Spații culturale nr. 10 (13)
Calistrat Costin, Om fi greşit
galaxia! Editura Ateneul Scriitorilor,
2010, Bacău, 141 de pagini. Autorul
nu se întreabă, nici măcar în tutlul
cărţii, ci, împăcat, îşi acceptă trăirea
(poetică) dulce-amară, consecvent în
luarea, a tot, peste picior. Că altfel nu
se poate! Criticul literar Ion Roşioru, pe coperta a
patra, spune: Calistrat Costin, un poet care n-a scris un
singur rând plictisitor în viaţa lui, indiferent de tipul de
discurs în care s-a manifestat, se cere citit, comentariul
critic, oricât de meşteşugit, neputându-se niciodată ridica
la înălţimea şi savoarea textului abordat. Redăm două
miniaturi (în stil nipon): Resturi de vise/ îmi mai animă
somnul -/ felii gustoase/ din viaţa care trece/ şi moartea
care doarme şi „Daţi-mi un dram de/ ţărână şi voi crea/
o altă lume!”/ Greu de crezut, Dom`le Kant,/ eşti ţărână,
ce mai vrei?!
Sava Bogasiu, Grigore Vieru,
luceafărul de dincolo de Prut al limbii
române Editura ALPHA MDN, 2009,
Buzău, 152 pagini. Cuvântul înainte al
cărţii aparţine lui Gheorghe Mincă.
Sava Bogasiu, alias preot profesor
doctor Mihail Milea, cetăţean de
onoare al raionului Soroca, nota, în Cartea de
condoleanţe, în data de 20.01.2009 (ziua
înmormântării poetului Grigore Vieru) la biserica
Sf. Teodora de la Sihla din Chişinău: Grigore Vieru a
fost, este şi va fi poetul limbii române, cel care mereu ne-a
chemat pe toţi românii să ne împărtăşim din Cina cea de
Taină a Carpaţilor, care este LIMBA ROMÂNĂ. A
aprins în noi credinţa vie în Dumnezeu şi dragostea de
Patrie. Poezia lui este plină de iubire şi de înviere; de
nădejde şi bucurie sfântă. Opera lui este Psaltirea
neamului românesc pe care fiecare să o avem alături de
Sfânta Scriptură şi de Ceaslov.
Valentin Talpalaru, Ultimul
vorbitor de umbră, Editura Opera
Magna, 2009, Iaşi, 104 pagini.
Poetul Valentin Talpalaru vine
ameninţător: De iască îţi va fi drumul/
fără ultimul vorbitor de umbră,/ cel care
deschide întunericul/ şi îl închide în
urmă, pentru că Închid ochii când intru în mine./
merg stângaci, şchiopătând… deşi Îmi duc orgoliul ca
un cerb/ în coarne… şi se luminează – Până la capăt
voi fugări ziua./ Am s-o înghesui într-un colţ/ am să o
ciupesc de sâni – praf/ am să-i fac rochia de mireasă! În
ultimele pagini ale cărţii sunt prezentate selecţii
din privirile critice asupra operei lui V.T. Acestea
aparţin următorilor critici literari: Val
Condurache, Liviu Antonesei, Ioan Holban,
A.G. Secară, Valeria Manta Tăicuţu, Călin Cocora,
Ion Hurjui, Dumitru Augustin Doman, Nichita
Danilov şi Violeta Savu.
Adi Cristi, visând pe marginea
trezirii, Editura 24:ORE, 2009, Iaşi,
147 pagini. Constatăm, pe manşeta
copertei a patra, că aceasta este cea
de-a 38-a carte a lui Adi Cristi. Scrisă
în manieră postmodernă, fapt ce-i
permite o gândire poetică în curs de
aşezare, oricând predispusă eşecului şi mai puţin
iluminării, cartea de faţă este structurată în patru
părţi: libertatea de a visa cu ochii deschişi; vise cu dusîntors;
dincolo de vis, prăpastie sau câmpie întinsă şi
pedeapsă capitală cu ochii închişi. Peste tot este prins,
în diferite ipostaze, momentul dintre somn şi trezie
(nu invers), dintre real şi ireal, momentul
nesiguranţei, trăit poetic. Exemplificăm: eram în
acelaşi punct/ doar inima mea şi zâmbetul tău/ astfel
încât/ trecătorii nu ezitau să exclame:/ – Uite o inimă
zâmbind!/ sau/ – Uite un zâmbet cu inimă!/ neştiind dacă
eu sunt/ „inima zâmbind”/ sau dacă tu eşti/ „zâmbetul cu
inimă”/ oricum/ a fost un vis frumos (din un vis ca o
bucurie împărtăşită).
Florin Dochia, Cântece pentru
ştergerea umbrei Editura Premier,
2010, Ploieşti, 80 pagini. La
frumoasa-i carte redăm o scurtă
prezentare făcută de C. Trandafir şi
expusă pe coperta a patra: Florin
Dochia nu scrie poetic, el gândeşte/
trăieşte poetic.[…] Altminteri, jocul serios e modul său
predilect de apercepţie, jocul liber al ideilor cu fantezia,
un fel de întâlnire a paradigmei manieriste cu cea
suprarealistă; dar, paradoxal, un manierism care nu se
desparte de natural şi un suprarealism fără dicteu
automat. Noi cităm un fragment de început din
poemul manual alternativ de septembrie: o foaie de cort
în curtea pogorului/ şi sub ea animale măreţe – cum
nota/ corbul daniel pe o frunză de brusture// îngerul mia
târât până acolo melancolia/ l-am prins exilat sub
mantaua de crengi… 7 dintre poeme sunt redate şi în
versiune engleză, în traducerea Elenei Dinu, cea
care realizează şi grafica de pe copertele şi din
interiorul cărţii. În ultimele pagini, Florin Dochia
a selectat din (p)referințele critice semnate de: Ion
Stratan, Constantin Trandafir, Florentin Popescu,
Valeria Manta Tăicuţu, Victor Sterom, Lucian
Gruia şi Ioana Geacăr.
Octavian Doclin, Aquarius Editura
Marineasa, 2009, Timişoara, 44
pagini. În anul 1971, Valentin Chifor
spunea: Octavian Doclin scrie o poezie
care se caracterizează printr-un tipar
anacreontic şi folcloric, cu irizări
meditative, o poezie modernă însă,
esenţializată pe alocuri până la abstractizare. Întru
continuitate critică, în 1979, Gheorghe Grigurcu
nota: Există în versurile lui Octavian Doclin o aspiraţie
spre esenţă, spre enigma formală a acesteia, cristalul,
care ni se pare cea mai de preţ a lor făgăduinţă, iar în
2009, Zenovie Cârlugea consemna: Poemele lui
Octavian Doclin, departe de a fi răsfăţate de
sentimentalism, aduc în prim-plan o sensibilitate
încercată de marile întrebări asupra vieţii, iubirii, morţii.
Iar noi facem semnalare prin poemul… Acestea trei:
Cuvintelor/ nu le pasă/ de intrarea şi şederea poemului/
în cortul poemei/ până nu află – nu vor şti/ cît îi pasă
poetului/ de puterea în pîrgă/ a fiecăruia dintre ele.//
Acum rămîn acestea trei/ puterea şi rodul firii/ rodul şi
puterea iubirii/ puterea rodului mîniei.
Florentin Popescu, ... Scrijelind pe
nisipurile Universului RAWEX
COMS, 2010, Bucureşti, 348 pagini.
Este 3 aprilie 2010, după-amiază şi
răsfoim, cu dese şi prelungi opriri,
acest documentar biobibliografic şi
ne bucurăm că astfel participăm la
aniversarea lui Florentin Popescu. La mulţi ani,
prietene, cu sănătate şi multe cărţi! Întemeiat
argumentul tipăririi acestei cărţi. Cităm din el: Eu,
dacă nu mai mânuiesc sapa, plugul şi coasa, ca ei
(referire la moşnenii din Chiojdu, de pe Valea
Buzăului, n.n.), acum la 65 de ani trebuie să-mi fac altfel
de socoteli. Că doar ştii şi tu ce zicea nu mai ştiu care
filosof: Opera e omul şi Omul e Opera, adică viaţa. Şi
dacă nu le dai oarece strălucire şi sens, degeaba mai
trăieşti. Nu putea să nu se întâmple aşa, pentru că,
iată, în Dicţionarul scriitorilor români, M-Q, Editura
Albatros, Bucureşti, 2001, Mircea Zaciu, Marian
Papahagi şi Aurel Sasu spuneau: …Florentin Popescu
întemeiază o mitologie a spaţiului natal, transcris cu o
caligrafie delicată a peisajului dominat de o energie a
teluricului, rafinat prin cultură.
Alex. Oproescu, Presa buzoiană şi
râmniceană, Vol. III: O-Z (Partea I:
1839-1948), Biblioteca Judeţeană „V.
Voiculescu” Buzău, 2009, 208 pagini.
Pentru admirabila carte şi pentru
autorul ei, întru prezentare, redăm
un fragment din cuvântul înainte al
lui Laurenţiu Ulici, la apariţia primului volum: (…)
Meticulozitatea cercetării ziarelor şi revistelor,
manifestă în fiecare pagină, completitudinea informaţiei
vădită în anexele lucrării (tabel recapitulativ, indici,
bibliografie, iconografie), justa proporţie în dispunerea
materialului informativ şi abundenţa extraselor şi
trimiterilor fac din „Presa buzoiană şi râmniceană” o
lucrare de referinţă, un instrument de lucru dintre cele
obligatorii pentru viitorii istorici ai culturii naţionale,
un bun exemplu pentru toate zonele culturale ale ţării,
unele cu activitate istorică mai importantă şi mai bogată
ca a Buzăului. Iar cei care, precum Alex. Oproescu, au
puterea de a se dedica alcătuirii unor astfel de cărţi,
sacrificând probabil nu numai timp şi energie
intelectuală pentru a le elabora şi edita, merită cu
prisosinţă gratitudinea noastră, a celor ce, din paginile
cărţii, ne astâmpărăm şi pura curiozitate, şi interesul
profesional.
