Brigada diverse – (B)urlan
11 octombrie 2023
Întrebare inutilă. Umbrărescu este cine a hotărât statul să fie. Un om bun și ascultător. Care nu întârzie la licitație, care are actele în perfectă ordine, care are depuse garanțiile de licitație în bancă, omul care mai scapă un ban pe la curțile împărătești, dar mai ales ține pe salariu o mică parte din populația României și dezamorsează oarecum o parte din tensiunile sociale. Ceea ce contează cel mai mult.
Asta este o primă etapă. De la digitalizarea vieții, dusă de oameni, pe pământ – pe mormânt, deja, în anumite regiuni ale lumii se inscripționează coduri QR; să afle toată omenirea (trecătoare prin cimitir) cine și ce-a făcut (ca-n bancul cu al cui ești din Kinshasa) pe pământ; și dacă n-a făcut? – până la înmormântarea unei grămezi de materiale compozite și electronice și scanarea faptelor cibernetice a mai rămas un pas. Și cine mai știe ce le mai rezervă viitorul. (Nu, n-am greșit, le, fiindcă noi în anul 3000, noi, cum știți, nu vom mai fi. Remarcați parafraza muzicală.)
Fără un strop de bășcălie, viața, până când va mai fi de carne și oase, ar fi mai searbădă. Chit că deja este.
Numai ăia de odinioară puteau. Toată contemporaneitatea nu este în stare să țină zece ani ceva intact. Pavimente (pavaje – m-am prostit și eu) romane de 2000 de ani la Alba Iulia. Dacă le-au scos la iveală românii, în 20 de devin țărână.
De ce-ar crede, oricine doriți dumneavoastră, că un reporter român s-ar încumeta să aspire la vreun Pulitzer? De visat visăm toți. Și cine de la noi a obținut vreodată așa ceva, ca precedentul să dea ghes și altora. Dar problema care m-a determinat să mă opresc asupra acestei „spinoase” chestiuni de pe un blog al cuiva, nu este premiul, ci falsa ipoteză că urmăritorii jurnaliștilor – aici greșesc, tot omul este interesat de cel intervievat și ceva mai mult, de ceea ce debitează și i-ar putea face traiul mai ușor sau mai greu -, pasivi sau activi, ar putea pune o întrebare cheie dintr-o dorință nestăvilită. Aiurea. Este doar un motiv de împăunare în fața celui întrebat. Că vezi doamne uite ce a aflat, că uite cum poate să-i scoată ochii cu secretul desecretizat.
Că a fost Luminița și și-a schimbat „sexul” prăjitura ajungând Mircea, asta să fie noutatea? Nu prețul exorbitant de sub paranteză, nu cei 18 lei?
În timp ce o actriță – în vogă probabil, eu n-am auzit de ea și nici de serialul cu titlu inept, ceva cu „..soția soțului meu” – are bani, dar se vaită de taxele plătite la școala privată a copiilor, progenitura unor adevărați artiști, a Călugărenilor-Tufari, nici măcar nu l-a putut înscrie pe-al său la vreuna fără obligații financiare. În sectorul 3. Din cauza CI-ului. Însă, precum în Shakespeare, totul e bine când se sfârșește… normal. E bine mersi elev, Luca, în sectorul 6.
Nu l-ați văzut pe Vasile Ghinea cum se scutură cutremurat de cine știe ce năzbâtie omenească de care aude. La fel am procedat și eu când un jurnal online, „Reporter buzoian”, a titrat „Locul din Buzău în care te poți pregăti GRATUIT la limba și literatura română”. Doar că n-am dat cu telefonul de ciment. Așa am ajuns, să nu mai putem să ne cunoaștem literatura decât cu bani? Să desființăm atunci școlile, fiindcă nu mai au niciun rol, dacă se tot încearcă de ani de zile paralelizarea cursurilor – cu succes -, transformarea limbajului autohton și a celor ce s-au trudit să-l sistematizeze în monedă de schimb pentru niște ăia ce se denumesc profesori și sunt mai puțin de atât.
