Propoziții pretențioase – Ancolai
Să zici, cum zic alții. Să faci însă cum ți-i… rațiunea.
Veștile „bune” circulă precum nebunii. Să zici că noaptea însfetnicește omul și-i dă un strop de minte. Că sar de la una la alta și amorfii materii de se mai cheamă creier îi mai sare țandăra și face pe nebuna. Asta cu noaptea s-a-nțelenit în război, în zăpăceala israeliților și ălorlalți de peste fâșie că nu se pot culca și trezi din ură. Apoi cu tâmpeala de a rupe șoseaua la trei și douăzeci, ora actuală de scriere, nu cu mașina, ci cu motocicleta. Că nu-i unul să mai strige-n gura mare interdicții felurite. Tot de drag de somn, tot de drag de liniște și pace. Dar, așa cum îmi mai așternusem gândurile, toate răzbelurile pornesc de la nenorocita de Iliada, istoria de căpătâi a omenirii și a turbării ce o caracterizează. De-alde Atrid care mi ți-l asmute pe Ulise să linșeze în bezna nopții alt dornic de sânge din tabăra troiană. Traci, draci…. Din lipsă de ocupație. Și azi, și mai ieri.
Ian să vie să mi ți-i ordonez jos, sus, sus, jos, înainte, înapoi de mii de ori pe zi, să vază cum se bate-un cui și cât de greu se ține chiar și-o bormașină chiar și în poziția consacrată în plan de până la 45 de grade. Să înțeleagă ce amplori poate avea simpla înșurubare, ce junghiuri te iau când te întinzi pe scări pentru un flintic de holțșurub, cum se sucește gâtul și ce triceps se blochează în poziție inversă. Să întrebați pe cei ce pun rigipsuri pe tavan, că nu-i nicio diferență.
Cristi e dresat gata. Și stresat. De câte ori îi dau la loc comanda, de câte ori revin asupra unei decizii până la cea finală, îl apucă spaima. Nevricalele. Îi dau și lui dreptate uneori, însă meseriile astea combinate, tinichigeria, lăcătușeria, sudarea, montajul felurit, dulgheria, necesită planuri adhoc. O singură greșeală produce atâta inexactitate încât rezultatul final, din punct de vedere estetic și al rezistenței, lasă de dorit.
Problema este că nici nu pot merge mai departe dacă nu reglez cât de mult pot deficiența. Spatele acoperișului de pe strada Plevnei, al lui Bobiță, mi-a dat de furcă. Hotărâsem să remediez de la început deficiența majoră, concavitatea de la mijloc. Două răngi, ceva pe care să ne înălțăm de la nivelul pardoselii, adică un birou de prin mansardă, singurul obiect de mobilier viabil, și nițică forță. Câteva pene…. Aici intervine stresul pentru Cristi. De unde procură material pentru ele? „Nu vezi, mă, bucata aia de grindă? E-n ochii tăi! Fă câteva. Și de doi și de trei. Sau caută capete de scândură. Sunt pe-afară.” Afară însemnând traseul deloc facil care coboară întâi din pod. O porcărie de „scară” neterminată, în partea de sus doar un plan înclinat abrupt de vreun metru, căruia cineva i-a înfipt cum-necum o stinghie de lemn, bună numai de-o trecere fulgerătoare către platforma de la un nivel intermediar, cât să-ți vină ochii fix în dreptul plăcii turnate da tavan. Apoi, ca bețivii, cu ambele mâini sprijinite de pereți, coborârea de peste doi metri, în unghi de 60 de grade pe o placă de osb, la fel de primejdioasă, la fel de prost încropită cu stinghioare. De câteva ori drumul și piere orice poftă. Amuțiri, reacții adverse, cheauneală. Plămâni scuipați, gură arsă. Să nu ai cu ce să-i stingi…. Dar am avut. Limfaticul a avut cu ce compensa, cu toate că ajunsese la nivel critic. În cele două zile de foc, primele, am avut la dispoziție una bucată găleată cu gheață, recipiente de diverse mărimi și cu diverse lichide, Fănică înțelegând cum frige buza sus pe casă la 36 de grade anunțate, la 40 de grade în fapt și la vreo șaptezeci pe tablă în punctul culminant al zilei. Așa încât, în analele meseriei noastre îl putem trece pe locurile fruntașe la ospitalitate. Și să diminuăm seria de anateme pe care majoritatea clienților lui le-au aruncat asupră-i. Nu fățiș, desigur, puțini au curajul să înfrunte un amanetist fără consecințe. La noi e suficient să împărtășești cuiva despre „dușmanul” tău expresia „să-și ia lumânări de banii ăia”.
