Cenaclul Alexandru Sihleanu – 7 Octombrie 2023
ADEVĂRUL, EXISTENȚĂ ȘI EDUCAȚIE
Sâmbătă, 07 octombrie, ziua † Sf. Mari Mc. Serghie și Vah; Sf. Mc. Iulian preotul, Chesarie diaconul și Polihronie, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Matincă Costea.
„(Matincă Costea) Întotdeauna magistral,/ Cu competență fără teamă,/ Parfumul unui câmp floral,/ Veninul într-o epigramă”. (Dumitru Hangu)
„(Criză) Euro, dolari nu am,/ Calul mi-a murit în ham,/ Ce-mi dorești acum, vecine?/ Tot așa: să trăiești bine! (Obezitate) Te-ai răzbunat pe cântar/ Că ai kilograme multe./ L-ai azvârlit într-un hambar/ Și-ai mâncat un teanc de turte. (Zicală- culegere) Viața este o țigară, ce se arde pic cu pic și arzând așa intr-una se preface în nimic.”. (Safta Leaută, prin telefon, cu drag de la Năvodari)
A continuat lectorul de serviciu dl prof. Grigore Leaua cu un eseu intitulat Caragiale și adevărul literar. Vă ofer lectura: „Într-o scrisoare adresată lui Alexandru Vlahuță, I.L. Caragiale încearcă să definească adevărul, definiție pe care e bine s-o cunoaștem pentru a înțelege mai clar modul său de gândire.
„Despre adevăr să mă ierți că nu-ți pot răspunde nimic – nu-nțeleg ce lucru e însemnat cu acest cuvânt, pe care-l rostim și-l auzim rostit atât de des la fiece pas al vieții…
A-de-vă-rul!…
Stă el de sine însuși, fără amestecul minții noastre? Ori numai cu acest amestec își capătă ființa? Ori este o creațiune a minții omenești? Este el un ce, un cum, ori amândouă?”
Evident, Caragiale este dominat de una dintre eternele dileme ale oamenilor de geniu din toate timpurile.
Este interesant, însă, de constatat, din acest punct de vedere, cum vede el actul de creație literară din epoca în care a trăit.
Caragiale consideră că actul de creație, ca și lectura poeziei, este pierdere de vreme. Într-un dialog imaginar cu Eminescu, Caragiale îi dă acestuia sfaturi cu privire la modul în care trebuie să-și trăiască viața. El îl îndeamnă pe marele poet să intre în lupta politică dacă vrea să însemne ceva pentru societatea în care trăiește.
Astfel înmormântarea omului politic nu seamănă nici pe departe cu cea a marelui poet.
Dacă ai fost om politic, „după ce (…) vei fi trăit bine și considerat, te vor îngropa pe cheltuiala statului, cu alai frumos, cu perne de catifea încărcate cu decorații (…). Și lume după lume, din fundul mahalalelor, gătită, o să-ți iasă-n cale și să zică „Bravo! Halal de înmormântare! Dumnezeu să-l ierte!”
Pleacă odată și intră în vâltoarea luptei! căci dacă mai stai deoparte, cu „perdelele lăsate la masa ta de brad”, după ce vei fi trăit prost, o să mori și mai prost, nenorocitule! or să te-ngroape cu talerul, ca pe cerșetoarele paralitice din mahala; și altă mângâiere nu-ți va mai rămâne decât că, peste două-trei zeci de ani cine știe cine o să te ia sub epitropie, să-ți facă prefețe, interpretări, comentarii și busturi, ție! făcându-și lui, carieră.”
Totuși, în ce privește creația literar-artistică, Caragiale consideră că „Oricum s-ar organiza societatea, umiliți, nemulțumiți și rămași pe dinafară se vor găsi totdeauna să aibă vreme a se mângâia cu slove negre pe hârtie albă.”
Pe de altă parte, în privința cititorilor, el apreciază că „voi, literații, nu vă prea bucurați (…) de mare favoare din partea tineretului cult al școalelor noastre înalte”, tineret care găsește hrana spirituală suficientă și convenabilă în marile literaturi străine, cunoscând mai bine limbile popoarelor civilizate decât limba nerafinată a poporului nostru.
Cu ironia sa caracteristică, Caragiale constată că în lumea românească a apărut un fenomen ciudat: dacă în alte părți ale lumii din o sută de născuți doar unul are talent, la noi proporția este răsturnată: numai unul nu are talent. Procentul acesta „se datorește unei boale molipsitoare, care se numește mania notorietății (…). Numai așa putem înțelege cum unele școale produc mult mai mulți scriitori decât cititori.”
Tinerimea studioasă intră în politică, „dar rămân buni de socotit cititori doar liceenii din cursul inferior; între aceștia neapărat că nu vom trece pe aceia care nu sunt înșiși scriitori, fie în versuri, fie în proză, fie în amândouă.”
Dintre oamenii maturi care compun clasa mijlocie nimeni nu citește, fie pentru că nu le trebuie, fie pentru că, din cauza afacerilor, nu le rămâne timp și pentru o asemenea pierdere de vreme.
Și atunci, cine sunt cititorii, se întreabă Caragiale.
O mare parte dintre funcționarii comerciali și dintre muncitori, învățători și preoți de la țară, mici agricultori și mai ales, tinerimea feminină cultă din clasele mijlocii, „cea mai devotată și mai fidelă închinătoare a culturii intelectuale românești.”
Toată gândirea marelui Ion Luca Caragiale stă în umbra inegalabilei sale ironii mușcătoare.
Chiar și Adevărul!”
Titlul Caragiale și adevărul literar, este grăitor pentru intenția salutară a lectorului de astăzi, dl Grigore Leaua, de a prezenta modul de gândire a geniului dramaturgiei românești, căruia i s-au jucat piese de teatru și-n îndepărtata Japonie. Societatea prezentată de Caragiale are multe puncte comune cu societatea de astăzi. A plecat prea devreme, când mai avea multe de spus. Mulțumim dlui prof. Grigore Leaua și totodată îl rugăm să vină mai des la ședințele cenaclului cu astfel de subiecte interesante.
„Lectorul de serviciu, dl Grigore Leaua, a pornit de la prietenia care exista între cei doi scriitori Alexandru Vlahuță și I.L. Caragiale, care era un oaspete frecvent al casei din Dragosloveni alături de Cela Delavrancea. Am retrăit aceste momente când am vizitat casa de la Dragosloveni. De fapt, se știe de trinitatea genială a literaturii române, epoca marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale la care vom adăuga și pe Slavici. Vreau să relev aici că nu numai în această scrisoare, ci și în alte scrieri descoperim preocuparea marelui Caragiale pentru problemele care se refereau la limba literară română. Multe dintre ideile pe care le dezvoltă Caragiale în scrisoarea D-sale pornește de la realitățile vremii și dacă ne gândim sunt actuale și în prezent. În privința termenul „Adevăr”, cu care începe epistola lui Caragiale, autorul declară cu fină intenție și ironie că nu înțelege acest cuvânt, tocmai el care punea la baza creațiilor sale realitățile timpului. Și autorul acestui eseu declară că și Caragiale este dominat de această dilemă a oamenilor de geniu. Caragiale a fost un geniu. În Caragialiana, marele critic Șerban Cioculescu arată, printre altele, că viața lui Caragiale nu a fost chiar ușoară, socotindu-l un martir al scrisului românesc. Cât privește poziția lui Caragiale față de creație și față de lectura aceasta, ne surprinde imaginându-și că vorbește cu marele său prieten Eminescu pe care îl îndeamnă să se implice în jocul evenimentelor timpului și aici strecoară o subtilă ironie referitoare la oamenii politici, care se bucură de mai multă cinste decât scriitorii. Un fenomen prezent și astăzi, mai mult decât atunci, este problema lecturii. Întrebarea pe care și-o pune Caragiale este referitoare la cititori, cine sunt cititorii: din clasa mijlocie, funcționari, muncitori, învățători și preoți de la țară care par mai preocupați de cultura intelectuală românească. Evident, conchide autorul acestui eseu, gândirea lui Caragiale stă în umbra inegalabilei sale ironii, chiar și adevărul. Remarc rigurozitatea acestui eseu, autenticitatea, limba clară, naturală, precisă, decentă, fină a autorului pe care îl felicit pentru această lumină pe care o aduce în biografia marelui scriitor.”. (Mihail Constantinescu)
„Întotdeauna mi-au plăcut prezentările dlui prof. Grigore Leaua. Din când în când trebuie să ne întoarcem la Eminescu, Caragiale, Ion Creangă și ceilalți mari scriitori români. Am rămas surprins acum două, trei luni, când un intelectual râmnicean prezenta pe „marele” scriitor X contemporan cu noi, tot din urbea râmniceană.” (Dumitru Hangu)
„Putem spune că data de naștere nu este o certitudine deoarece sunt două date diferite: 30 ianuarie și 1 februarie 1852 la Caragiale, care în copilărie a creat foarte multe probleme părinților, în special mamei lui care primea tot felul de reclamații de la vecini. Copil și adolescent fiind a fost influențat foarte puternic de membrii familiei și care în final și-a pus amprenta asupra pregătirii lui. Personal, în tinerețea mea am fost profund impresionat și l-am citit pe Caragiale ori de câte ori am avut ocazia. Eram înnebunit la TV de toate scenetele care se jucau scrise de I.L. Caragiale. A fost o plăcere pentru mine să îmi reamintesc de I.L. Caragiale în lectura profesorului Grigore Leaua și declar că dacă Caragiale ar mai fi trăit, ar fi trebuit să-și angajeze o sută sau o mie de „mânuitori ai condeiului” pentru a zugrăvi societatea actuală. Mulțumesc dlui profesor și îl mai așteptăm cu mare drag!”. (Gică Chiroiu)
„Caragiale și adevărul literar, eseul prezentat de dl prof Leaua, scoate în evidență gândirea caragieleană privind mediul literar, pe de o parte și modul de gândire referitor la timpul prezent atunci. Întrebările de tip existențial despre viață și artă sunt de fapt o filosofie proprie oglindind paradoxurile vieții. Mediul în care a trăit Caragiale a fost de fapt locul apropiat de inspirație. De acolo scriitorul și-a luat exemplele pe care le-a făcut nemuritoare în operele sale literare, dovedind că ironia cu care sunt tratate aceste personaje exprimă spirit de observație, gândire profundă, inteligență. Aria largă a creației lui Caragiale ne arată că mediul de inspirație era bogat în exemple de toate felurile, de la poezie la politică, de la dramaturgie la momente și schițe. Creația lui Caragiale este o dureroasă constatare a tarelor societății contemporane lui. Dacă Caragiale ar fi existat și astăzi ar constata cu mâhnire că multe dintre obiceiurile negative ale societății din trecut continuă să existe și astăzi. Probabil că ar fi luat Premiul Nobel descriind aceste racile sociale. Îi mulțumim domnului profesor și îl așteptăm și altă dată.” (Georgeta Iuga)
Sâmbătă 14 octombrie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu va fi dl drd. Cristi Rusin. Vă așteptăm, cu drag!
