Spații culturale nr. 10 (11)

MIOARA BAHNA

Bufonul cerşetorului
sau Bufonul-cerşetor

Text unitar, conceput ca geneză a Sinelui, printr-un
monolog adresat, a cărui marcă principală este
vocativul „stăpâne”, scris fără majusculă, ca, de fapt,
toate cuvintele din operă între care, în spirit
postmodernist, se instituie, astfel, o democraţie, cartea
este o pendulare disperată între a fi sau a nu fi, verbul
existenţei având aici ca reper arta şi, fireşte, artistul
creator, care se zbate între două dimensiuni ale fiinţei
sale, gunoi şi cruce, cu alte cuvinte, între memento
mori şi seducătorul gând al veşniciei – povară sau
mângâiere – chiar dacă e doar ca un reflex condiţionat,
îngemănarea lor desăvârşindu-se doar prin artă, pe
care Eminescu o definea ca „strai de purpură şi aur
peste ţărâna cea grea”, dar aceeaşi forţă a poeziei de a
înnobila realitatea se exprimă şi aici, unde toate
tomberoanele s-au transformat în amvoane.
În această construcţie, sau re-construcţie, printr-o
lirică a măştilor, reiterând, poate, ecouri argheziene
din Psalmi şi nu numai, sclavul / sluga / bufonul /
jumătatea insului, aflat în procesul autodefinirii, al
iniţierii întru sine, aruncă în luptă un arsenal eclectic
de cuvinte – practic, se regăsesc aici termeni din toate
registrele limbii române -, întâlnindu-se, voit sau nu,
cu marele poet ale cărui opere sunt amintite mai sus,
care, la rându-i, mărturisea, legat de limbajul artistic
pe care l-a creat: „Am căutat cuvinte virginale, cuvinte
puturoase, cuvinte cu râie: le-am excitat aroma, le-am
avivat rănile cu sticlă pisată şi le-am infectat pe unele
complet; şi, cum de la azur e o distanţă directă, o
corespondenţă, am făcut pe cale artificială şi cuvinte
oglinditoare sau străvezii şi am ţinut să intre în lumina
lor eterogenul, ca într-o vitrină de optician ambulant”.
Şi conchide reamintind, dacă mai era nevoie, că arta e
un joc (secund, mai pur, cum o definea I. Barbu):
„N-am făcut nimic, m-am jucat”.
Deşi, în aparenţă, aproape întregul text este ludicironic,
ca şi desenele care-l însoţesc şi care sunt tot
creaţia lui Petrache Plopeanu, acesta poate fi citit în
bună măsură ca un sinonim în spaţiul literaturii al
Strigătului lui Edward Munch şi, în realitate, al ţipătului
oricărui eu suprasensibil care-şi construieşte, totuşi, o
platoşă de nepăsare – falsa cocoaşă – pentru ca, la o
privire superficială, să nu-i fie văzută vulnerabilitatea.
Această artă poetică, în care se constituie întreaga
carte, traduce, de aceea, neliniştile celui care se
încrâncenează, ca toţi bieţii poeţi exilaţi în lume, dar,
mai ales, într-un veac în care poezia, şi literatura, în
general, par a fi anacronice, să ducă visul creaţiei mai
departe: „încerc acum să fac încolţirea într-un
degetar”, însă, adesea, îl traversează gândul-întrebare
(retorică) dacă „poemele tale vor mai fi oare vreodată
ascultate”. Şi, fiindcă niciodată cuvintele nu ne
exprimă gândul pe deplin, poetul nu trebuie să
renunţe să lupte pentru exprimarea inexprimabilului.
Se explică astfel de ce cuvintele trebuie să se
înmulţească cu orice preţ, cu atât mai mult cu cât
fiecare cuvânt îşi are momentul său de strigare / către
zid şi către albastru.
Cele trei paliere din care este alcătuită cartea (poeziile
propriu-zise, desenele şi inserturile-jurnal al
cerşetorului sau al bufonului care îşi caută prin toate
dejecţiile vieţii evul mediu – şi, implicit, conştient sau
nu, caută Graalul, obiectul sacru care ar putea să ofere
posesorului său fericirea pământească şi cerească, dar
pentru acest lucru trebuie să fie predestinat –, pe care-l
invocă sfâşietor: „ev mediul al meu unde eşti”) sunt
încercări obstinate, dar totodată disperate de a intra întrun
dialog în care părţile întregului, la reunirea cărora
aspiră parcă androginic, să-l salveze de singurătatea pe
care o percepe din ce în ce mai acut şi o strigă pentru că
tot mai des e imposibil de trăit de unul singur.
Cerşetorul şi Bufonul, feţe ale aceluiaşi eu, sunt,
prin extindere, feţele tragi-comice, posibile, ale vieţii,
dar, se sugerează, numai unii au curajul – poate nebun
– sau forţa să şi le asume ori măcar să le conştientizeze
existenţa, jucând, printre altele, şi rolul de sadic al
clipei triviale. În context, numai cu aceste chipuri,
cerşind sau râzând-ricanând, alcătuind frânturi de
elegii, se poate îndeplini condiţia unei bune hălăduiri
pe străzi şi anume deschiderea spre lucrurile de jos şi
/ spre cele de sus simultan.
Căutarea nu-i oferă însă bufonului-cerşetor decât
expresii dintr-o expoziţie a nimănui, pentru că omul nu
este la urma urmei decât un nimeni părăsit de zei („unde
sunteţi zeilor” – strigă parcă vrând să se măsoare cu ei
sau măcar să le ceară socoteală), pe care artistul, frânt
între atâtea imagini mărunte, îi percepe uneori ca pe
nişte vulturi negri, iar desenele pe care le colecţionează
o vreme sunt străji între aceştia, el însuşi instaurându-se
ca o strajă care atribuie titluri desenelor orfane, pentru a
nu se pierde conştiinţa legăturii dintre lucruri.
În această litanie-confesiune, condiţia dramatică a celui
prea lucid (Cioran spunea că în definitiv, toţi oamenii
nefericiţi sunt lucizi) e vizibilă la orice pas, dar rămânerea
parţială în lume este doar o formulă circumstanţială
pentru că bufonul-cerşetor / bufonul cerşetorului este
ataşat cu toată fiinţa de totul acesteia, al lumii, pe care o
detestă şi de care e îndrăgostit până la disperare, cu toate
formele ei care-i fac posibilă statornicia sau, după
expresia lui Nichita Stănescu, îi dau dreptul la timp. El /
ei îşi asistă propria naştere: a lui / lor şi a operei: poemul
s-a născut în dureri din metamorfozele nimicului, iar, în
această facere teribilă, suferinţa şi împlinirea sunt
reciproce: spre creaţie şi spre creator.
Obsesia devenită la nivelul textului laitmotiv, evul
mediu, este – între alte funcţii pe care le deţine la
nivelul întregului operei – fundalul alegoric al unui
cronotop – conexiunea dintre spaţiu şi timp – spiritual,
în care schimbarea frecventă a codului ascunde
nenumărate parafraze livreşti. Poetul îşi simte toată
fiinţa implicată în această căutare a drumului spre evul
mediu, un exemplu fiind faptul că până şi picioarele
ne-au fost date nu pentru mers, ci pentru a inventa noi
drumuri spre sufletele noastre, investigarea
universului imediat făcându-se sub toate aceste măşti,
a bufonului, a cerşetorului, a prostituatei, a insului
aflat, real sau aparent, la periferia morală a societăţii,
acolo unde n-ar vrea să fie şi se roagă: „lasă-mă să mă
trezesc, nu e ăsta visul meu preferat”. Sunt obsesii ale
creatorului de artă dintotdeauna, acutizate în scrierile
postmoderniştilor, care uneori par a se resemna („Cine
îşi mai aminteşte de noi? /Şi de ce /Şi-ar mai aminti?”
– Al. Muşina), însă este doar o părere fiindcă, din
moment ce a întrezărit mântuirea prin creaţie, nu se
mai poate opri din drumul său spre sine şi spre
împlinirea acestuia.
Inserţiile dese ale colocvialului, adăugate aluziilor
livreşti, religioase, mitice etc., puse într-o pastă
alcătuită din forme ale prozaicului, pentru că în spirit
postmodernist intertextualitatea („indiciul conform
căruia un text citeşte istoria şi se integrează în ea” –
Julia Kristeva, sau „prezenţa unui text în altul” –
Gérard Genette) este una dintre trăsăturile scriiturii,
dezvoltă imaginea alegorică prin care se exprimă acest
theatrum mundi complex, pe care mulţi se străduiesc
să-l descifreze, nefăcând, de fapt, altceva decât să-i
accentueze corola de minuni, pentru ca, apoi, să se
resemneze revenind, mai devreme sau mai târziu, la
nemuritorul motiv al lui Calderón de la Barca, „la
vida es sueño”.
Barocul este, prin urmare, o altă dimensiune a
acestui univers, căruia cartea îi sporeşte, între altele,
aspectul de păpuşi ruseşti, Matrioşka, din care poetul
pare că ar dori cu frenezie să dezerteze, deşi are
conştiinţa imposibilităţii gestului, însă, pe de altă
parte, în care ar dori să rămână perpetuu captiv, să
poată căuta în continuare, ca singură raţiune a
existenţei, asumate cu o tensiune colosală, bufonul
cerşetorului întâlnindu-se, din nou cu Cioran, după
care insomnia este un fel de act de eroism şi fiecare zi
este o luptă pe care o pierzi de la început, dar, dintr-un
orgoliu dement, nu renunţi, deşi totul nu-i decât o
numărătoare pe degete lipsă.
Eliberat de complexe, după ce a parcurs tot acest
spectacol intern, bufonul-cerşetor descoperă dramatic
faptul că e singur: „sunt singur / stăpâne (…) / doar eu
mă dizolv…, simţind, ca orice creator, golul de după
ce a trecut divinul, dar căpătând totodată conştiinţa
faptului că prin poem se poate dărui ca o bucată bună
de suflet / o bucată bună de moarte / de veşnicie…”.
Şi dacă are presimţirea ruperii apei înseamnă că are
presimţirea sau că face promisiunea naşterii unei
galaxii pline de diamante / de lapislazuli / de
mântuiri. S-a împlinit astfel ciclul care a început prin
cununia trivială, a rămas parţial în lume, a simţit
statornicia jegului, euforia neterminării, având
senzaţia unui ceva invers spre nimic, charisma, a
reluat disperatul strigăt quo vadis domine, pentru ca
după multe alte praguri sau gropi să aibă revelaţia
divinului în tot şi să strige: „stăpâne / locul tău este
printre mine în mine”.

IONUŢ CARAGEA

George L. Nimigeanu,
un poet pentru mileniul III

Mai rar asemenea oameni devotaţi în aceste vremuri
confuze. Vorbim despre poezie ca despre un modus
vivendi completat de exemplara dăruire şi tendinţa
continuă de perfecţionare. Poetul se află în căutarea
adevărului prin cuvânt, parcurgând etapă cu etapă,
volum cu volum, metamorfoza. Paradoxal, poezia este
în acelaşi timp captivitate şi eliberare, durere şi extaz,
rătăcire şi revelaţie, iar cine trăieşte cu intensitate
aceste stări, sărind pe trambulina viselor între viaţă şi
moarte, între iluzii şi cruda realitate, descoperă că nu
mai poate negocia cu liniştea sa interioară.
George L. Nimigeanu se înscrie pe linia poeţilor „de
calcul şi precizie”, fără a se oblitera afectivitatea şi
mesajul artistic. Travaliul său este metapsihic, iar
autocontrolul face ca fiecare poem să (re)devină o
rotiţă din pântecul timpului „lacom şi rece”. Autorul
este extrem de serios. Ştie foarte bine ce urmăreşte prin
creaţia sa, nu scrie nici la întâmplare şi nici nu caută să
hipnotizeze cititorul. Şi, o să vă miraţi, în ciuda
perfecţionismului de care dă dovadă, George L.
Nimigeanu nu este doar adeptul versurilor rimate şi
ritmate. Scrie la fel de bine şi versul alb, după părerea
mea cu mult mai multă profunzime, nefiind obligat săşi
altereze ideea din cauza unui cuvânt ce nu dă bine la
ureche, aşa cum de multe ori unii autori caută să
reinventeze limba română în detrimentul gramaticii.
Volumele lui George L. Nimigeanu au uniformitate,
ele se pot aprecia şi după valoarea individuală a
poeziilor, dar mai ales după valoarea lor în ansamblu,
fără să întâlnim „fracturi de versuri sau alunecări de
teren metaforic”(!). Autorul nu se joacă de-a cuvintele
şi nici de-a v-aţi ascunselea cu sensurile lor, nu
doreştesă şocheze şi nici nu încearcă să demonstreze
cât de măreţ este în arta scrisului. Este extrem de
modest, cu mult bun simţ, şi poate că tocmai aceste
calităţi îl vor impune în acest început de mileniu.
Cred că la ora actuală poeţii valoroşi suferă, mai mult
ca niciodată, din cauza cititorilor superficiali. Comunismul,
în ciuda dezastrelor pe care le-a produs, a impus un
anumit nivel de educaţie. Astăzi, libertatea accesului la
informaţie este fără limite, iar îngrădirile sunt dictate de
lupta pentru supravieţuire. Cine mai are timp de meditaţie
când nevoile stringente îţi răpesc şi orele de somn? Astfel,
să nu ne mire că adevăraţii poeţi au ajuns să se citească unii
pe alţii şi se recunosc numai ei între ei. Există un cerc larg,
al consumatorilor de literatură comercială, şi există un cerc
restrâns, al metapoeţilor. Pe de altă parte, referindu-ne la
generaţia nostalgică (cenaclul Flacăra), să nu ne mire faptul
că poeţi precum Adrian Păunescu reuşesc să se menţină
în topul celor mai apreciaţi autori. Poeziile memorabile
datorită sentimentului profund ce răzbate din ele, datorită
detaşării de doctrine şi refugiului în dragostea părintească
sau dragostea idilică, încă mai au succes. Dar, analizând
cantitatea imensă de poeme ce alcătuieşte opera unor
autori foarte prolifici, concentraţia este foarte redusă, de
câteva procente la sută. Este bine şi aşa, că ai de unde alege,
chiar dacă nu se poate vorbi de cărţi valoroase, de
constanţă în scriere, de profunzime, aşa cum Blaga,
Sorescu, Nichita sau Daniel Corbu au reuşit prin opera lor.
Cărţile lui George L. Nimigeanu sunt piese de puzzle
care se îmbină perfect într-o imagine ce se vrea a fi
întocmai „faţa nevăzută a durerii”. Opera autorului,
bogată în sensuri şi perspective metafizice şi metapoetice,
cuprinde volumele: Colinele singurătăţii, versuri, editura
Dacia, Cluj, 1983; Fotograf de ocazie, versuri, editura
Transilvania, Sibiu, 1990; Târgul de fluturi, versuri, Casa
de editură Mureş, Târgu–Mureş, 1994; Desene pe apă,
versuri, editura Transpres, Sibiu, 1994; Semne particulare,
versuri, Casa de editură Mureş, Târgu–Mureş, 1995;
Fiinţa întrebării, versuri, Casa de editură Ardealul,
Târgu–Mureş, 1996; Viaţa de rezervă, versuri, editura
Ardealul, Târgu Mureş, 1998; Pe streaşina veacului,
versuri, editura Augusta, Timişoara, 1999; Vinovat de
sinceritate, versuri, editura Augusta, Timişoara, 2001;
Tămăduirea de sine, versuri, editura Ardealul, Târgu–
Mureş, 2002; Seminţele focului, versuri, editura Ardealul,
Târgu–Mureş , 2004; Ale vieţii sunt toate cuvintele,
versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2005; Aerul din
cântecul pierdut, versuri, editura Ardealul, Târgu-Mureş,
2006; Pietre de râu pete de sânge, versuri, editura
Ardealul, Târgu-Mureş, 2006; Lumina de la început,
versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2006; Jocul ocult
al ţărmului cu marea, versuri, editura Ardealul, Târgu–
Mureş, 2006; Faţa nevăzută a durerii, versuri, editura
Ardealul, Târgu–Mureş, 2006; Întotdeauna viaţa pune
întrebări, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2007;
Nobleţea tăcerii, editura Samuel, Mediaş, 2008; Zodia
nedreptăţii, editura Samuel, Mediaş, 2010.
Fiecare volum este o învăţătură începând chiar prin
metafora titlului, descoperim mai apoi răspunsuri la
întrebări pe care nu ni le-am pus încă, pentru ca, la final,
să tragem linia şi să facem socoteala sângelui până la
ultimul cent. Revenind la volumul care mi-a atras atenţia
în mod deosebit, „Faţa nevăzută a durerii”, versuri,
editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2006, cu o prefaţă de
Dumitru-Mircea Buda, autorul antologhează, cu
inspiraţie şi pe tematică, poeme din volumele anterioare
şi câteva realizări recente. Întâlnim poeme în stil clasic,
poeme libere şi poeme în proză, poate că tocmai această
diversitate atrage cel mai mult, prin contrastul stilurilor.
În fond, asta este versatilitatea poetului şi poate că şi
ludicul, ca experimentare a formei. Creatorul modelează
lutul cuvintelor ca şi când şi-ar modela propriul trup.
Poate că ar fi bine să trecem peste prefaţa explicită
unde criticul Dumitru-Mircea Buda se întrece pe sine
în a decripta poezia. Să nu complicăm mintea omului
cu explicaţii exhaustive, mai bine să ajungem la esenţe.
Voi re-compune primul colţ din puzzle într-un mod
inedit, folosind titlurile poemelor în ordinea aşezării în
volum (cu mici diferenţe de articulare şi elemente de
legătură): În locul geometric al realităţii / după o
pledoarie neterminată / în sala de aşteptare / urmăream
peisajul XX / ca un monolog în faţa oglinzii / motivele
erau matinale / în spaţiul timpului / în oglindire / aveam
o stare de nelinişte / toate lucrurile / cu preţul erorii /
trăiau privilegiul clipei / era un alter ego / la oră exactă /
o călătorie prin secolul XX / când va trece verdele / iar ca
alternativă / voi avea un text parcurs / un fel de neadevăr
/ un punct de vedere / în intervalul / dintre semne /…
Această înşiruire a titlurilor îmi întăreşte ideea de
„precizie şi calcul”, aşa cum spuneam mai la începutul
prezentării. Autorul construieşte succesiv cadrul poetic
şi ne explică punctul său de vedere. Motivele sunt
trecerea şi repetiţia, eşecul şi senectutea. De aici şi
„stereotipul cu defect întârziat”, metafora aleasă de
poet pentru a însuma toate stările la un loc.
După „intervalul dintre semne”, şi înaintea unui
„intermezzo”, poetul reiterează „privilegiul clipei”
(pag. 23), „traversând clipa” (pag. 36). Iar centrul de
greutate al acestor două poezii este inima poetului, în
prima ipostază „inima mea înnobilând zădărnicia” pentru
ca mai apoi „în oraşul acesta frontiera / îţi trece de-a
dreptul prin inimă / şi pe lungimea de undă a existenţei…”
Protestul categoric este în mare măsură la adresa
timpului. Dacă ceasul ar fi fost poliglot, poate că ar fi
vorbit şi pe limba poetului… Însă în cazul de faţă avem
de-a face cu un „ceas cu limbile putrede” (pag.40):
„Târziu coclit pe zaua inertă a frunzei / care sună precum
octombrie / precum noiembrie / şi căzător cum eşti – prin
ceaţa / ornicului zeflemitor dar cu limbile căzute / încerci
zadarnic / să te dezlegi de amara speranţă…”
Timpul este faţa nevăzută a durerii, călăul fără chip
care ghilotinează amintirile şi prezentul. Rămân doar
„secundele negate de ora pământului” („În loc de
concluzie”, pag. 46), „limpedea vărsare a graiului / în
mările nevăzute ale timpului” („Despre adevăr”, pag. 48)
şi „inimile fragede / ale pădurii timpului / prin care ţi-e
drumul” („Despre libertate”, pag. 50).
În această supunere oarbă dictată de trecerea
impasibilă a timpului, poetul devine „un fotograf de
ocazie”, folosindu-şi „blitzul ocazional” în „bâlciul
tranziţiei”. Cu alte cuvinte, poetul devine „truditorul
mileniului trei” („Blitz II”, pag. 57): „căţărat în cârca
vremilor complice / să luăm aminte zornăie din chei: / cum
aţi fost rămâneţi bântuiţi de soartă / truditori în hamuri şi-n
mileniul trei”.

Louise Labé

Louise Labé s-a născut la Lyon în 1525 şi a
murit (spre) 1566. A studiat latina, italiana şi
spaniola. Pe lângă talent poetic a avut şi har
muzical. În casa ei, care era un adevărat cenaclu,
se întâlneau poeţi şi savanţi ai timpului.
«Salonul» său era, în acelaşi timp, o bibliotecă
bogată, în care, la loc de cinste, se aflau cărţi
latine şi franceze, Louise Labé fiind un produs
tipic al Renaşterii, educată în stil italian, cu
maniere liberale.
Deşi nu de înălţimea unui Petrarca sau
Ronsard, poeta lyoneză, a cărei filiaţie duce spre
antici, rămâne, prin vigoarea trăirii,
reprezentativă pentru acea vreme de înnoiri.
Opera sa scurtă, ca şi viaţa-i, de altfel, se
compune din: Debat de Folie et d’Amour – proză,
trei elegii şi douăzeci şi patru de sonete, care pot
servi ca exemplu al genului. Ea cântă dragostea
împlinită sau spre împlinire, mulţumind
sufletul şi simţurile. Fără a fi o iubire
spiritualizată, fără a atinge transcendentul,
creaţia sa realizează poezia dragostei în sine,
fiind gustată şi preţuită ca atare, amintind de
Catullus. Întoarcerea la antichitate era şi o
întoarcere la natură, de unde şi impresia de
proaspăt şi prezent.
Cartea sa de Sonete a fost tradusă de Veronica
Porumbacu, prefaţată de Al. Philippide –
ESPLA, 1957.

Sonetul 1

O, voi, priviri ce-mi ocoliţi privirea,
O, lacrimi lungi, suspine dureroase,
O, nopţi adânci, dar fără de foloase,
O, zile luminând nefericirea!
O, dor al meu pe căi neluminoase,
O, tânguiri, voi, zile-n risipire,
O, moarte, tu, mereu în pregătire
Spre a mă prinde-n otrăvite plase!
O, păr al meu, tu, zâmbet, frunte, mână,
O, glas plângându-mi viaţa ca o boală,
Femeie-s, doar, de patemi istovită.
Ci tu purtându-ţi flacăra stăpână
În care mi-ai ars inima cu fală,
Ai să mă vrei când fi-voi izbăvită!

Sonetul 5

Voi preamări în repetare zorii
Şi soarele ivindu-se-n natură
Pe care-o-mbrăţişează cu căldură
Aceea care i-ar simţi fiorii,
S-ar lăuda ca de-un sărut pe gură
De parcă cel mai mândru dar al Florii
Suav parfum, surâs al Aurorii
Rămas pe buze-i sfântă băutură!
O, acest dar mi se cuvine mie
Ce-atât am plâns zădărnicind risipa:
El, de-ar veni, din nou aş da putere
Privirilor, şi-n mare bucurie
L-aş câştiga şi-aproape ar fi clipa
Să-ngenuncheze-n faţa mea-n tăcere.

Sonetul 11

Lăuta mea, tu care-mi cânţi suspinul
Prieten fără pată sau eroare,
Tu ce-mi măsori adâncul ce mă doare,
De-atâtea ori mi-ai plâns amar destinul
Şi lacrimei ai resimţit veninul
Schimbându-te din mândră sărbătoare
În lung oftat pe coarda-ţi vuitoare
Când jalea mea îşi revărsa prea-plinul.
De-ţi cer să minţi tu te opreşti pe dată:
Tăcută tu, tăcută eu, tăcere
Dar, din nou suspinelor mă dărui
Prin cânt răspunzi tristeţilor şi iată
Le-ndur, iar sângele îl fac să spere
Un bun sfârşit şi dorului mă nărui.

Sonetul 20

Mi-a fost prezis că voi iubi cu foc
Pe-acel cu chip frumos ca o durere
Aşa mi-au spus – şi-a fost o înviere
L-am îndrăgit cu-adâncul meu noroc.
Ardea în tot: iubire mândru joc!
Şi suferea şi-mi dăruia putere
Să ard şi eu cu-a firii mele-avere
Sfinţind, în doi, al fericirii loc.
Ah, cum să crezi că va cădea în tină
Ceea ce soarta – cerul au zidit?
Ci nori nebuni îmi pregăteau ruină
Şi vânt spăimos, furtună ne-nţeleasă
Nu cerul meu, ci iadul a-ndrăznit
Din răul – rău pierzania să-mi ţeasă…

Sonetul 24

Nu-mi osândiţi, o, Doamnelor, păcatul
De-a fi iubit şi, sufletu-mi arzându-l,
Mă dăruii durerilor de-a rândul,
Iar trupului i-am prăbuşit înaltul.
Şi numele nu mi-l huliţi, n-am altul;
Dac-am greşit, durerea-mi arde gândul:
Nu-i ajutaţi tăişul ascuţindu-l,
Amor abia îşi pregăteşte saltul.
Chiar dacă-n calea voastră, nu Vulcan
Şi nu Adonis s-ar ivi vreodată,
Şi veţi cădea voi roabe-ale iubirii
Şi patimei nu veţi găsi liman.
O, Doamnelor în viaţa voastră toată,
Plăti-veţi lacrimi multe fericirii!

Traducere şi prezentare
Radu CÂRNECI

Distribuie: