Spații culturale nr. 10 (12)

MIHAELA MALEA STROE

Albundyzarea sau…
Ca în filmele cu proşti!

Mi-aduc aminte de serialul american „Familia
Bundy”. Când a început să ruleze la noi, eram încă
departe de realitatea pe care filmul o arăta cu
degeţelul comediei. Nefericitul Al. Bundy încercând
disperat, ore în şir, să vorbească la telefon cu o
persoană dintr-o instituţie, dar având parte doar de
nesfârşite indicaţii ale robotului telefonic, ni se
părea de domeniul ficţiunii sau al unui absurd care
pe noi, mioriticii înţelepţi, nu ne poate atinge
niciodată. Şi ziceam „ce proşti, americanii ăştia!”. Iar
râsetele livrate pe coloana sonoră a comediei, de
parcă cineva ţi-ar fi spus „măi, spectatorule, acum
trebuie să râzi!” le percepeam ca pe o insultă la
adresa inteligenţei noastre. Că noi ştim când e de râs
sau de plâns, nu e cazul să ne împungă regizorul de
la spate. Râdeam când vreun personaj din film
deschidea cutia poştală şi se prăbuşea sub avalanşa
de reclame sau ne cuprindea un fel de râsu’-plânsu’,
ori o filosofică îndoială („hai, că n-o fi chiar aşa!”)
dacă facturile cetăţeanului Al. Bundy apăreau în
film ca o fâşie de hârtie care curge, şi curge, şi nu se
mai sfârşeşte.
Între timp, am intrat în NATO, am intrat în UE…,
a vuit presa, cu surle şi trâmbiţe, de izbânda noastră,
iar noi ne-am veselit precum strămoşii daci în faţa
morţii. Că aşa ni-i felul: stăm ce stăm, batem pe la
porţi, când în dreapta, când în stânga, cu şira
spinării în formă de semn de întrebare, apoi, dacă
suntem primiţi, wow!!!, semnul de-ntrebare sembăţoşează
spontan, se face semn de mirare, iar pe
noi ne-apucă, aşa, o voioşie uriaşă. Intrinsecă. Şi
dăm drumu’, cât ne ţin plămânii, gâtlejul, boxele şi
microfonul, la manele!
De-acum avem şi noi cutiile poştale pline-ochi cu
reclame, avem seriale proaste de comedie cu râsete
de-a gata pe coloana sonoră (dar nu ne mai simţim
jigniţi, astea-s ale noastre, sau, mă rog, aşa de cu
patos le-am „împrumutat”, că… pân’ la urmă ni leam
însuşit), avem tsunami de facturi, computere şi
baze de date. Ne-am făcut intrarea în lumea
civilizată.
Dacă tot veni vorba, am primit în urmă cu
două-trei luni, o factură de la SC nu ştiu cum Energy,
distribuitor de gaze naturale. O sumă astronomică
de plată! Am presupus a fi greşeală şi mi-am
imaginat că se poate remedia simplu, dând telefon
la societatea furnizoare. Am sunat la numărul de pe
factură, număr scurt, de Bucureşti, în altă reţea. S-a
auzit declicul, am vrut să dau bună-ziua, să mă
prezint şi să-mi spun păsul. Aş! Mi-a răspuns
robotul: „Bine aţi venit la SC …., serviciul relaţii cu
clienţii… Pentru nu ştiu ce… apăsaţi tasta 1. Pentru
nu ştiu cum… apăsaţi tasta 2… Pentru… apăsaţi tasta
3…, 4… Dacă sunteţi persoană fizică apăsaţi tasta…
Dacă sunteţi persoană juridică apăsaţi tasta… Dacă
sunaţi de pe un telefon cu disc, apelul dvs. va fi
preluat automat de unul dintre operatorii noştri…
Vă mulţumim că aţi apelat…”. Până a silabisit toată
poezia, au trecut zece minute, apoi a luat-o de la
capăt, iar eu am început să înţeleg frustrarea lui Al.
Bundy. Pierdusem nădejdea că la capătul firului ar
putea exista o fiinţă vie, dar, într-un târziu, îmi
răspunde un operator. Îi povestesc necazul.
Povestesc pe scurt, că am deja viziunea cenuşie a
viitoarei facturi de telefon. Încurcătura – a dedus el,
e din cauza unui contract pe care ar fi trebuit să-l
semnez cu societatea furnizoare. Din motive ce ţin
de tainele cele mai adânci ale universului,
documentul expediat de ei nu ajunsese la mine.
Foarte amabil, operatorul îmi cere adresa de e-mail,
să mi-l trimită în format electronic. Mă cuprinde
prematur fericirea că trăiesc în epoca internetului şi
că – urraaa!!! – în câteva secunde se poate rezolva
problema: primesc contractul, îl completez şi-l
retrimit. Simplu, elegant, eficient. Omul îmi
temperează entuziasmul naiv:
– Nu, staţi niţel, n-aţi înţeles. Eu vă pot trimite
contractul pe e-mail, dar trebuie să-l imprimaţi, să
mergeţi la sediul firmei noastre, să-l depuneţi
personal, cu semnătură.
Aha! De ce să-l mai trimită? De ce să-l mai
imprim?! Dacă tot îi musai să merg la sediu, au
acolo formulare de contract. Întreb, să mă lămuresc
totuşi, cum a ajuns suma fabuloasă pe factura mea.
– Păi,… hmm,… ştiţi,… s-a făcut un calcul estimativ,
îmi răspunde încurcat.
– Estimativ… pe ce criterii? întreb. Suma maximă
pe care am avut-o de plătit vreodată e de şase ori
mai mică decât asta. N-am centrală termică, nu
gătesc pentru un batalion. Am un amărât de aragaz,
pe care-l folosesc economic.
Evită răspunsul, se bâlbâie (semn, oare, că
funcţionarul îşi asumă o culpă a firmei?!), îmi spune
că „hmm, ştiţi… nu s-a procedat la un istoric al
consumului per client” (e un fel de a recunoaşte că
estimările s-au făcut „din burtă”, „după ureche”, „la
mica inspiraţie”), dar, mereu amabil, în timp ce
vorbim, verifică în calculator cât a consumat
„stimatul client”, adică eu, în lunile de iarnă ale
anului trecut şi admite că am dreptate. Se oferă să
modifice estimarea văzduhistă şi operează pe loc
„reparaţia” datelor. Mă sfătuieşte, pe ton de scuză,
să fac stornarea facturii-gigant la sediu, când o să
merg pentru contract. Ca bonus, îmi spune adresa
unde trebuie să ajung. Până să mă prezint la adresă,
mă ajunge din urmă o altă factură de… categorie
grea. Nu-i nimic, le pot storna pe amândouă odată.
Sediul firmei – greu accesibil, departe de liniile de
transport în comun. Cum crapă pietrele de ger (e
Boboteaza!), scotocesc prin portmoneu şi iau un taxi
să mă ducă la adresă. Dau peste o clădire nouă,
imensă, cu termopane, cu gresie, cu personal
elegant, cu ghişee, birouri, camere de supraveghere
plus agent de pază. Imagine convingătoare de firmă
foarte prosperă.
Cinci casiere, la cinci ghişee, se plictisesc din lipsă
de clienţi. Mă îndrept cu încredere spre una dintre
ele, îi spun că am venit pentru un contract nou şi o
stornare de facturi. Surâde şi mă îndrumă să merg
alături, la „relaţii cu clienţii”. Acolo… coadă mare!
Să fie cam o sută de persoane?! Imediat ce mă aşez
la rând – făcând eforturi să-mi păstrez calmul – aflu
că cetăţenii din care se compune coada sunt, toţi,
veniţi să reclame diverse nereguli. Cei cu
experienţă, care au bătut drumurile de multe ori, mă
asigură că am avut mare noroc, norocul
începătorului. De obicei coada e mult mai lungă, se
întinde prin curte, iar pe gerul ăsta, să aştepţi afară…
Vara, treacă-meargă, deşi nici pe caniculă… O
doamnă povesteşte, sufocată de indignare, că se află
a patra oară în situaţia de-a pierde vremea la coadă
să ceară stornarea facturii; ea s-a debranşat de la
reţea, face foc cu lemne, a tot reclamat şi nimeni n-o
şterge din baza de date. Un domn, după ce se
răcoreşte înjurându-i pe politicieni, iese din rând şi
ameninţă că se duce la etaj, să vorbească el cu „un
şef”, că aşa nu se mai poate! Îl opreşte, vigilent,
agentul de pază care, prinzându-l pe după umeri, îl
readuce la coadă, explicându-i, probabil, că nu poate
să vorbească aşa, oricând i se năzare lui, cu şefii. Că
se respectă nişte reguli. Omul strecoară printre dinţi
un „lua-v-ar dracu’ de nenorociţi!, că plătim de ne
uscăm şi ne şi puneţi pe drumuri!”, dar îşi reia locul.
O altă doamnă se contaminează din aer cu virusul
revoltei şi se adresează răstit uneia dintre casierele
fără clienţi:
– Auzi, duduie? De ce să fac eu autocitirea? Faceţi
economii, nu mai plătiţi angajaţi pe teren şi ne daţi
nouă griji în plus! Crezi matale că eu n-am destule
pe cap? Mă plăteşte cineva să vă fac munca? Îmi
plăteşte cineva telefonul dacă sun să dau
autocitirea?
Casiera prinde portiţa de scăpare:
– E telefon gratuit, doamnă, nu vă costă să
comunicaţi indexul.
– Da’ nu e treaba mea! Nu sunt angajata voastră!
Azi-mâine o să ne pretindeţi să facem şi verificarea
instalaţiei! După ce că plătim consumul cât nu face,
ne încărcaţi şi cu îndatoririle voastre?! Ce-ai zice,
duduie, dacă medicul n-ar veni la domiciliu când ai
nevoie şi ţi-ar spune să-ţi iei singură tensiunea şi să
i-o comunici la telefon? Ai copii?
– Da, am… răspunde ezitant casiera.
– Ce-ai zice dacă învăţătoarea ţi-ar trimite
extemporalele, să faci mătălică evaluarea şi să i-o
comunici telefonic? Aud?! Taci, nu?!
– Ce să spun? Nu vă luaţi de mine! N-am hotărât
eu să se facă autocitire.
Cineva din spate bombăne: „N-au bani să-şi
plătească angajaţii de pe teren, da’ să-şi tragă sediu
luxos ca ăsta, cât aeroportu’, au bani! Mincinoşi
nesimţiţi! Ne sfidează!”
Mă uit la clienţii aduşi în pragul isteriei de
neregulile repetate ale firmei, clienţi pe care firma îi
stimează… profund! Şi mi se pare că îl am în faţă pe
Al. Bundy înzecit, însutit.
Agentul de pază s-a ridicat de la măsuţa lui şi se
plimbă, umbră tăcută, pe lângă noi. Să nu uităm că
stă de veghe la ordinea şi liniştea publică!
Coada avansează foarte încet, cu toate că e
„preluată” de patru funcţionari, la patru birouri
luxoase, dotate cu calculatoare de generaţie foarte
nouă şi cu câte un scaun comod unde să şadă cât
mai confortabil reclamantul când îşi varsă amarul.
Se avansează greu pentru că funcţionarii stau de
vorbă pe îndelete cu fiecare, calmul lor – grea
obligaţie de serviciu! – e menit să ostoiască nervii
reclamantului. Vrând-nevrând, fac şi psihoterapie,
să iasă clientul pe uşa instituţiei cu mânia
anesteziată, nu cumva să plece furios, să dea cu
bolovani în termopane.
Ajung, după mai bine de o oră, în faţa
funcţionarei. Repet povestea pe care o spusesem
operatorului la telefon, semnez contractul, îi dau
facturile să le storneze, ea tastează, verifică, îmi
confirmă că totul e bine şi corect acum. O întreb
dacă mai am ceva de făcut, de pildă să plătesc vreo
diferenţă, vreo restanţă, ceva, că tot e pustiu pe la
ghişeele de încasări. Mă asigură că n-am absolut
nimic de plătit, că va veni o factură nouă, cu suma
recalculată conform indexului real. Insist:
– Sigur n-am nimic de plată? Să n-am surprize…
Mă priveşte de sus, parcă aş fi retardată, adică:
ce-o fi cu mine, nu pricep ce mi-a spus?, şi repetă
apăsat, aproape silabisind:
– Nu aveţi nimic de plată acum. Am făcut
stornarea, e-n ordine, veţi primi o factură nouă. O.K.
Plec spre casă, cu mulţumirea că am scăpat de-o
grijă.
După nici două săptămâni, găsesc în cutia poştală
un plic de la SC… Energy Romania. A venit factura
nouă?! Ce operativitate! Sunt curioasă cât am de
plată şi deschid plicul în timp ce urc scările spre
apartament. Dar… surpriză, ca la răvaşele din
plăcinta de Revelion! Nu-i factura, e o „Notificare
sistare furnizare gaze naturale” care începe cu
„Stimate client” şi mă avertizează că… n-am plătit!
Care plată? Intru în casă, pun mâna pe telefon, sun,
cheltuiesc să mă lămuresc. Acum ştiu că am de
aşteptat să-şi termine robotul discursul. Aştept. Zece
minute. Douăzeci. E un discurs mai lung, care mă
informează şi că, din aprilie, am „obligaţia de a
efectua verificarea instalaţiei”… Ooops! Doamna de
la coadă, care dibuise viitoarea sarcină a
consumatorului, era pesemne clarvăzătoare! Sigur,
nu fac eu verificarea, am obligaţia să chem o
persoană autorizată, de la firmă, nu mai vin ei, pur
şi simplu. Vocea din receptor face oferte, la „pachet”
– cu verificări, cu asigurări, varianta unu, varianta
doi, trei… Totul costă. Secretul prosperităţii firmei?
Dibăcia de panacot – să sustragă, insesizabil, banii
din buzunarul clientului, până la ultima monedă.
Închid, formez din nou, o dată, de două ori…
Degeaba. Robotul vorbeşte continuu. A devenit
stăpânul tiranic al libertăţii mele de exprimare. Peste
trei sferturi de oră au pierit fără eroism, în neant, de
când vocea din receptor îmi dictează ce să fac
(„apăsaţi tasta 3”, mă supun, apăs – cu un calm care
dă în clocot – tasta 3), fără să se întâmple nimic.
Aştept. Cu fiecare secundă risipită, dă să-mi
plesnească meningele sub semnul întrebării „cum
poţi ucide un robot?” O fi absurd că vreau să dau
de o făptură vie, inteligentă, capabilă de dialog? Mă
simt iarăşi solidară cu Bundy care, în film, are
stringent nevoie de o persoană în carne şi oase. El în
film, eu… Fatalitate! Robotul e de neocolit şi de
neînfrânt. La a şaptea încercare, ceva din discursul
pe care sunt silită să-l ascult se schimbă. Maşinăria
mă înştiinţează că „din motive tehnice nu se poate
face legătura cu operatorii, ne cerem scuze, vă
rugăm să reveniţi!” Asta are noimă. Renunţ. După
un timp, îmi încerc norocul, poate s-a rezolvat
defecţiunea tehnică. E ca la ruleta rusească. Buum!
Robotul mă informează că programul cu publicul s-a
încheiat. Ceva tot am dobândit: mi-am încărcat cu
succes nota de plată la telefon cu o oră şi jumătate în
care n-am dat de nici un suflet, n-am lămurit nimic.
Dimineaţa devreme, sun. Trec minute lungi cu
acelaşi robot torţionar, dar aud, în fine, o voce
umană. Ce izbândă! Ce sursă de fericire! Din
categoria fericirii pe care o încercam pe vremuri, la
sfârşit de săptămână, când „se dădea apă caldă”!
Cineva de la capătul firului se prezintă inteligibil
şi întreabă „cu ce vă pot ajuta?” Iau povestea de la
capăt, îmbogăţită cu episodul de la sediu.
Operatoarea verifică în baza de date. Indexul real e
înregistrat, contractul nou există, dar… „nu s-a făcut
stornarea!” şi ar fi o restanţă – „cum?! nu vi s-a
spus?!” – care trebuie achitată urgent. Cu scuzele de
rigoare, promite să facă stornarea „chiar acum”,
recomandându-mi să plătesc restanţa. Întreb cât, ea
calculează – după un algoritm mai misterios decât
însăşi apariţia vieţii pe planeta albastră – o sumă
estimativă „circa 25 de lei”, pentru care, îmi spune, se
va emite factură, dar pot achita anticipat, la una
dintre băncile cutare sau cutare, pe baza codului de
bare de la orice factură anterioară.
– Sunteţi sigură că, dacă achit azi suma, n-o să mă
pomenesc la uşă cu gealaţii care taie gazul?
– Foarte sigură! Am operat personal stornarea, nu
mai sunt probleme.
Îi mulţumesc, îmi mulţumeşte, toată lumea e
mulţumită, inclusiv reţeaua de telefonie – al cărei
stimat client sunt – că am consumat încă 45 de
minute (robot plus operatoare).
Fug la bancă, plătesc restanţa. Îmi regăsesc pacea
interioară şi starea de libertate îndată ce primesc
chitanţa, dovada că mi-am plătit datoria.
Nu trece o săptămână şi în cutia poştală mă
aşteaptă alt plic cu dungă verzuie de la SC…
Energy… Îl deschid, convinsă că e factura pentru
suma plătită la bancă. Suma de pe factură e mai
mică – 23 lei, nu-i bai, îmi zic, treacă 2 lei de la
mine, nu merită să mă enervez… Dau să-mpăturesc
hârtia, când îmi sare în ochi „Atenţie! Aveţi sold
precedent!”. Ca un strigoi rânjind satisfăcut, la
„sold precedent” apare suma uriaşă de pe prima
factură, cea a cărei stornare o cerusem deja de
două ori! „Nu se poate!!!” strigă mintea mea în
sinea ei, căutând o brumă de logică, în timp ce
pulsul mi se accelerează şi, vorba lui Sadoveanu,
simt că-mi creşte pe spinare păr de câine turbat.
Nu mă uit în oglindă, ştiu că l-aş vedea acolo pe
Bundy, iscodindu-mă: „Vezi? Ziceai că sunt prost!
Nu-s prost, da’-ntr-o lume ca asta, până şi
coeficientul de inteligenţă al lui Einstein ar intra la
apă!”
Respir adânc, număr până la zece, recapitulez: la
sediu am fost, la coadă am stat, la telefon am vorbit!
Asigurări că totul e-n ordine am primit din greu.
Zadarnic! Mai am o şansă, recomandată de prietena
mea Marta: reclamaţia în format electronic. Deschid
cont, scriu sesizarea, rezumând, la sânge, toată
odiseea în douăzeci de rânduri. Dau click să o trimit.
Calculatorul afişează: „nu aţi introdus mesajul!” şi
refuză expedierea. Repet operaţiunea, mesajul
eacolo, întreg, calculatorul repetă şi el: „nu aţi
introdus mesajul!” Îmi adun toate rezervele de
energie pozitivă, să înţeleg de ce a orbit maşinăria,
de ce nu „vede” textul. Revelaţie: sesizarea, scrisă
după normele limbii literare, cu semne de
punctuaţie şi tot tacâmul, numără 1028 semne.
Spaţiul pentru mesaj acceptă 1000 de semne.
Cuvinte nu pot şterge, că mesajul ar deveni
incoerent. Cu strângere de inimă, cu sentimentul că
sunt silită să scriu ca un semianalfabet, şterg
virgulele, patru cratime, o pereche de ghilimele, o
paranteză şi opt puncte. Au rămas 1000 de semne.
Victorie! Dau click, de data asta calculatorul „vede”
şi trimite, docil, sesizarea. Primesc – tichie de
mărgăritar! – felicitări că „mesajul a fost înregistrat
cu succes!”
Curând, în inbox apare răspunsul – sesizarea a
fost înregistrată cu nr. cutare, s-au făcut stornările,
aveţi de plată 4,70 lei. Semnează „cu stimă” L. O.
Deci asta va fi suma pe factura viitoare. Bine. După
atâta timp, reintrarea în normalitate e ca balonul cu
oxigen. Respir, mă bucur că, virtual, reclamaţia s-a
soluţionat, trăiască e-mailul şi internetul!
Deschid fereastra. Mă uit afară, cu bunădispoziţia
celui scăpat din gheara absurdului. Ninge frumos,
cu fulgi rari, leneşi, mari, s-a aşternut zăpadă subţire
în parc, gerul s-a înmuiat. Se duce, încet-încet,
iarna…
Zilele trec. Venind azi de la serviciu (bineînţeles,
în tot acest timp am funcţionat integral, nu cu
jumătate de normă, pe toate fronturile existenţei
mele – profesional, familial, cultural, social), văd că,
din cutiile poştale ale tuturor locatarilor, se
holbează, verzui, noile facturi de gaz. O iau pe aceea
care mi-e destinată, o deschid, mă aştept să găsesc la
rubrica „factură curentă” suma de 4,70 lei, nimic
altceva. Dar… încă o dată! stupoare: factura curentă
e de 6,89 lei! Toată matematica studiată temeinic în
şcoală – integrale, derivate, ecuaţii, combinări de n
luate câte k, funcţii, grafice, sinus, cosinus – este, în
clipa asta, neputincioasă. Cum s-a ajuns de la 4,70
la 6,89? De ce gazul se consumă în metri cubi, dar
se facturează în kw/h? Sunt calcule şi transformări
care i-ar bulversa şi pe Pitagora, şi pe Thales din
Milet, şi pe Newton, şi pe Edison şi pe…
Tutankamon. „Stimatul client” nu are nici un
control asupra legăturii, cândva clare, dintre
consum şi costuri. Ca şi cum n-ar fi de-ajuns, din
rubrica „Atenţie! Aveţi sold precedent!” rânjeşte la
mine alt strigoi – suma de 23 lei pe care am achitato,
cu vârf şi-ndesat, acum mai bine de două
săptămâni, la bancă.
Mă uit la factură, cu privire – nu ştiu – goală?!,
tâmpă?!, şi totul se întunecă. Din întuneric – flash-uri:
robot repetând „bine aţi venit la SC… apăsaţi tasta”,
birouri, termopane, paznic în uniformă, coadă,
oameni stresaţi, funcţionari care au ca obligaţie de
serviciu vorba dulce, o bancă unde alerg să plătesc
ceva, cutii poştale doldora de reclame, un calculator
– „n-aţi introdus mesajul”, o plăcintă imensă, cu
răvaşe pe care scrie, invariabil, „Aveţi sold
precedent”, fragmente din tantrele, mantrele, ppsurile
care circulă pe net cicălindu-ne să gândim
pozitiv. În timpane – melodia de generic a serialului
cu bietul Bundy: taa, na, naaa, na! taa, na, naaa, na!
şi râsetele în cascadă, incluse pe coloana sonoră.
Vreau să evadez, o sun pe Marta, să ieşim la un
local, să mâncăm, SĂ VORBIM! Eventual despre
Maiorescu şi teoria formelor fără fond. Ţâârrr! Ţâârrr!..
„Bine aţi venit în reţeaua… Abonatul are telefonul
închis sau nu se află în aria de acope…..”…

PASSIONARIA STOICESCU

Un fel de dimineaţă
poetică

Este un lucru rar să găseşti azi o editură prestigioasă
– am numit-o pe EuroPress Group – care să fie dispusă
să publice poezie. Peştele acela vorbind de sub apă. Şi
mai rar, ca poezia să fie poezie cu adevărat. Glasul ei
să se audă ca un strigăt. Şi şi mai rar ca această poezie
să fie o traducere făcută cu extrem de puţină trădare,
faţă de limba din care a fost concepută. Îmbrăcându-l
pe cel străin în haina limbii tale, să-l îmbogăţeşti şi să-l
laşi să te cheltuie.
Şi totuşi am avut această bucurie de poet, de
traducător, de redactor, de cititor pur şi simplu, la
întâlnirea cu cartea Furtunile (Los Temporales)
aparţinând lui Alfonso Armada, poet contemporan
spaniol, în traducerea Dianei Cofşinski, mesager şi
realizator şi de alte servicii culturale prestigioase în
spaţiul hispanic, apariţia editorială sus-menţionată
fiind realizată în redacţia unei talentate poete şi
traducătoare, la rândul ei, Aura Christi.
Unitatea structurală a cărţii mi s-a relevat ca un fel
de dimineaţă poetică. Ce era pe dinafară – copertă,
hârtie, corp de literă, culoare, totul respirând eleganţă,
esenţă, patimă strunită – am găsit şi pe dinăuntru.
Alfonso Armada are ocheanul lui fermecat, prin
care zăreşte lumea altfel. Tributar gazetăriei, cu o
viziune mereu proaspătă şi crudă asupra lucrurilor,
(auziţi minunea lui de titlu, Sufletul lucrurilor!), dar şi
teatrului, presupunând stăpânirea a o mie de roluri şi
intratul în pielea lor, poetul foloseşte ca armă
împotriva uitării, aşadar a morţii, percepţia barocă.
Verbul poetic cară din greu aglomerări de obiecte,
nume, substanţe, sentimente, în întâmpinarea furtunii,
în timpul ei şi după ea. Poet cu adevărat, el a ştiut să
aleagă titlul răspunzând cel mai bine viziunilor sale.
Furtunile mărturisesc liric despre intervenţia
creatorului om, în chip de Dumnezeu, a ce vede, simte
şi recreează el în mersul lumii prin Cuvânt. „O
bulversare cosmică la care participă toate elementele
active ale naturii – foc, apă, vânt – alcătuind o alianţă,
conjuraţie îndreptată împotriva pământului”
(I. Evseev, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale,
Ed. Amarcord, 1999)…
Furtuna e una din temele preferate ale romanticilor,
care văd în ea un sabat cosmic sau dezlănţuirea
forţelor titanice zăcând în fiinţa geniului. A strânge
toate furtunile sub un acelaşi cer al propriei poezii, e o
întreprindere postromantică, postmodernă, dar cu un
hybris contemporan.
Într-o societate lacomă şi dominată de verbul a avea,
prin accelerare a orice, prin sinteză chimică, atomică,
prin intruziune a tehnicii în artă, poetul induce
scrisului său aceeaşi lăcomie. Aglomerarea percepută
anterior, fie că se petrece în solitudinea pribegiei, fie că
are loc în bucuria întoarcerii acasă, e datorată văzului
lăuntric, un pod aruncat peste lume: ”Ochii sunt
precum copiii: / nu judecă, / ci observă. /…/ sulf,
lămâie, cuarţ. /…/ reflecţia apei, / precum un zeu
portabil, / ne spune dacă avem suflet” („Un pod”).
Şi acest poem, ca mai toate cele ale volumului, atrage
atenţia asupra lăcomiei de viaţă. Orice poezie înseamnă
un dublu de existenţă faţă de normalitate. A trăi dublu
aduce după sine a dori dublu, a simţi la fel, a greşi la
fel. „Un joc al sentimentelor din care ieşim şchiopătând.
/ Cu acest veşmânt, ploaia se deghizează / precum
leandrii în noaptea de martie: / aici o tobă, / acolo o
piele tensionată, / pentru ca tu să o atingi cu vârful
moale al degetelor.” („Mâini pentru a îndepărta frica”).
Şi apropo de mâini, ele sunt prezente în multe
pagini din carte, concurând ochii, urechile. Alfonso
Armada este un senzual bine temperat, graţie verbului
său viu şi elocvent trăitor: ”Vorbim /…/ cu manuale
de semne /…/în această lume fără Dumnezeu, dar cu
zei atât de cruzi” („Trenuri europene”), dovedeşte
asumarea temperamentului său „Sub roz cerul şi
conjecturile”.
Dragostea, în chip de proprie culoare roz, e
descoperită şi exprimată repetitiv în uitare şi neuitare,
în superbul poem menţionat anterior. „Râul”, concept
heraclidian al curgerii, trecerii, nu întâmplător are
„patru” încercări, cât anotimpurile în care trecem şi ni
se trece viaţa. Dar în ea /„Fiecare corp ştie cum să dea
viaţă, / fiecare ploaie cum să răsune în piept, / fiecare
noapte ştie cum te ating, / fiecare zi ştie cum cuvintele
rostesc mâini, / iar mâinile aparţin acestui anotimp, /
eu vorbesc despre noi, / vino”(„Mâinile”). Şi cercul se
închide pentru a se deschide într-un superb poem de
dragoste preamărind viaţa.
Citiţi-l pe Alfonso Armada. Are o poezie crudă şi ca
prospeţime, şi ca sentiment contemporan. Ferocitatea
ei urbană ne va aminti că suntem cititori ai secolului
XXI. Încă într-o carte. Dar ce carte splendidă!

MIRCEA V. HOMESCU

Viaţa conţine doar
uitare şi nădejde?

Omnia homini, dum vivit, speranda sunt.
Seneca, Epist. 70.6

Cînd ţi-a pierit interesul pentru ceva,
înseamnă că ţi-a dispărut… gândirea.
Goethe, Maxime
Într-un opuscul, modest ca volum, dar genial ca
spiritualitate, consacrat vieţii, Schopenhauer
considera omul şi viaţa sa ca o hieroglifă care merită
să fie „descifrată” folosind două componente ale ei:
uitarea şi nădejdea. Aceste alternative ale vieţii, cu
efecte excepţionale în derularea a tot ce numim viaţă
sînt rezultatul a tot ce gura nu rosteşte (de uitare e
vorba) şi litera iniţială a tot ce va urma sau am dori să
urmeze în gîndurile şi acţiunile noastre. De aceea,
despre nădejde trebuie să fim siguri, ca să nu plîngem
inutil şi penibil, că aceasta nu e altceva decît visul
celui treaz.
A nădăjdui, alias a spera, poate fi şi o păcăleală,
fiindcă încurajează pe înţelepţi, dar şi ademeneşte
prostul, care devine încrezător în orice păcăleală.
Nădejdea poate fi cea mai utilă, dar şi cea mai
dăunătoare dintre „ofertele” care ne stau în cale. Deşi
în viaţă se poate ca şi cele mai ridicole sau dubioase
speranţe să fie… succese extraordinare. Şi să mai ştim
un lucru: construcţiile optimist-anticipatoare cele
mai ridicole şi îndrăzneţe ne îndreaptă paşii, adesea,
spre reuşite imprevizibile. Poate că tocmai pentru
atari circumstanţe s-a zis că nădejdea pendulează
între cel mai util şi cel mai primejdios eveniment al
existenţei umane.
Între păcăliţii nădejdii s-a aflat şi CHAMFORT, care
o considera „un şarlatan care ne înşeală permanent”.
Cu o îndrăzneală excepţională el încearcă să întoarcă
lumea de pe calea nădejdii, pretinzînd că el n-a fost
fericit decît după ce şi-a abandonat starea raţionalemoţională
numită nădejde.
Într-un context de discuţii BLAGA era convins că
fericirea i-a apărut în calea vieţii după ce a renunţat să
mai creadă că există nădejde şi că aduce omului ceva
bun, util.
H. HEINE zicea (în Sartor resartus) că cine se bizuie
exclusiv pe nădejde nu e nici îndrăzneţ, dar, mai ales,
nu e înţelept.
Deşi nădejdea n-a fost universal agreată, totuşi
gînditori ca A. FRANCE considerau că cel mai frumos
dar făcut cuiva este nădejdea. Ca ieşire din disperare
ar fi posibilă, dar neurmată de un beneficiu oarecare,
aceasta nu-şi mai păstrează valoarea.
STEVENSON era convins, prin 1870, că „a călători
cu nădejdea la bord, pe o corabie, este mai bine chiar
şi decît să ajungi cu bine la destinaţie.”
P. VALÉRY scria, prin 1920, că „nădejdea este
pentru omul disperat ca o frînghie întinsă deasupra
unui abis”. Adică îl salvează de la pieire, dar cu preţul
unor emoţii care, adesea, lasă urme de neuitat în fiinţa
celui care a trăit asemenea clipe; sau altfel zis, orice
nădejde vede cîte o spărtură în orice cuirasă, inducînd
spaime şi emoţii.
Poetul CAMUS era convins că deznădejdea e un
autentic păcat dacă ne cuprinde disperarea în această
viaţă concretă şi transferăm nădejdea în viaţa
următoare, despre a cărei existenţă nu avem nici o
speranţă similară cu viaţa pe care o trăim acum şi aici.
Luînd în consideraţie raporturile despre viaţa pe care
o trăim şi cea la care sperăm, Camus zicea că a
nădăjdui într-o viaţă post-mortem este un păcat, şi
încă mare, poate mai mare decît cele din această lume
pe care o trăim aici şi acum.
Din clipa în care am aflat părerea lui BALZAC
despre demnitatea proprie, cam prin anii ‘42- `43, am
considerat-o ca fiind şi afecţiunea mea pentru mine şi
am respectat-o în tot ce am grăit în public şi în tot ce
am scris, ambele categorii aparţinînd fie uitării, fie
nădejdii, cele două extreme aparţinînd la ceea ce
numim „viaţa trăibilă fără ruşine”. Cele cîteva vorbe
ale lui Balzac mi-au rămas, de peste 60 de ani, crez
moral: Mi-e scîrbă să-mi prostituiez propriile emoţii în
public, prin grai sau scris.
Nu trebuie să comentezi în public motive sau
persoane pe care vrei să le „lepezi” în uitare, fiindcă
uitarea este, după părerea lui J. SWIFT, evocarea
frecventă a cuiva despre care nu mai vrei să ţii minte;
orice uitare fiind o amintire violentă de care nu mai
vrei deloc să aminteşti. Despre viaţă începi să-ţi
aminteşti atunci cînd te gîndeşti tot mai des la uitare
şi nădejde, dar şi atunci când grămada de nebunii
care ţi se oferă de viaţă începe să te preocupe tot mai
des şi, mai ales, cînd începi să le regreţi pe cele comise
cu entuziasm şi plăcere.
Cîndva, cu mulţi ani în urmă, am rămas surprins,
dar am şi păstrat în mine pentru vecie o înţeleaptă
gîndire rostită de THALES. Zicea el că „nu reuşim
niciodată să trăim mai virtuos decît dacă săvîrşim cîte
o dată şi cîte ceva din tot ce reproşăm altora”. Iar
SOPHOCLES susţinea cu convingere că „trei sferturi
dintr-o viaţă îndelungată conţin mîhniri şi doar o
mică parte… momente vesele”. Aşa să fie oare?
Personal recunosc că nu-mi face plăcere să mă
reîntîlnesc cu „momente” care adesea nu mi-au
convenit. Şi să nu uităm un lucru: uitarea se produce
fără a ne cere voie a se instala, pe cînd nădejdea o
construim noi cu entuziasm şi de aceea plîngem cînd
eşuăm în contextul ei.

Distribuie: