Literadura nr. 29 (9)

Florentin POPESCU

Oameni și locuri din Buzăul de altădată (XXV)

O carte: „Silviu Neguț 77. Fragmente de viață”

În urmă cu aproape un an am primit într-o dimineață un telefon neașteptat și cu totul surprinzător. În micul difuzor al aparatului așa-zis mobil, de care nu mă despart aproape nicăieri și niciodată, a răsunat vocea unei doamne. Și-a spus numele și profesia. Era secretara d-lui conf. univ. dr. Marius-Cristian Neacșu de la Academia de Studii Economice din București, iar scopul apelului simplu: Ca unul din oamenii care au trecut prin viața lui Silviu Neguț, arhicunoscutul geograf, eram rugat să scriu ceva despre cel care mi-a fost coleg la Liceul „B.P. Hașdeu” din Buzău și mi-a rămas, de-a lungul anilor, unul din prietenii apropiați.
Era vorba de editarea unei cărți omagiale în care să fie prezentate biografia și multele și rodnicele activități ale colegului meu de odinioară. Se înțelege că am acceptat imediat invitația, peste numai câteva zile trimițându-i editorului textul cu pricina, acela având să vadă lumina tiparului, alături de multe altele, în cartea al cărui titlu l-am menționat în chiar titlul însemnărilor de față.
În urmă cu câteva luni însuși „personajul cărții” avea să-mi trimită volumul cu o dedicație mai mult decât măgulitoare. O dedicație pe care (deși în mai toate împrejurările îmi place să fiu discret) nu mă pot abține să n-o transcriu: „Buzoianului Florentin Popescu, literat complex și dedicat (prozator, poet, istoric și critic literar, plus editor și jurnalist, persoană tonică, luminoasă și efervescentă („argint viu”), cu toată afecțiunea și prietenia mea aceste clipe de viață. Silviu Neguț. 10 aprilie 2023”.
Am început numaidecât să citesc cartea și am realizat că, de fapt, nu mă aflam doar în fața unui gest de omagiere, bine gândit și organizat de către conferențiarul universitar amintit, ci asistam la un adevărat spectacol. Un spectacol al vieții și operei lui Silviu Neguț. Un spectacol de o factură aparte, fără cortină și organizat în acte și scene, ca la teatru, dar de o complexitate aparte întrucât în el erau/sunt adunate cam toate modalitățile dramatice, cu zeci și sute de personaje, toate grupate în jurul unuia singur, cel principal – fostul meu coleg hașdeian, pe ale cărui drumuri pașii ni s-au întretăiat de nenumărate ori, în varii împrejurări și pe mai multe falii de timp, mai ales că ne-a fost dat să ne întâlnim nu numai pe culoarele vestitului liceu buzoian sau pe străzile urbei de altădată, ci și în postura de editori (el la Editura Enciclopedică, eu la Albatros) către finele anilor ’80, ambele instituții fiind găzduite de celebra „Casă a Scânteii”.
Presupunând că mulți dintre cititorii revistei „Literadura” știu de multă vreme cine este și ce reprezintă Silviu Neguț în știința românească și în învățământul universitar de la noi, nu vreau (și nu cred că ar mai avea rost) să-i conturez în aceste rânduri personalitatea.
Cum, însă, mai întotdeauna lucrările de acest tip au tiraj mic și probabil cartea asta va ajunge în mâini puține, mă limitez doar la consemnarea celor zece capitole ale ei: Interviuri speciale cu Silviu Neguț; Repere biografice; Interviuri, unele emisiuni de radio și TV, Comunicări; Silviu Neguț în emisiunea „Oameni cu poveste” la București TV; Doctor Honoris Causa al Universității Petrol-Gaze din Ploiești, Silviu Neguț, neobosit explorator al universului planetar și uman; Impresii și gânduri despre Silviu Neguț; Silviu Neguț despre profesori și prieteni; Expozițiile universale – o lume aparte; Călătorii și expediții; Clipe de viață/Amintiri sensibile.
Despre „Silviu Neguț 77. Fragmente de viață” s-ar putea scrie mult, ba, aș zice că după această lucrare s-ar putea turna și un film, fiindcă avem a face cu o enciclopedie a vieții unui om de excepție, cu o biografie fascinantă. Un volum în care, prin aglutinare, aduce în atenția cititorului și numeroase alte vieți: de oameni de știință și cultură, personalități de ieri și de azi, inși celebri sau mai puțin cunoscuți din Buzău, din țară și din toată lumea.
Aproape nu găsesc cuvinte pentru a-l lăuda îndeajuns pe dl. conf. univ. dr. Marius-Cristian Neacșu pentru acest gest editorial. Așijderea, nu pot să nu subscriu în totalitate și cu toată empatia la apreci-erile d-sale: „Cartea aceasta vine ca o mângâiere. Este reconfortant, aproape tămăduitor să afli că au existat și astfel de oameni, astfel de dascăli, în adevăratul sens al cuvântului, o mărturie, poate trecătoare, poate nu, a faptului că într-un anumit context și moment al vieții noastre au fost printre noi oameni adevărați, care au făcut ceva în viața lor, care au lăsat ceva în urma lor, profesori din altă dimensiune de care școala românească din prezent ar avea mare nevoie, precum profesorul Silviu Neguț, dar pe care nu are de unde să-i mai ia… Esențializând, trialectica Filosofiei Silviu Neguț ar putea fi sintetizată așa: bucuria de a citi (înțelepciunea), bucuria de a călători (cunoașterea, toleranța), bucuria spectacolului (scena, viața și oamenii, echilibrul)”.
Mi-l imaginez pe prietenul meu (acum retras la Breaza și având în față un planiglob și mai multe teancuri de cărți) la ceasul bilanțurilor, reconstituind în memorie drumurile lui prin lume, dar și amintirile cu foști colegi, prieteni, oameni de pretutindeni, pe care i-a întâlnit de-a lungul unei vieți trăită la lumina unui ideal pe care în cele di urmă a reușit să-l atingă…

Raluca FARAON

Paul Vinicius –
cioburi dintr-un autoportret

Am citit de curând în O biografie de Andrei Șerban (Polirom, 2006) că înainte de premiera cu Visul unei nopți de vară, Peter Brook a pus să fie jucată piesa în fața unui public format din copii; în funcție de reacțiile lor, a mai ajustat pe ici, pe colo, a definitivat regia pentru că reacțiile copiilor sunt cele mai sincere și autentice, ei nu se pot preface: pur și simplu, arată spontan dacă le place sau nu. De ziua poeziei, anul acesta, am selectat câteva texte care îmi sunt mie foarte dragi din opera lui Eminescu, Blaga, Naum, Sorescu, Cezar Ivănescu, dar și câteva poeme ale lui Paul Vinicius, și le-am citit elevilor de clasa a VII-a, la ora de limba și literatura română. Au ascultat pios, nu i-am simțit plictisiți sau derutați, dar după ce am terminat cu textele lui Paul Vinicius, au aplaudat frenetic. I-am văzut cuprinși de vioiciune, de interes. Era clar că le plăcuseră foarte tare. Mai mult decât atât, peste câteva zile, l-am auzit pe un elev spunând despre un coleg că îl doare o boală care nu e a lui. Adaptase admirabil un vers al lui Paul Vinicius („mă doare o boală care nu e a mea”), o definiție poetică inedită a faptului de a fi îndrăgostit. Copiii sunt barometrul sigur al emoției, chiar și al celei transmise prin texte care nu le sunt la îndemână. Și m-am bucurat mult să văd și să fiu martora acestei comuniuni, pentru că poezia lui Paul Vinicius te face să te dezmeticești, te umple de vioiciune, de tandrețe, te scoate din rutină.
Mărturisesc însă faptul că, deși am scris, entuziast și spontan, despre două volume ale lui Paul Vinicius, până acum (nopți la maximum, dimineți voalate și kemada), îmi este din ce mai greu să formulez în fraze impresiile de lectură ale celorlalte volume parcurse. Pe măsură ce un poet te confiscă în lumea cuvintelor sale, pe măsură ce îți dorești să revii periodic și ajungi să locuiești în limbajul său ca într-o casă primitoare, a ieși de acolo cu analize și sporovăială cu pretenții mi se pare o impietate. Și am observat că mi-e din ce în ce mai incomod să scriu despre cărțile mele de suflet. Aburul cald al „respirației în doi”, care e doar un tip de lectură privilegiată, mi se imprimă în memoria afectivă și nu mai simt nevoia să spun nimic, nimănui, după aceasta. Sau dacă o fac, aleg să fie o declarație de iubire, asumată, nu neapărat o interpretare. Paul Vinicius, omul tandru, sensibil, care se ascunde după formulări tăioase, ironice, în doi peri, care trădează amărăciunea de a constata derapaje de logică și comportament, de atitudine în orice aspect al existenței, în viața de zi cu zi, ei bine, nu poate să fie decât dureros de sincer în versul său. Nu e nimic trucat, nimic forțat în expresia sa poetică (cizelată, în ciuda impresiei de oralitate pregnantă), ceea ce te face să te atașezi iremediabil de versul său. În plus, poezia lui Paul
Vinicius nu seamănă cu nimic din ceea ce ai citit, te face să tresari, să râzi în hohote, să ridici din sprâncene, iar la sfârșit, după ce ai mușcat din ea cu poftă, te trezești că trebuie să iei la rost toate prejudecățile în care te scalzi, pentru că, asta suntem, niște omuleți triști cu idei puține și de neclintit, să le dai de pământ și să încerci să iei o gură de aer proaspăt, să îți schimbi perspectiva din care te uiți și nu vezi viața sau dragostea ori moartea care ne pândește răbdător pe fiecare.
Liniștea de dinaintea liniștii (Tracus Arte, 2011) e și nu e precum celelalte cărți ale lui Paul Vinicius. E aici un soi de poezie care pare o rană abia cicatrizată care m-a adus în postura de a tăcea, m-a pus pe gânduri, mi-a forțat limitele interiorizării. M-am pierdut citind, confiscată de vulnerabilitatea camuflată în jocuri semantice și verva deja cunoscute, ca apoi să mă recompun, luând distanța necesară pentru a încerca să înțeleg. Nu prin analiză, ci prin sedimentarea emoțiilor provocate. I-am lăsat timp poeziei să lucreze, fără ca gândul rațional să o incomodeze.
Într-un fel, e poezia cea mai descoperită, cea mai sinceră din ce am citit la Paul Vinicius pentru că e cea în care se descoperă cel mai mult fiorul presimțirii morții. Nu patetic, nu explicit. Evocarea dispariției tatălui sau mamei, dar și scenariile erotice (atâtea „femei ciufulite de viață”) sunt cu același ton ștrengăresc care e semn distinctiv al stilului său. Cu toate acestea, din când în când, ca niște plute pe oceanul vervei și colocvialității sale, observi că tonul devine resemnat, amărăciunea se configurează neașteptat, ca un copil care râde, plânge, se manifestă zgomotos, pentru ca apoi, brusc, să înceteze și să privească în gol: „priviți-mă numai/ cum mai strălucesc eu/ aici/ în întuneric/ precum moneda/ unei lumi/ demult apuse” (scurtă istorie a eschivei). Sau: „întuneric întuneric întuneric/ întuneric ca în cur/ deasupra cimitirului numai/ același soare continuu –/ drapel între morți” (voyage au bout de la nuit). Viața ca existență gregară și moartea sunt echivalente, sunt același întuneric.
Dragostea în trup e explicit prezentată ca o spirală a vieții și morții deopotrivă: „hainele tale negre/ fosforescente/ în dezordine/ pe covor/ precum o invitație/ la o nuntă/ a morții” (parfumul care îți umblă la creier). Cu toate acestea, deși pândește după colț, moartea e ținută la distanță tocmai prin sentimentul care trece dincolo de extazul fizic, de despărțire sau uitare. Cuvântul îndrăgostit din poezia lui Vinicius e singurul neviciat de ironia mușcătoare a dezastrului întâlnirii între oameni. Ironia lui față de femeie, dacă există, e tandră și terapeutică. Iată: „tu ești o bucurie a respirației./ miroși ca o pădure/ nedusă încă la biserică” (coup de foudre). Iar tandrețea, o, da tandrețea e încântătoare, ca și abandonul în brațele seducției: „nu ai făcut decât să-ți răsucești țigara/ care eram/ și s-o termini dintr-un singur/ tacticos/ fum –/ după care/ nedevelopat/ trecutul.// mi-e un interminabil/ sinucigaș/ cumplit/ dor de tine.// la fel de ilogic/ cum numai unui fost deținut/ i se-ntâmplă/ să i se facă un dor nebunesc/ de zgomotul cheilor” (păianjeni microscopici coborând din tavan)
Viața și moartea sunt aceeași liniște, cât timp sunt interogate, trase de rever, zdruncinate prin curiozitate, prin trăire și sens. Poezia are darul acesta, de a te face să le conștientizezi. Sunt braț la braț, de când ne naștem. Nu sunt decât complementaritate, nu realități antagonice. Culmea, cine nu se gândește la moarte, nu trăiește. Doar asumată, ideea morții dă vieții sens. Doar așa existența poate fi liniște înaintea liniștii. Cam așa mi-am spus după ce am lăsat poezia din volum să lucreze cu mintea și sensibilitatea mea. Și mă bucur că Paul Vinicius a scris o carte atât de vivace în neliniștea expresiei poetice, pentru a dezvălui o sensibilitate/ liniște de adâncime.

Distribuie: