Spații culturale nr. 90 (3)

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Pascal desenează corăbii

Evident, când îți faci planurile pentru o rubrică, implicit ai în vedere și o serie de texte-suport care, într-un fel sau altul, au menirea să rotunjească, să susțină un anumit construct – așa se face că încă de la început, în lista pe care mi-am propus-o, a figurat și numele lui Radu Niciporuc, despre care totuși, admit, nu știam multe până la apariția unui volum interesant, „Pascal desenează corăbii”, apărut la Editura „Cartea Românească”, în 2016. Mă oprisem asupra numelui său fără să-i fi citit cartea, însă convins cumva de o recenzie bine tocmită; implicit, se conturase necesitatea unui asemenea „popas”. Aveam așadar curiozitatea – zic eu – firească a celui care, îndrăgostit de un anumit areal, tinde să fie ceva mai atent în special la aspectele „de noutate”, la acele elemente pe care alții încă nu le vor fi așezat deja în câmp valoric.
Radu Niciporuc, născut la Cluj dintr-o familie de români și ucraineni, va deveni cumva surprinzător „un om al mărilor”, cutreierând Pământul în lung și lat, bifând porturile lumii, inventariindu-le ciudățeniile, lăsându-se în tangajul faptelor de viață cu ușurința specifică unui luptător care dorește să își împlinească destinul. Cluj, Facultatea de Electrotehnică, inginer în cadrul Flotei de pescuit oceanic, Radu Niciporuc va rămâne în literatura noastră sub forma unei apariții insolite, din toate punctele de vedere. Cu un debut – sper să nu greșesc! – la 66 de ani, mă refer aici la „Pascal desenează corăbii”, pentru care, în paranteză fie spus, a primit un premiu important din partea „Observatorului cultural”, cu o rubrică „Jurnal la babord” deschisă în paginile revistei „Literomania” și cu un prim roman aflat în construcție dar care nu va mai fi terminat, autorul va părăsi scena vieții mult prea repede, pentru a continua către alte orizonturi să se bucure de momente de introspecție, de prietenii sincere, să-și alimenteze acea curiozitate care probabil i-a oferit o existență cât se poate de dinamică.
„Pascal desenează corăbii” e o suită de opt povestiri care se autogenerează reciproc și care comunică intertextual la un nivel superior. E foarte interesant cum, la o adică, Radu Niciporuc își spune propria poveste istorisind mai degrabă întâmplările mai mult sau mai puțin neverosimile ale celorlalți. Ca formulă, textele scurte rămân în siajul unui realism bine strunit, deloc ostentativ. Mai ales ținând cont de zona imagistică la care se raportează întâmplările, ai fi tentat să te aștepți ca „evenimențialul” să ocupe primul plan. Deși inițial a fost considerată astfel, eu nu aș percepe textura autorului ca provenind dinspre formulele ușor recognoscibile ale literaturii de aventuri. Cartea noastră are inteligența de a oferi într-adevăr niște aparențe, pentru ca mai apoi, prin anumite cuvinte-cheie, să te arunce într-un plan al semnificațiilor profunde, ce se dovedesc destul de abile în a găsi canale de legătură cu însuși nucleul identitar al celui care desfășoară povestea. Vocea de persoana întâi nu semnează în alb pentru îndatoririle unei instanțe narative, ci e cât se poate de asumată, complinind și funcția de regie: pe scena discursului apar indivizi din toate zonele, oameni cu diformități, cu aspect ciudat, cu maniere comportamentale dintre cele mai surprinzătoare, însă cu certitudine oameni plini de viață, capabili să iubească și să urască, să construiască și să distrugă, formând laolaltă o lume cosmopolită în care singura rațiune este aceea de a merge mai departe. Radu Niciporuc nu este interesat neapărat de a așeza sub semnul rigorilor moralei întreg acest carusel de întâmplări pe care le consemnează. Asta nu înseamnă însă că nu notează cu atenție gesturi, elemente de mimică și de limbaj al trupului; ori că ratează să se auto-situeze mai degrabă de „partea binelui”, un cititor atent putând distinge chiar mici deschideri către analiza psihologică. „Delfinii”, „Do not kill me, my friend”, „Un bănuț cafeniu”, „Pascal desenează corăbii”, „Marinarul din Șumen”, „Pânda”, „Frapieră cu capac”, „Ascensorul”, sunt bijuterii de atmosferă, „locuri” textuale unde lumea are tainicele ei rațiuni ce se cer a fi descoperite. Printr-o serie de prezențe corect „mânuite”, comandanți de navă, secunzi, timonieri, ingineri care se ocupă cu întreținerea și așa mai departe, Radu Niciporuc propune un quest pentru însăși ideea de libertate. Prieteniile și animozitățile de-o clipă, iubirile sincere ori cele superficial-conjuncturale, nevoia de siguranță, cât și cea de a trece prin experiențe noi, sunt cumva, toate, fețele unei lumi rotunde, aflată în pârg. Așa cum declară, nelăsându-se niciodată sedus de coincidențe, eul narativ e în cea mai mare măsură un reflexiv. Calculat, caracterul său, cât și a altor personaje, amintește mai degrabă de cel al unui intelectual angajat cu tot instrumentarul în procesul de cunoaștere. Singurătatea pe care o încearcă în clipele cu încărcătură deosebită apare ca un dat de care nu dorește să se despartă – „Pascal își scoase bricheta din buzunarul de la piept și, cu ea între degete, se uită la mine fără să mă vadă. Cine era străinul în fața căruia pomenise de Odille? Nu era prima oară când rămânea dus pe gânduri, răsucindu-și bricheta între degete. Dacă în clipa aceea ar fi tras cineva de mânerul sirenei, cu siguranță că nu ar fi auzit-o. Cobora în adâncuri, și nu știa nimeni când urma să iasă la suprafață”. Așadar, o carte mai ales despre adâncurile sufletului, despre năzuințele și speranțele noastre. Într-o cheie asemănătoare îl va fi citit și Radu Paraschivescu care notează pe coperta a patra: „Dacă lipești urechea de cuvintele lui Radu, auzi un ecou îndepărtat din Conrad, plecat cu nostromul lui să clătească lumea în ape verzi și în spume nervoase. Iar dacă te oprești o clipă din citit, te năpădește gândul că în viața fiecăruia dintre noi există porturi, refugii și tristeți”.

Sorin CĂLIN

Fă!

De câte ori ai ocazia să fii vulgar, chiar în ultimul grad de primitivism? Aproape niciodată sau cel puțin așa s-ar cădea. Dacă în veacul trecut acest apelativ direct ar fi fost reacția generală după câțiva stropi de alcool, azi, strigătura de pe șanț a devenit un adevărat compliment făcut pipițelor ce se hlizesc la orice claxon. Nici cele mai bătrâne nu se mai simt jignite să li se strecoare, printre câteva aluzii sexuale, denumirea generică dată fufelor, toantelor și cu lipsă la cerebel, se înfierbântă și se sucesc pe toate părțile de plăcere. Cele două particule pronunțate înaintea numelui sau prenumelui atât la bărbați cât și la femei, își aveau rostul în mediul de unde proveneau, printre ițari și ii, prin tină și praf, pe uliță sau pe câmp. Fracului i se cuvine maestre, rochiilor de bal sau promenadă doamnă, pălăriilor vaporoase sau împănate poate cucoană, iubitelor dragă. Reducerea la două litere a formei de respect, tăvălită prin mahalale, stă de câtva timp să ne reducă la stadiul animalic primordial. Un simplu mârâit și o coțăială pe măsură.
– Ce să mai fac azi de mâncare? Un orezel cu niște cărniță prăjită?
– Fă!
Na, că iar mi-a scăpat!

Forme de relief

Urnești din loc un munte, azi îl poți chiar rade de pe fața pământului. Nu asta era ideea, pornisem cu gândul de la altceva. Nu spune nimeni că noi, oamenii, n-am avea voie, că ar trebui să o cerem de la cineva, dar iată că a sosit momentul unui scurt monolog despre problema zilei, chiar dacă ar părea la prima vedere a nu fi singura. Noi, ăștia, ne tot încercăm puterile cu biata natură căreia de ceva timp încoace îi tot zgândărim bietele măruntaie, ca niște chirurgi stagiari, stângaci, puși pe măcel. Anul ăsta s-au așezat pe cocoașele bieților daci și dimpreună cu ei s-au pus pe ghiorlănit umilul petic. Unii pro, alții din contră, se agită pentru o meserie care prin ’90 se dorea a fi ștearsă de pe listă, minunata artă a mineritului. Tot anul ăsta am aflat de tradițiile vechi de când bunica fată, de la primul ei măritiș, de pe vremea sciților, de hârciogi și cârtițe ale ,,oșenilor” noști, porniți să-și fericească privirile cu sclipitorul bulgăre de soare, amestecat cu fel de fel de alte ciudățenii, pentru doar o clipită, după care plictisit, să-l arunce cât colo, în mâinile prețioase ale străinilor, veniți aici din interes. Azi plictisit, mâine fandositul nemulțumit că ,,viniticul” și-a poleit viitorul în aur cules de mâinile lui trudite. Acum țipă că nu e lăsat să i se făurească locuri de muncă, peste o clipită că a fost mințit și nu mai are ce pune pe masă (vezi celebra zicere ardelenească)!
Tare îmi este că peste câteva sute de ani România va rămâne cu o singură formă de relief, subcâmpia!

Păgânul

Am căutat în minte un nume al unui apropiat, unul care să mă lege de ziua asta de sărbătoare și n-am găsit nimic. Cu doar câteva ore înainte de omagierea actului de întregire a neamului mă văd nevoit să recunosc că sunt outside. Am muncit azi și mulți spun că nu se cade, că ne bate Dumnezeu. Rememoram toți egalii duhului nevăzut ce ne guvernează viața și cu această ocazie mi-am dat seama că al nostru e mai mic. Allah e unul, Buda de neegalat, Dumnezeu, un biet cerșetor la porțile raiului, cerând apă și pâine pentru sărmanii agonizați de fastuoșii ciraci ai celorlalți. Allah, acoperit cu straie din mătase, Buda cu aur la picioare, Dumnezeu cu strai negru, rupt în coate și nemâncat.
Cum altfel să fie cei care cred în el, decât după chipul și asemănarea lui? Supuși, cu capul plecat, obosiți de foame, lăsați în bătaia vântului, biciuiți de ploaie, cu pașii goi, umblând ca nălucile. Marinari pe o corabie în derivă, de unde nimeni n-a atins cu ochiul niciodată limanul făgăduinței.
Azi sunt singur, departe de sfinți și proroci, aruncat undeva la marginea ignoranței, pe tărâmul necunoscutului și nesiguranței.

Nicolae SILADE

prin iarba-nrourată din grădină

se face ziuă, o zi bună. lumina în creștere
dă naștere culorilor. apune într-un con de ceață
luna. și te zăresc venind cu un mănunchi de raze
prin iarba-nrourată din grădină.
parcă ar fi întâia dată. oare ce deosebește
această zi de prima noastră zi pe lume?
tu îmi răspunzi cu un surâs ce-nseninează totul.

în liniște

în sfârșit pot în liniște să ascult cântecul
păsărilor. pot în liniște să privesc cum răsare
soarele. în parcul din fața blocului meu.
pe sub platani un copil
bate mingea. fetele dintr-a doua culeg
flori de tei. e o mireasmă divină în tot
cartierul. de ce tu ești departe cu farmecul tău?

icoana amintirii

mai întâi te-am văzut într-un vis: goală și pură
în fața izvorului din care beai cu-nsetare
toată dragostea mea. în realitate
la fel te-am găsit.
acum doar icoana amintirii mai dăinuie.
în ea te privesc nedumerit și mă-ntreb:
care e visul? realitatea care?

steaua mea din zori de zi

pentru că tu mă ridici tu mă înalți
de se-ntâmplă să cad
în mine însumi

pentru că toate
îmi vin de la tine
și toate la tine se-ntorc

rază nemuritoare
luceafărul meu de seară
steaua mea din zori de zi

iată
fac legământ de taină cu tine
să nu te părăsesc niciodată
să nu mă părăsești niciodată
niciodată niciodată niciodată

îndelung am privit de acolo de sus

rămăseseră casele tale pustii, vântul
sufla în perdelele unor ferestre deschise. murdare.
prin care nu mai pătrundea decât lumina durerii.
iar eu am venit să locuiesc întru ele. cu tinerețea
mea. cu viața mea. cu întregul meu avut.

îndelung am privit de acolo de sus
mulțimea aceea de morți risipită pe străzile
tale. și-un murmur ce greu se lăsa deslușit
îmi atinse auzul. era ca un strigăt. ca o chemare
adresată tăriei din care vin eu.

oraș al meu. ca oricare altul. dar unic
în univers. tu m-ai primit în mijlocul tău
așa cum fecioara primește sămânța vieții în pântec.
și-ai renăscut sub privirile mele. în cântecul meu
ce preschimbă durerile într-o veșnică bucurie.

pe malul timișului

pe malul timișului am zăbovit îndelung
așteptându-te
și iată că râul astăzi te-aduce
pe valurile-i limpezi unduind

șezi lângă mine și numără
anotimpurile ce roiesc împrejur
zilele și nopțile mele
risipite în dragoste

viața care se duce spre moarte
nu lasă în urmă mai mult
decât amintirea primei iubiri

bucură-te deci că exist că exiști
vifor de lumină nesecat mister
însemn de biruință întru o viață nouă.

(Din volumul „eon. un fel de antologie”, Ed. Brumar, Timișoara, 2023)

Sorin BURLACU

CU ACADEMIA ROMÂNĂ
PENTRU VIITORII INTELECTUALI DE ELITĂ

În perioada 31 iulie – 4 august 2023, în comuna General Berthelot din județul Hunedoara, Academia Română a organizat ediția a II-a a ,,Școlii de vară – sub semnul istoriei”. Manifestarea a avut loc la Centrul de Dezvoltare Durabilă Țara Hațegului – Retezat și a fost organizată în cadrul programului ,,Academia Română în dialog cu tinerii”. Parteneri au fost Consiliul Județean Hunedoara, alături de Biblioteca Județeană ,,Ovid Densușianu” Hunedoara.
Am fost singurul invitat oficial al evenimentului de deschidere și mă voi bucura ani buni de o astfel de întâlnire. Evenimentul, de fapt, a avut ca obiectiv întâlnirea reprezentanților Academiei Române (acad. prof. Ioan-Aurel Pop, prof. univ. dr. Ioan Bolovan, acad. prof. Ioan Dumitrache – secretarul general al Academiei Române, prof. univ. dr. Vasile Pârvulescu – membru corespondent, acad. Florin Gheorghe Filip – președintele Secției de Știința și Tehnologia Informației din cadrul Academiei Române) cu cei 10 elevi de liceu, care au fost selectați din țară, din care unul din Moldova și niciunul din Buzău, ca fiind cei mai bine pregătiți în domeniul istoriei.
În ultimii ani Academia Română a dorit să atragă atenția autorităților statului asupra nevoii de susținere continuă a educației prin programe concrete de încurajare a tinerilor cu potențial cognitiv remarcabil din toate mediile, dar mai ales din categoria familiilor aflate în dificultate, în vederea alegerii acestora și a unor cariere în instituțiile de cercetare și culturale, pregătind viitorii intelectuali de elită ai țării.
Cei 10 elevi, marți 1 august, au fost prezentați în cadrul unei mese rotunde celor patru academicieni care, la rândul lor, le-au adresat cuvinte emoționante de încurajare și speranță în evoluția țării noastre, fiecare aducându-le la cunoștință exemplele necesare din istoria noastră care să-i influențeze sau să-i ghideze spre o carieră benefică, atât pentru ei cât și pentru țară.
Și pentru că sunt jurnalist și mereu mi-am dorit să aduc la cunoștința celor care mi-au citit articolele, realitatea despre oameni, despre caractere și modele pozitive care ne-au putut influența viața în bine, am reținut pentru dumneavoastră exemplele de care s-au folosit academicienii prezenți în rolul lor de intelectuali validați și respectați.
Primul se referă la Dumitru Mociorniță. Povestea acestuia a început în 5 august 1885, când la Țintea, în județul Prahova, dintr-o familie extrem de săracă de țărani se năștea unul dintre cei mai populari mari întreprinzători din România. Motivul pentru care Mociorniță avea să devină celebru pleacă de la învățătorul acestuia din clasele primare care, atunci când l-a văzut că vine la școală fără papuci (încălțări) în picioare, l-a așezat în spatele clasei. Timpul a trecut și a reușit să studieze la Liceul ,,Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești și la Liceul Economic ,,Nicolae Kretzulescu” din București. La bacalaureat, pentru că a fost remarcat de Ion I. C. Brătianu, acesta i-a oferit o bursă la Școala Superioară de Comerț din București și, mai apoi, la Școala Superioară de Industrie din Paris.
A absolvit aceste școli și a continuat să lucreze ca reprezentant al unei firme din Hamburg. Apoi i s-a solicitat să se mute în America, dar a refuzat și s-a întors în țară, unde a lucrat ca director, din 1909, pentru un alt mare industriaș, Grigore Alexandrescu, cunoscut cu ale sale fabrici de pielărie și încălțăminte. La scurt timp, Mociorniță îi devine ginere marelui industriaș și cu un credit de 30 mil. lei (atunci) și un teren viran de 2 ha la marginea Bucureștiului pune bazele celei mai cunoscute fabrici producătoare de încălțăminte din România. În 1941, cel care se născuse într-o familie de oameni săraci și a fost pus în ultima bancă pentru că nu avea încălțări, a devenit ,,regele pantofilor”.
Sfârșitul poveștii este trist. La momentul naționalizării, fabrica era condusă de Ion Mociorniță, fiul lui Dumitru. Pentru acesta lucrau 1500 de angajați. S-a instaurat comunismul și familia Mociorniță a refuzat să emigreze, iar tatăl cât și fiul au făcut închisoare pentru realizările lor. Dumitru Mociorniță moare le 88 de ani, în pușcăriile comuniste, în anul 1953.
Cea de-a doua poveste cu personaj demn de urmat face referire la cel care a fost Costin D. Nenițescu. Născut la 15 iulie 1902 în București, provine dintr-o familie în care tatăl, Dimitrie, a fost doctor în drept și științe politice, avocat, director al Băncii Naționale, fruntaș al Partidului Conservator, Ministrul Industriei și Comerțului.
A absolvit Liceul ,,Gheorghe Lazăr” din București, iar în 1920 începe studiul chimiei la ETH Zürich. Își termină studiile în 1925 cu un doctorat condus de un celebru profesor, Haus Fischer, mentorul său științific. Își începe activitatea de cercetare încă din perioada cât a studiat la München, dar se întoarce în țară unde între anii 1925 – 1935 este profesor la Universitatea București, unde predă cursurile de chimie organică și chimie generală. În 1928 publică deja prima ediție din cele două tratate de ,,Chimie organică” și ,,Chimie generală”, pe care au învățat și încă mai studiază pe ele peste 40 de generații.
A fost ales membru al Academiei Române și al Academiilor din Germania, Cehoslovacia, Ungaria și Polonia. A primit numeroase premii, dintre care medalia ,,A.W. von Hofmann”, una dintre cele mai prestigioase medalii științifice.
Calitatea de profesor i-a adus cele mai mari elogii și recunoașteri. Își impresiona studenții printr-un mod captiv și logic. Avea un discurs clar și calm. Era generos și te privea cu o inimă caldă, deși părea aspru. Îi plăceau munții și drumețiile și nu a fost niciodată în relații bune cu regimul comunist.
Munca asiduă și rezultatele ei se văd în cele 262 de articole originale și 21 de brevete. A fost scurt timp decanul Facultății de Chimie Industrială din Politehnica București.
Anual Facultatea de Chimie Industrială organizează în onoarea celui care a fost Costin Nenițescu, Concursul Național de Chimie ,,C.D. Nenițescu” și un premiu anual oferit de Academia Română îi poartă numele.
Au fost două mari modele de români de care reprezentanții Academiei Române nu au uitat să-i valideze în fața generației tinere, înțelegând mai bine decât multe ,,voci” amorfe, care azi se reped zilnic la televizor să ne învețe tot și nimic, că în această perioadă nu numărul mare al celor din ,,corul bocitoarelor de partid” este important, ci asumarea statutului public de a servi binele comunitar real și de a-ți recunoaște onest scăderile morale, de a rămâne permanent în sfera adevărului predat sau predicat.