Literadura nr. 29 (11)

Prezențe literare

Teo CABEL

Pietre albe sau pânzele albe ale versului?

În poezia Codruței Vancea găsesc mereu o formă generatoare de conotații exponențiale. În acest volum toate visele s-au adunat într-un ghem/ prea multe gheme/stau cuibărite în coșuri de nuiele (Raze de lumină), la nivel de percepere a lumii și la nivel personal: nu pot să fiu decât o ecuație care-și caută variabilele/ în spațiul ei bine definit/ în vreme ce furtuni de necunoscute se împrăștie peste/dealuri, munți și câmpii (Însângerare).
Pietrele albe, parafrazând un proverb românesc, mărturisesc peste timp viziunea literară a poetei, care va rămâne în volumele ei.
Sub aparenta undă liniștită a curgerii versului este o mișcare de revoltă a poetei împotriva unor forțe centrifuge ce îi amenință existența, amintirile.
Împotriva entropiei în literatură alege poezia ca scut pentru efectele depersonalizării. Și de aceea vremurile vor trece, dar pietrele albe ale poetei rămân.
Ironie dulce amăruie în Contractări: subsemnatul /subsemnata/ numele dat de mama și de tata (…) să nu uite că are de acceptat o moarte/ contractul se încheie în două exemplare/ unul la părinți!/ unul ție!/ pe o perioadă nedeterminată/ de perioadă de probă nu ai parte. Perioadă de probă nu există în mersul prin viață. Îți asumi sau nu. Lupți sau nu. Câștigi sau nu.
Piedici/ Sticle de lapte/ Întâlniri-pietre valoroase metaforice din cursul volumului.
Iubirea este ingredientul indispensabil alchimiei: iubirile se agață de trepte de trunchiuri de copaci bătrâni/cred în binele lor cu fiecare an tot mai largi și mai permisive/spaimele gem prinse de sporii ferigilor uriașe (Noapte polară) sau în brațele ei/ bărbatul trăiește încă marele lui mister/ Femeia rămâne/ sălbatică și datoare/ între ei o galaxie/ își pregătește cenușa (Diferențe de gen), chiar geometrizată în Prea devreme: pașii altora/ la fel ca ai mei/ își caută planul /paralel cu două drepte concurente: dragostea și viața.
Dușul-spovedanie hidroterapeutică; Alb și negru de fapt evidențiază celelalte culori.
Existențialism, expresionism și multă vitalitate în poezia cu viziune de învingător a Codruței Vancea.

Pagini de Istorie literară

Florentin Popescu, în volumul Acei scriitori minunați și escapadele lor, apărută la editura RAWEXCOMS, 2023, structurează pagini din istoria literară românească într-un registru puțin cunoscut celor din afara literaturii.
Pasionat cercetător al arhivelor, a găsit de cuviință să adune într-un volum informații despre modul de promovare, de organizare a scriitorilor încă de la începuturile literaturii. Organizare de popularizare a șezătorilor literare contemporane, inițiate de Iorga și apoi luând amploare cu Mihai Sadoveanu, sau ca aceea din timpul regimului totalitar când se impuneau norme și metodologii.
Escapadele scriitorilor povestite de ei înșiși sau de alți confrați sunt subiecte de delectare, de amuzament.
Existența unor case de creație aprinde imaginația privind viața particulară a creatorilor de literatură, unii mai boemi, alții mai cu dare de mână, unii bine văzuți prin prisma literaturii vremii, alții prin firea lor. Pelișor, mai apoi Neptun, Cumpătu, Mogoșoaia, Valea Vinului, locuri unde se întâlneau, scriau sau doar se relaxau.
Faptul că scriitorii primeau stipendii pentru ceea ce scriau, dar și pentru ce urma să scrie la aceste case de creație, stârnește invidie mai ales acum în vremurile noastre, în care cărțile se scot în tiraje minuscule, veniturile din scris doar unui număr foarte mic de scriitori pot fi atribuite.
Scriitorul profesionist se regăsește mai puțin în a trăi din scris.
O bibliotecă întreagă este în paginile cărții; prin incitarea celor cărora le pică în mână cartea, și nu prea au habar despre mulți dintre cei enumerați aici, să se ducă efectiv să caute, să citească.
O altă față a istoriei literare, o adevărată escapadă din cotidianul presant într-o lume nu nostalgică, ci vie prin valoarea celor care o întrețineau.

Sorin CĂLIN

Afif

Sinucidere curată fiecare efort. Nu-s zile să nu mi se reamintească truda dublă pentru fiecare pas din viață. Și cu ce începe fiecare? Cu scrierea: bastonașe, liniuțe, puncte, cifre…. Apoi număratul la abac, ce chin, misterioasa ramă cu sârme și bile mi-a dat de furcă un an până să-i pătrund metoda. Abia ce-o jucam pe degete, că învățătoarea ne-a și descotorosit de ea. ,,Tabla înmulțirii!”. La clasa a doua primeam această nouă provocare printre alte câteva, iar la final culegea laurii cel mai abil, o dată premiat pentru notele cele mai mari și încă o dată evidențiat pentru implicare prin alegerea în fruntea colectivului de pionieri ai clasei. Cine merita avea tot dreptul, cine nu, pierdea rândul la aprecieri și aștepta o tură următoare. N-am fost primul niciodată, de aceea am apucat trecerea cravatei roșii pe sub epoleții cămășii albe de nailon în runda a doua, în serie cu toți cei ce luaseră mențiune în primul an de școală, pe bune. Diferență mare. Pentr-un 9,20 medie generală mâncai silabe și adunări la prânz, dimineață și la cină. O să mă abat din povestit doar cât să mă arăt sceptic cu privire la reevaluarea sistemelor de valorizare și notare cu calificative, cuvintele sunt uneori atât de sărace că nu pot determina cantitatea de informație acumulată. Un abis al rațiunii gândite socialist în capitalism, o metodă de uniformizare mai ceva decât în cerințele doctrinare comuniste. Se cerea la un moment dat să treacă pe cât posibil toată școlărimea clasa, abuz înfierabil, dar cu mai mult de cinci nu ajungea nimeni la liman, în plus, plutea asupra celor trecuți ,,de milă” un abur de dispreț dens, de la colegi la profesori, cei ,,acceptați de silă” nu se simțeau tocmai confortabil să fie arătați cu degetul a neștiință. De aceea, chiar la clasa întâi exista o reală concurență. Doar când pronunți suficient și considerațiile pentru munca depusă par cel mult satisfăcătoare. Și cum să vină copilul acasă cu FB fără să-ți frămânți mințile cât să fie? Zecele era zece, fără greșeală, nouă avea sub semnătură înroșirea a cel puțin două locuri, optul vreo patru și așa mai departe. La șapte deja erai candidat la meseria de acar după spusele oricărui profesor, acea meserie de jos în ierarhia celor de la Căile Ferate. Cum să mă convingă scala nou propusă când eu știu că ,,bine”-le a fost încadrat între șapte și opt, unde se postau acei elevi numiți ,,mediocri”, iar ,,satisfăcător”-ului, de la cinci la șase, i se servea acel tipar al prostului. Ce dramă erau toate aceste cifre minore, ce jale dacă obțineai patru, ce impertinent deveneai pentru un 1, 2 și 3. Urecheli, mustrări, chemări la director…. N-a fost nici plop, nici acaț subiectul lecției de la botanică pentru care-am încasat primul ,,scăunel”, discursul moralizator al profesoarei a fost atât de acid și acuzator încât era prima oară când pavilioanele auditive și obrajii s-au umplut de-un roșu dureros, senzația de arsură îmi dădea impresia că voi exploda în scurt timp. Când i-am dus carnetul mamei… Perechile ei de palme s-au potrivit exact peste dos și de plâns mi se împestrițaseră mațele, iar plămânii, acin lângă acin, îmi sughițau fiecare respirație. Acir și acum că am să uit acel prim episod când cheia s-a rupt în broască și mutra acră a tovarășei Uță, reticentă la explicațiile unui proaspăt ieșit de sub tutela învățătoarei. Acri fuseseră și strugurii de c-o lună înainte, unde aceeași, cu trening bleumarin, părea domestică, mă privea așa c-un ochi a simpatie după credința mea de nouă ani și-un pic, falsă, nesațul cu care vârâse ,,țâțele vacii” în gură, acre ca naiba, culese din găleata colegului Dorinel…. Dar despre întâmplările năstrușnice de pe celebrul acru de vie unde ne-am făcut veacul noi, cei de la B, o lună încheiată, altădată.

Din volumul Propoziții pretențioase,
editura Editgraph, 2022.

Ramona MÜLLER

Lecția pietrei
O piatră e o formă de viață/ Dar câtă viață înapoia ei?
Cătălin Marius Negoiță

Epirus este un areal geografic și istoric al Greciei din 1912. Situat între Munții Pindului și Marea Ionică, Epirusul elen oferă un buchet întreg de senzații pentru o vacanță reconfortantă, descoperind Grecia tradițională și liniștită. Zagoria reprezintă acea lume tăcută din spatele munților. Etimologic denumirea regiunii provine din combinarea termenului de origine slavă za goro cu cel grecesc horia , adică satele de dincolo de munte. Zagorohoria și-a păstrat identitatea culturală și religioasă după căderea imperiului Bizantin. Aici este ținutul păstorilor vlahi și al păstorilor sarakatsani, două grupuri etnice cu o prezență milenară pe aceste meleaguri. De fapt, primele legături între România și Grecia au fost stabilite de transhumanța păstorilor din Munții Pindului.
Plecăm din orașul Ioannina spre satul Monodendri. Obiectivele propuse sunt: Canionul Vikos, clasificat de Guiness Book of Records ca fiind a doilea cel mai adânc din lume, Pădurea și Podurile de Piatră din zona satului Kipoi.
Zagoria este un complex muntos, vechi de aproape o mie de ani, alcătuit din 46 sate în partea de NV a țării. Construite integral din piatră casele arată ca un lego atârnat pe versanții abrupți. Piatra se găsește în tot: locuințe, drumuri, garduri, biserici, chiar și țarcurile pentru oi sunt făcute din piatră. Un mic univers din piatră.
Valea râului Voidomatis formează un defileu foarte adânc pe versantul sudic al munților Tymfi, în zona centrală a Parcului Național Vikos-Aoos. Defileul se desfășoară între satele Monodendri, Koukouli și Vikos. Mai multe pârâuri se varsă în Voidomatis, care poate avea în timpul verii un debit destul de scăzut, chiar și porțiuni secate. Canionul Vikos se întinde pe o lungime de peste 10 km, adâncimea sa variază între 450 m pană la 1300 m, iar distanța intre pereți poate atinge 1100 m la partea superioară și doar câțiva metri în partea cea mai îngustă.
Conform Guinness Book of World Records 1997, Canionul Vikos a fost declarat cel mai adânc defileu din lume (nu canion), raportat la dimensiunile adâncime/ lățimea dintre versanții văii. Din punctul meu de vedere este unul dintre cele mai impresionante defileuri din Europa. De pe Platforma Oxia priveliștea capătă dimensiuni grandioase. Frumusețea sălbatică a cheilor adânci poartă o altă poveste, dar mereu aceeași. Măsura cerului se reduce jos la tăietura unui fierăstrău natural. În castelul geologic râul Voidomatis și-a săvârșit destinul prin hăuri ca o rană deschisă. Versanții au cedat depărtându-se, iar stâncile învinse de înverșunarea apei și-au găsit alinare de o parte și de alta a albiei. Sulițele verzi ale brazilor și pinilor balcanici captează liniștea și lumina zilei.
Ne îndreptăm spre satul Kipoi. Vechile poduri arcuite, construite din piatră în secolele XVIII și XIX se găsesc în apropierea drumului. La inițiativa unor localnici bogați, dregători în Ioannina și monarhi ai mănăstirilor fiecare pod a fost botezat în funcție de cel care i-a asigurat finanțarea. Scopul a fost transportul mărfurilor între sate și deplasarea persoanelor. Arhitectura este tipic otomană, având de la unu până la patru arcuri semicirculare, în funcție de lățimea râului.
Construite cu mai bine de 200 de ani în urmă, podurile demonstrează măiestria pietrarilor din acea vreme. Cel mai impresionant mi s-a părut a fi Podul Kokooris, chiar dacă are o singură arcadă, a fost singurul pasaj din 1750 pentru satele din zonă. Arcul de piatră dintre cele două stânci se alătură străzilor laterale din piatră, paralele cu albia râului. Așteptăm să se oprească ploaia. Mulțimea de turiști de dinaintea noastră își continuă drumul. Podul ne aparține acum numai nouă. Pârâul de jos își clatină undele într-o albie precis conturată. Trecerea timpului este marcată și de pereții solemni de stâncă. Râul își urmează calea, iar noi imortalizăm poezia pietrei într-o somptuoasă ramă a sufletului. Podul Călugăresc (Kalogerico) datează din 1814 și seamănă cu o mare omidă în mișcare, având trei bolți de piatră. Pe aici treceau animalele încărcate cu grâu la moara călugărului pentru făina necesară. Se poate ajunge foarte ușor la el coborând pe o alee pietruită pană la firul apei. De acolo se observă și o foarte frumoasă priveliște de ansamblu a satului Kipi, cu casele construite pe versant. Podul Lazaridis sau Kontodimos, construit in 1753, asigura accesul in satul Koukouli. Podul Milos construit în 1748 pentru a facilita drumul către moară, bineînțeles din piatră, are două arcade mai mari și una mult mai mică. Podul Kapetan Arkouda prezintă o arcadă scurtă peste o vale seacă. Privit de la mică depărtare pare o pleoapă deschisă a pădurii. Un grup feminin alcătuit dintr-o fetiță de 9 ani, mama și mătușa ei se distrează în apropierea podului.
Pădurea de Piatră (Stone Forest) constituie bonusul traseului. Este vorba despre niște piloni verticali, de diferite dimensiuni, cu forme bizare din piatră. Arhitectura este una impresionantă, copacii de piatră parcă ar fi fost sculptați de mâna omului. Formațiunile solide sunt distribuite în grupuri mici și răspândite în vegetația deasă. Aflorimentele reprezintă rezultatul proceselor de eroziune mecanică sub acțiunea aerului și apei. Câteva trunchiuri de piatră se aseamănă foarte mult cu niște cărți care abia așteaptă să fie deschise, fiind foarte bine modelate natural toate paginile, una peste alta.
Ne reîntoarcem în centrul satului Monodendri. Satul este pitoresc. O cafenea pietrificată, situată în centru, adună turiști și localnici. De aici ne propunem să ajungem la Mănăstirea Paraschiva construită în întregime din piatră. În zonă se află și multe grote folosite de călugări pentru a se ascunde de turci. Străbatem vreo 300 de metri din aleea pietruită în lungime de 1 kilometru. Aleea este îngustă, de o parte și de alta locuințe numai din piatră. Unele case par să fie nelocuite, altele au porțile de lemn încuiate cu lacăte. În această pustietate îngustă, dăm de o fostă cârciumă. Un banner cu reclame publicitare își vântură una câte una consumațiile de altădată. O bătrână se odihnește pe un scaun în gradina terasei. Un tablou cutremurător. Parcă ar aștepta o comandă în pântecele unui timp trecut. O privesc fugitiv, ne salutăm din priviri. Trecem mai departe. Admirăm lumea antropizată din piatră. Mă revăd copilă vizionând Amintiri din epoca de piatră. Brusc, Dimi devine Fred Flinstone, iar eu roșcată cum sunt, înțeleapta Wilma. Curioasă cum sunt, mai privesc printre garduri, să înțeleg, dar mai ales să simt. Orice obiect mă ajută să înțeleg viața oamenilor de aici. Totul este din piatră, mai puțin oamenii. Ploaia ivită din senin, ne hotărăște să facem cale întoarsă. Din când în când ne mai adăpostim sub streșinile protectoare. La un asemenea răgaz, ne intersectăm din nou cu bătrâna elenă. Se ferește și ea de ploaie sub aceeași streașină ca noi. Picăturile curg necontenit, ca într-un testament neterminat. Femeia stă lângă mine. Ne privim iar. Ne zâmbim. Știu că nu ar pricepe ce i-aș spune, eu nu știu limba greacă, ea nu știe engleză. O privesc îndelung. Îi dau undeva la 74-75 ani. Își prinde palmele deasupra toiagului. Pe mâna stângă poartă o verighetă. Din când în când, un oftat răsună prelung. Privesc terasa cârciumii, în plan paralel, de unde am zărit-o acum câteva minute. Efemerul unei publicități, o halbă de bere, o adiere de bine și o lume de piatră, de milenii construită natural și armonios închegată, raportată la firesc. Dar firescul se schimbă de-a lungul anilor. Obloanele pot închide amintirile?
Lumea se transformă. Lângă mine un chip transparent de mamă trece prin zidurile de piatră. Și câte mame, câte bunici au locuit în această lume încremenită? Dorințele bătrânei se strâmtează, dar există. Își sprijină viața și corpul în toiagul suspinelor. Poate peste vreo 20 de ani, așa voi fi și eu. Zborul deasupra lumii devine un capăt de toiag, acolo unde ajunge și viața. Amintirile zidesc o lume căreia i se surpă temeliile, măcinate de oameni, de indiferența lor. Atunci nu se mai întâmplă nimic. Supliciul pietrei înseamnă singurătatea bătrânei. Liniștea nu pleacă nicăieri. Fiecare generație zidește un alt drum. Ne privim, ne zâmbim din nou și plecăm când ploaia încetează. Suntem pasageri în propria viață. Acceptând călătoria în propria
existență, ne-am mărturisit deja. Ne îndreptăm spre o altă zi, spre alt veac.
Drumuri bune să aveți!

Distribuie: