, uneori comune. Cu fiecare zi și loc vizitat vom înțelege mai bine întrebările pe care ni le-am pus de pe vremea când eram elevi. Traversarea Bulgariei decurge fără probleme. Singurul obiectiv important este, văzut din goana mașinii, foarte frumosul și pitorescul oraș Veliko Târnovo, cunoscut și ca „orașul țarilor”. Puțin după ora amiezii, ajungem la granița bulgaro-turcă, din zona cpt. Andreevo – Edirne. După vreo două ore de parcurgere a formalităților vamale iată-ne intrați în Turcia: „Iyi günler, Hoș geldin!” (Bună ziua, Bun venit!).
Peninsula Gallipoli
De aici și până la destinația din prima seară, orașul Çanakkale, mai avem de parcurs puțin peste 300 km. Ne așternem la drum și nu peste mult timp pătrundem în peninsula Gallipoli, pe care o străbatem de la nord la sud-vest. Aceasta este situată în partea de sud a Traciei de est, adică partea europeană a Turciei, mărginită de Marea Egee la vest și strâmtoarea Dardanele la est. Peninsula este renumită pentru faptul că în Primul Război Mondial a avut loc o importantă campanie militară, între 25 aprilie 1915 și 9 ianuarie 1916. Regatul Unit și Franța, sprijinite de trupe din Australia și Noua Zeelandă, au lansat un atac naval urmat de o debarcare cu scopul de a captura Constantinopolul, capitala Imperiului Otoman. Atacul naval a fost respins după 8 luni de lupte crâncene, cu multe pierderi de ambele părți, iar debarcarea a fost un fiasco. Campania este considerată una dintre cele mai importante victorii otomane din timpul războiului. După această victorie imensă, în care s-a remarcat un tânăr ofițer, Mustafa Kemal – despre care vom mai povesti, s-a reușit proclamarea Republicii, după opt ani. În timpul atacului s-a întâmplat și un fapt excepțional, aproape neverosimil. Pe data de 28 august 1915 rămășițele Regimentului britanic Norfolk, format din 36 de oameni, dispar, efectiv, într-un nor. Ei pornesc la atac, sprijiniți de voluntari canadieni și neo-zeelandezi, să cucerească „Dealul 60”, o poziție importantă deținută de otomani. Martorii oculari, mii, spun că din senin, apar brusc, opt „nori” ciudați, de formă alungită „ca o pâine de culoare gri-metalică”. Un ofițer britanic apucă să noteze. „Norii” merg cu ei, ajungând deasupra lor, moment în care se unesc cu dimensiuni de aprox. 500 m lungime și 200 m înălțime. Timp de 45 de minute ostașii mărșăluiesc în „interiorul” său. Apoi, se ridică și dispare! 20 de soldați și 16 ofițeri dispar și ei, fără urmă. După încheierea războiului, se fac schimb de prizonieri. Englezii îi cer pe cei dispăruți la Gallipoli. Otomanii sunt consternați întrebând: „Ce prizonieri?” După încetarea războiului se fac cercetări, se audiază martori, însă nimeni nu poate oferi ceva concret. Prin anul 1960 reîncep cercetările. Doi experți, un ufolog – Brisley Le Poer Trench – și un informatician și astronom – Jaques Vallee – sunt trimiși în Turcia. Studiul lor asupra documentelor și locului întâmplării durează jumătate de an. Concluzia: „Fie i-a luat un OZN, fie au intrat într-un univers paralel!”. Nici până astăzi nu s-a elucidat misterul iar oamenii continuă să vorbească despre „misterioasa dispariție a Regimentului Norfolk”. Din documente se mai cunoaște un caz similar, petrecut în anul 119 d.H. Legiunea a IX-a Hispana, a dispărut fără nici o urmă în nordul Britaniei. Legiunea era compusă din 6000 de oameni. Au dispărut cu toții, inclusiv caii, armele, bagajele, trupele auxiliare și proviziile. La încheierea păcii au fost ceruți prizonierii, totul a fost în van. În Gallipoli, în memoria acestor bătălii, a fost ridicat un monument în zona golfului Anzac în memoria soldaților otomani. Autostrada scurtează distanțele și pe nesimțite vedem strâmtoarea Dardanele, semn că nu mai avem mult.
Strâmtoarea Dardanele
Este „vinovată” pentru faptul că desparte Europa de Asia și Marea Marmara de Marea Egee. Strâmtoarea are o lungime de 62 km și o lățime între 1,2 și 6 km. Din vechime este cunoscută sub denumirea de Hellespont. Zona a fost teatrul a numeroase evenimente istorice ce au avut loc de-a lungul timpului. Grecii au profitat de avantajele oferite de strâmtoare în războiul Troiei. Alexandru Macedon și Xerxes al Persiei și-au legat numele de strâmtoare. După Herodot, Xerxes a construit două pontoane peste Dardanele pentru sprijinul campaniilor sale militare în Grecia. Tot Herodot ne spune că acestea au fost distruse de o furtună puternică. Ea are statut de cale de navigație internațională, iar împreună cu Bosforul leagă Marea Neagră de Marea Mediterană, așadar, strâmtoarea Dardanele nu numai că desparte dar și unește. Adâncimea medie a apei este de 55 metri, iar adâncimea maximă este de 82 metri. Ceea ce este de remarcat este faptul că apa curge în ambele sensuri: un curent de suprafață dinspre Marea Marmara spre Marea Egee și un curent de fund, mai rece și mai sărat, în direcția opusă. Numele Dardanele vine de la Dardanus, numele unui oraș antic grecesc, aflat pe malul asiatic al strâmtorii. Cel mai important oraș aflat pe țărmul strâmtorii este Çanakkale, nume ce vine de la vestitele castele – kale însemnând cetate. A se vedea că oltenii au împrumutat denumirea și au numit cule acele case fortificate. Importanța ei strategică este de nedemonstrat și în zilele noastre. În limba turcă este denumită Çanakkale Boğazi. Legătura peste Dardanele, între Europa și Asia, se realizează cu linii de ferry-boat sau pe un pod dat în folosință anul trecut. Pe el vom trece și noi pe țărmul asiatic. Podul Çanakkale 1915 este lung de 4.6 km și are o distanță de 2 km între cei doi piloni. Cu aceste dimensiuni, podul suspendat peste Dardanele este cel mai lung din lume. Podul a costat 2,5 miliarde de euro și leagă Tracia de Est de Anatolia, ocolind Istanbulul, fiind singurul peste strâmtoare. Nu după mult timp ajungem în Çanakkale, primul popas de noapte din pelerinajul turcesc.
Çanakkale
După ce ne cazăm, după cină și dușul de rigoare, am parcurs în jur de 850 km, ieșim în oraș să ne dezmorțim. Hotelul Çanak, unde suntem găzduiți pentru o noapte, este la aprox. 300 m de malul asiatic al strâmtorii. Ne cumpărăm cele de trebuință imediată, în special apă, nu înainte de a face schimbul valutar. Nu am întârziat prea mult pe străzile cochetului și liniștitului oraș, că a trebuit să ne retragem la hotel pentru că deja venise întunericul, iar mâine aveam multe de vizitat și un drum lung de parcurs până la următorul popas de noapte. Orașul Çanakkale, ca și Istanbulul, se întinde pe două continente, având o suprafață de 1016 km2. Ca să vă faceți o imagine corectă, Bucureștii au doar 239 km2, iar populația urbană a sa numără aprox. 110 000 locuitori, iar în total depășește 180 000 de locuitori. În vremurile antice orașul se numea Hellespontos sau Dardanelles. După micul dejun încercăm să descoperim cât mai multe într-un timp foarte scurt. Singurul obiectiv pe care îl avem în program este Calul Troian, un cal uriaș din lemn ce a fost folosit pe timpul filmărilor la lung metrajul Troia unde unul dintre roluri l-a avut Brad Pitt. Acesta a fost dăruit oficialităților locale după terminarea filmărilor și amplasat pe faleza orașului, în zona portului. Cetatea Troia a fost localizată la aprox. 15 km sud de Çanakkale. Vestigiile cetății au fost descoperite de arheologul german Heinrich Schliemann care a început săpăturile în anul 1871, în localitatea Isarlîk. Cercetările sale au dus la concluzia că aici este locul cel mai probabil al cetății Troia. Despre războiul troian nu are rost să mai amintim pentru că se cunosc foarte multe amănunte. Ceea ce au scos la iveală cercetările ulterioare arată că au existat mai multe orașe construite succesiv unul peste altul. Unul dintre primele orașe, Troia VII, este identificat cu Troia homerică. Nu toți cercetătorii sunt de acord cu acest loc atribuit orașului Troia. Unii cred că Troia s-ar situa la Daorson, undeva lângă Stolac, în Bosnia și Herțegovina. Nu ne oprim la ruinele ce se presupun a fi cele ale Troiei și ne continuăm drumul spre cel de-al doilea obiectiv din program: Pergam.
Pergam
Aici vizităm prima biserică a Apocalipsei de la Pergam, Basilica Roșie, și cetatea Pergamon. Basilica Roșie se află în interiorul cetății. Edificiile s-au păstrat în condiții bune și ne putem edifica despre rolul Pergamului. Acesta a fost un oraș antic grecesc aflat în regiunea Eolia, orașul a devenit capitala Regatului Pergam în timpul perioadei elenistice. Siturile arheologice antice se găsesc în nordul și vestul orașului modern Bergama. Se poate vedea cu claritate ce cuprindea și cât se întindea vechea cetate. În zona cea mai înaltă era Acropole și tot aici locuiau cei din clasele superioare, iar în zonele joase cei din clasele inferioare sau în afara cetății. Pe aceste locuri s-a inventat pergamentul. Deoarece exista o criză îndelungată a papirusului egiptean (se mai întâmpla și atunci!) au fost nevoiți să inventeze altceva: pergamentul. Pentru fabricarea lui se foloseau piei de oi, capre, viței, capre care erau tăbăcite după o rețetă specială. Cel mai fin pergament, vellum, era precursorul hârtiei veline și se realiza din pieile mieilor nenăscuți. Pergamentul s-a dovedit o invenție foarte bună deoarece acesta era cu mult mai rezistent decât papirusul și putea fi reutilizat prin răzuirea textului vechi. Din vechea cetate se mai pot vedea ruinele Teatrului elen, Sanctuarul lui Traian, Agora, Biblioteca ș.a. După vizită ne continuăm drumul spre Kușadasi, al doilea popas de noapte, însă până acolo mai avem de mers. Trecem pe centura orașului Izmir, al treilea oraș ca mărime al Turciei. Ceea ce impresionează, în afara mulțimii de zgârie nori, întinderea orașului. Aceasta este o caracteristică pe care am văzut-o începând cu Çanakkale. În zona orașului Izmir, Smyrna din vechime, a existat o altă biserică a Apocalipsei (din cele șapte din Asia Mică), însă nu se știe locul exact dar se spune că pe ruinele acestei biserici s-a ridicat marea metropolă de azi, Izmir. Populația totală este de 4,4 milioane de locuitori, iar suprafața pe care se întinde este de 11 891 km2,, mai întins decât Istanbulul de peste 2 ori. Ca un fapt divers aici s-au născut, printre alții, Policarp de Smirna, Giorgos Seferis, poet turc laureat al Premiului Nobel, Ismet Inönü, fost președinte al Turciei și Aristotel Onassis, armator grec. Se știe că pe coasta vestică a Turciei de la Marea Egee a fost populată de mulți greci. În pragul serii ajungem la Kușadasi și ne cazăm la hotelul Surtel la 150 metri de faleză. După cină, nu rezistăm și ne plimbăm pe faleza vestitului oraș stațiune de la Marea Egee.
Kușadasi
Este centrul districtului de pe litoral cu același nume din provincia Aydin. Se află la aprox. 95 km sud de Izmir și 60 km de Aydin. Orașul are o populație de puțin peste 130 000 de locuitori, iar suprafața 265 km2. Cele mai importante resurse la bugetul local provin din turism. Pe străduțele înguste și cochete ce duc la mare sunt hoteluri unul lângă altul. Am fost privilegiați că am fost cazați în această frumoasă și cosmopolită stațiune în plin sezon estival, într-o noapte de sâmbătă. Orașul este foarte animat. Turiștii și localnicii civilizați. Se înserase binișor și era o animație greu de descris. Aveam timp să facem o plimbare până în dreptul Insulei Porumbeilor, pe care se află un local, iar legătura cu faleza este realizată de un pod. Insula Porumbeilor este un simbol al orașului. Inițial se numea Insula Ombilicală. Când orașul a intrat în stăpânirea otomană i s-a schimbat și numele insulei. Se crede că numele orașului Kușadasi are legătură cu această insuliță. Kușadasi are un climat tipic mediteraneean cu veri fierbinți și ierni blânde, oferind 300 de zile însorite pe an. Mulți dintre turiștii români aleg această destinație pentru un sejur estival. Mai trebuie menționat faptul că în dreptul orașului, în Marea Egee, foarte aproape de țărmul turcesc, la 1,5 km, se află insula grecească Samos, locul în care s-a născut Pitagora. Nu întârziem prea mult în oraș și ne retragem pe la ora 23.00 la hotel, pentru odihnă. Ne odihnim pe sponci deoarece stațiunea nu doarme. Muzica de la terase a cântat până în zori, iar atunci când luau câte o pauză, pe la ora 04.00, muezinul unei moschei din apropiere chema musulmanii la rugăciune. Cu ochii cârpiți mergem la micul dejun, căci după acesta avem câteva obiective de vizitat și apoi pornim la drum spre Pamukale.
Pe raza orașului Selçiuk, nu departe de Kușadasi, se află cetatea nautică Efes. Cetatea a fost situată pe raza orașului antic Efes, azi în ruină, a fost întemeiat de coloniștii greci (ionieni), în sec. XI î.H. Cu timpul a devenit unul dintre cele mai importante centre culturale și religioase. În interiorul cetății se afla Templul zeiței Artemis din Efes sau Diana, construit în secolul VI î.H, ce a fost una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Din cele șapte clasificate, pe teritoriul Turciei sunt două. În afara templului zeiței Artemis mai există Mausoleul din Halicarnas (orașul Bodrum de azi), distrus de un cutremur în anul 494. Ele se află la o distanță de 175 km. Pe situl arheologic se găsesc mai multe vestigii, pe care le vizităm, în ordinea precisă, de la intrare până la ieșire. Ne aflăm pe artera principală, acea coloană vertebrală pe care o are fiecare localitate dintotdeauna. Rând pe rând suntem impresionați de Odeon, Templul lui Hadrian, Biblioteca lui Celsus, Agora, Aleea Arcadelor, care ducea spre portul care se construise la baza cetății, Stadionul și Teatrul grec. Tot aici se mai află băile romane și latrinele la care anticii țineau foarte mult. Teatrul din Efes a fost locul în care a predicat o vreme Sf. Apostolul Pavel, probabil și Apostolul Ioan. Impresionant este un cuvânt care nu reflectă pe de-a întregul tot ceea ce s-a realizat și ce vedem în această frumoasă, încă, citadelă. La Efes au avut loc 3 concilii (sinoade) bisericești, în anii 190, 431 și 449, toate d.H. La cel de-al III-lea sinod s-a stabilit că Mântuitorul Hristos este Fiul lui Dumnezeu, criticând dualitatea divină și umană. În apropierea ieșirii vizităm ruinele Bisericii Efes, o altă biserică a Apocalipsei. Din templul zeiței Artemis, care nu este în incinta orașului antic Efes, nu au mai rămas decât câteva urme. Ceea ce se păstrează foarte bine este obeliscul. După ce vizităm impresionantul ansamblu arheologic fiecare rămâne cu gândurile sale în care preamărește geniul creator și eforturile oamenilor de acum mai bine de trei milenii. Ne regrupăm la autocar și mergem la următorul obiectiv.
Casa Fecioarei Maria
Nu departe de Efes, pe Muntele Privighetorii vizităm Casa Fecioarei Maria sau casa Maicii Domnului, fiind unul dintre obiectivele turistice de mare interes. Această atracție mai este cunoscută sub denumirea de „Meryem Ana Evi”. Se consideră că aici, în această casă din piatră roșie, asemănătoare unei biserici, a trăit în ultima perioadă a vieții Maica Domnului. Această Casă este considerată ca un loc sfânt atât de creștin, cât și de musulmani. Această Casă, este unul dintre puținele locuri unde slujitori ai Domnului, ortodocși, catolici și musulmani, oficiază slujbe în același timp cu ocazia Zilei Adormirii Maicii Domnului. Casa Fecioarei Maria se află la o distanță de 9 km de Efes și 8 km de Selçiuk. Istoricii nu au stabilit cu certitudine dacă aici și-a petrecut ultima parte din viață, Casa Maicii Domnului se bucură de faptul că aici s-au petrecut o serie de fenomene și viziuni cel puțin interesante. În frumoasa și liniștita grădină există și un izvor tămăduitor. Avem timp să luăm câțiva mililitri din prețiosul lichid. Următoarea oprire, deși nu era în program, însă din când în când organizatorii ne oferă câte o surpriză, un bonus, este la un atelier de ceramică tradițională. După ce un meșter ne arată cum este folosită roata olarului pentru realizarea unui vas – nimic nou față de meșteșugul de la noi, mergem în expoziția cu vânzare a atelierului. Aici obiectele expuse ne taie respirația, ca și prețurile. Admirăm în tăcere și ne deplasăm prin interior cu mare grijă să nu producem deranj sau pagube. După acest popas ajungem, nu departe de aici, tot pe raza localității Selçiuk, să vizităm locul unde se află mormântul Sfântului Ioan Evanghelistul, cel ce a fost ucenicului Sf. Ioan Botezătorul. El este singurul Apostol care nu a murit de moarte martirică. După adormirea Maicii Domnului, a poposit în zona Efes pentru a propovădui Evanghelia lui Hristos. A murit la aproape 100 de ani. Presimțindu-și sfârșitul, Sfântul a chemat șapte ucenici pe care i-a pus să sape o groapă în formă de cruce. S-a întins în groapă de bunăvoie și a adormit întru Hristos. Peste o vreme când au dorit să-l dezgroape, mormântul era gol. Sfântul Ioan Evanghelistul se prăznuiește de către creștini pe 26 septembrie. De pe înălțimea unde se află ruinele bisericii ce adăpostește mormântul Sfântului Evanghelist Ioan vedem mai bine locul unde a fost Templul Artemisei, într-o panoramă deosebită. Acest templu, care a ars la 22 iulie 356 î.H. avea dimensiuni impresionante; 51 m lățime, 105 m lungime și 127 coloane de 18 m înălțime. În interior se afla, la loc de cinste, statuia zeiței Artemis înaltă de 2 m, acoperită cu aur și argint. După încheierea vizitelor ne așternem la drum, nu înainte de a poposi la un local unde mâncăm prânzul. Mâncarea este foarte bună și convenabilă la preț. E mai ieftină ca la noi, cu excepția băuturilor. Berea Efes, turcească, este savuroasă. Următoarea destinație este Pamukale, unde ajungem spre seară. Ghida ne spune că doritoarele de hamam se pot înscrie la recepție pentru acest serviciu, contracost, desigur.
După ce ne cazăm în elegantul și liniștitul hotel Tripolis, situat în afara localității, suntem invitați la cină unde suntem răsfățați cu produse tradiționale și cu celebrele prăjituri turcești. Numărul lor, ca diversitate, face alegerea foarte dificilă. Le alegem pe cele mai atrăgătoare fără să mai ținem cont de siluetă. După cină facem o baie în piscina hotelului, la fel de elegantă și îmbietoare. Ne răcorim în undele apei, dar și de la temperatura din zonă care este mai mică decât cea de la Marea Egee cu vreo 10 grade, noaptea. După baie urmează un somn odihnitor favorizat de condițiile foarte bune, de liniște și răcoare.
Pamukale
Pamukale este un sat care tinde spre statutul de stațiune. Locuitorii se ocupă cu agricultura, în principal cu cultivarea bumbacului. Alte opțiuni nu prea au. Cel mai mare și important oraș din zonă este Denizli, care se află la aprox. 20 km. în sud, acesta fiind un centru important al produselor textile din bumbac. De fapt Pamukkale înseamnă Castelul de bumbac. Faima localității și a întregii zone vine de la terasele de calcar și travertin pe unde curge un pârâiaș cu apă caldă. Terasele, în cascadă, au format „piscine”, mai mari sau mai mici, cu adâncimea maximă a unora care nu trece de genunchi. Ne bulucim pentru a ne bălăci cât mai mult timp posibil pentru că timpul este limitat. Aceste izvoare termale sunt bogate în minerale care au puteri miraculoase de vindecare și care sunt cunoscute încă din antichitate. Aceste terase naturale au fost incluse în anul 1998 pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, iar turcii le consideră ca a opta minune a lumii. Tocmai de aceea, într-o zonă puțin mai înaltă, aflată în apropiere, într-o oază splendidă, există Piscina Cleopatrei. Pe faimoasă regină egipteană nu am întâlnit-o, care se scălda aici pentru a rămâne tânără și frumoasă, în schimb erau destui turiști care se bucurau de răcoarea și puterea tămăduitoare a apei. Mai trebuie spus că dimineața după ce au dus bagajele la autocar, pe câmpurile din preajma hotelului multe baloane cu aer cald se aflau în aer sau aterizau. A fost în spectacol pe cinste.
Orașul antic Hierapolis
După ce ne răcorim la Piscina Cleopatrei, fără să intrăm în apă, din lipsa timpului, mergem să vizităm ruinele orașului antic Hieropolis („Orașul Sfânt”). Acesta se întinde pe înălțimile care se ridică de lângă Piscina Cleopatrei. A fost o așezare antică greacă în Frigia, în sud-vestul Anatoliei, fondat în anul 190 î.H. Pentru a vizita cel mai îndepărtat obiectiv închiriem trei microbuze care să ne transporte pe toți. Așa ajungem la Mormântul Sfântului Apostol Filip care se află în afara zidurilor cetății. Mormântul a fost descoperit recent. Se crede că Sfântul Apostol Filip a fost înmormântat în centrul bazilicii, loc confirmat de ceea ce vedem. Sfântul Apostol Filip este prăznuit de Biserica Ortodoxă la 14 noiembrie și este unul dintre cei 12 ucenici ai Mântuitorului. Este originar din Betsaida Galileei, Filip este cel de-al treilea Apostol chemat la misiune de către Iisus Hristos. După înălțarea Domnului la Cer, Filip a mers în Asia Mică și a răspândit credința creștină. Sfântul Filip a fost martirizat în anul 80 d.H., în această cetate, la 87 de ani, fiind lapidat și răstignit cu capul în jos. Orașul Sfânt a fost cedat Romei. Ruinele datând din perioada greco-romană cuprind băi, temple, un monument închinat nimfelor („nimfeu”), o necropolă și un teatru antic, aflat într-o stare foarte bună de conservare. Izvoarele termale din zonă erau folosite, după ce au fost captate, pentru spălarea lânii și pentru tămăduirea afecțiunilor. Romanii cunoșteau și foloseau efectele hidroterapiei. Ne oprim, pentru un ultim popas scurt, la teatrul antic, un for imens ce putea găzdui în jur de 10 000 de spectatori și parcă auzim replicile actorilor (are o acustică foarte bună, încercată de grupul de la Buzău și Focșani) și aplauzele spectatorilor. Autocarele ne așteaptă cu motorul și aerul condiționat pornite și ne așternem la drum. Avem o distanță foarte lungă de străbătut, până la Ürgüp, în Capadocia, punctul central al pelerinajului, cu multe obiective.
Basm pluvial
Adormise pe creanga de vise și, din câți sticleți avea în sinea sa, doar unul dorea să ia, ca să-l poarte spre tărâmul, unde, printre răstoace, să se-ncarce de soare, de lumină, luntraș să se facă pe o coajă de nuc-aruncată, de miejii dulcii descărcată, care să-l ducă încolo și încoace, iar noaptea să-l bage în miezul de ou… din nou să se nască… pe Ea s-o găsească!
Somnul încă nesfârșit, de necaz năpădit, râde tare El cu o întrebare: De când Cerul Sfânt căzu pe pământ și stă ca o creastă peste curtea noastră?
De ce oare? a strigat, trezit în spinii tăcerii alor săi, cruciți de mirare și alergând la-ntâmplare în pasul piticului, pe lângă coșare, cătând îndurare de la cimitir, unde cânta în delir un împătimit satir…
În ogradă, doar o pradă – o țipenie-pâlnie. Nici urmă de șarpele curții, de păsări măiestre cu penaje albastre, furate din astre! Chiar și purcelușa clăpăugă o luase la fugă, din spate alungată de-un snop de izmă crestată…
Ieșind în cerdac, văzuse văzduhul ca pe-un țest de lut, pogorât în descânt și, deodată, luând chip de Fecioară Vioară.
Pe clipă, deznăucit, s-a repezit la puțul din bătătură, având limba iască, dorind să-l fericească o gură de lacrimi, căci Visata scutura în ciutură, strânse c-o mătură din spice de grâu și mac molâu, ultimele picături de rouă, mari cât niște ouă.
Și, așa înviorat, de ploaia-melasă udat, se porni pe dat’ spre piață, într-un legănat de rață, să delireze pe ceață o cantată derivată, aflată în acoladă.
Tot însetat și-ntors pe dos, ziua îi fu doar cu ponos! La local, cere-un pahar cu spumos și-n oglinda din perete, când se vede, frumos tare se mai crede…
De deochi temându-se, scuipă-n sân, dar nu la sine, ci-n al unei vecine și așa, pe loc, începe o stucheală nebunească, îndelungă, picurată ca o ploaie mocănească…
Însă ploaia, schimbată-n tumult, îl făcu acum năuc, ca un cuc bașbuzuc, disperat să traverseze o duzină de faleze, numai ca să se salveze de clocit ouă de cioară, cum a fost în primăvară, de credea c-avea să moară…
*
Of, ce ploaie cu blesteme! Dedesubt, pământul geme, toată ființa se frământă, luată cu sine la trântă!
Dar să vezi minune, ce nu poartă nume!
Ploaia cea zăludă nu glia inundă, preajma ea salvează și sensu-și reglează. Izbucnită radial, fuge sus, în vertical, iară stropii cei zglobii, ca nebunii de copii, iau forme de gheață și cerul răsfață cu roi-meteori, foarte sclipitori, cum vezi rareori…
Plointea de stele ca niște șrapnele în Ceruri se-adună și-o bulă atacă, în fapt, o clepsidră unde stă zidită o Fată Mirată, primind, din zori până-n seară, sub picuri de ceară, nu timp de nisip, ci doar cărți și hărți, să învețe să zboare din strâmt-așezare…
*
M-a îndemnat ieri mama să rup din cer o basma, să-mi leg lanul minților cu ea, că de-acum viața mea va ploua… își cântă soarta Fata.
Port azi o cârpă cenușie, din bolta cerească fâșie!
Înnodată neprielnic, înnorată, îmi tună mințile îndată, coboară norii și în suflet, apoi îmi fulgeră și-n cuget!
Ploaia m-a pătruns dureros, de parcă totul e-ntors pe dos… rodul anilor mi-a răvășit… cătând ce nu-i de găsit… aducând-mi cu stupoare în destin grozavă schimbare, căci, iată, m-am trezit inoculată-n infinit, printre aștrii-cărți viețuind…
Hămesită de neîntâmplat și citit, sorbea fiecare înscris cu înfocată ardoare!
Așa, zi de zi, viața-și sporea, înflorea, ca, eliberată din celulă, să nu treacă drept nulă, aplicând în practică a citirii etică!
Și, pe când filosofa, o uriașă grenadă, din meteori în tornadă, sfărâmă celula ca în formula sperată de Fată, de a fi emancipată și gata de-a iubi, de Îl va găsi!
Sub formă de ploaie, pe pământ, făptura se risipi în șuvoaie…
*
Ploaia de vară, căzută spre seară, îndeamnă perechea, pios reunită în ritual străvechi, la o escapadă c-o umbrelă, crepusculară acuarelă, pe sub cer nemărginit ce iubirea le-a-mplinit…
În toiul de noapte, ploaia îi desparte, căci umbrela udă e o babă hâdă, care-i dojenește și îi învrăjbește… de fapt, o nălucă, pornită s-aducă răceală și ură… chiar un dor de ducă!
Și, pe loc, lipsiți de noroc, în joc echivoc, ei prinși se lasă în a ei plasă! Iubirea stelară slăbește, lunecând ca un pește…
Sorții au cedat, viețile și-au dat, înecați în ape, de chin ca să scape… Mici bărci de hârtie, menite-n vecie să fie-mpreună, ca doi neiubiți de Soare, de Lună…


