Spații culturale nr. 10 (9)

MARIUS CHELARU

ADRIAN VOICA
Între Nimeni şi
Cineva

Asemenea altor oraşe cu viaţă culturală intensă, şi
Bacăul o are pe a sa, printre personalităţile urbei
moldovene numărându-se, incontestabil, şi profesorul
Petre Isachi. Spirit dinamic, cultivând experimentul
de bună calitate, el este redactor-şef al revistei „13
Plus”, precum şi consilier ştiinţific la Editura Psyhelp.
Cu o pregătire teoretică remarcabilă, însuşită
admirabil, Petre Isachi a debutat editorial în 1994 cu
Anotimpurile romanului, carte urmată în 1997 de a
doua sa parte, scrisă de această dată în colaborare. Tot
romanului avea să-i consacre, în 2007, o scriere
teoretică ce trădează un spirit elevat şi un bun
cunoscător al tehnicilor narative tot mai numeroase în
secolul care a trecut. De altfel, titlul Romanul, încotro?
mărturiseşte o nelinişte creatoare, specifică deopotrivă
hermeneutului şi teoreticianului literar menit să
discearnă între numeroasele metode de lucru ale
romancierilor moderni.
Nici poezia nu este ocolită. În 2001 îi apare studiul
„Vasile Voiculescu, Ultimele sonete… sau Cum se
elimină Complexul Shakespeare”, iar în 2003
exegeza Psalmii arghezieni şi problematica
devenirii creştine. În fine, Petre Isachi este autorul
monografiei Zburătorul, o revistă lovinescianooptzecistă
(2007) – cu aceasta încheindu-se,
deocamdată, activitatea sa editorială consacrată
criticii şi teoriei literare. Şi totuşi, dacă avem în
vedere critica de întâmpinare, pe care o cultivă cu
acribie în paginile revistei „13 Plus” (având chiar o
rubrică permanentă intitulată „În căutarea cărţii
nescrise”), bănuim o revenire iminentă în sfera
apariţiilor editoriale din acest domeniu.
În mod paradoxal, titlurile menţionate, alături de
recentele însemnări din Autoportret în oglindă
(Editura Psyhelp, Bacău, 2009) n-au fost suficiente
pentru ca Petre Isachi să acceadă în breasla
scriitorilor, adică acolo unde îi este locul … Motivul?
Unul simplu, dar eficient, cu bune rezultate încă din
vremea comunistă: pierderea dosarului! La
Bucureşti, Iaşi, Cluj sau Craiova, metoda a dat
totdeauna rezultatele scontate. De ce nu şi la Bacău?
… Chiar semnatarul acestor rânduri i-a căzut victimă
cândva. Era prin 1987…
Sentimentele scriitorului frustrat de un drept
dobândit prin muncă şi talent nu sunt greu de
imaginat. Petre Isachi însuşi se autoflagelează
subintitulându-şi recentul Autoportret în oglindă,
recurgând la o sintagmă ce frizează absurdul:
„ Î n s e m n ă r i i n u t i l e ” . D a r d a c ă c i t i m ş i
(Contra)argumentul alăturat, ne dăm seama că
autorul mizează pe bipolaritatea ideilor şi
conceptelor, că totdeauna pozitivul şi negativul se
cheamă /se presupun reciproc, tot aşa cum
imaginea din oglindă are ca suport o realitate
materială.
P r i v i t p r i n a c e a s t ă p r i s m ă , î n c e p u t u l
(Contra)argumentului sugerează recurgerea la
experiment, înţeles ca posibil mijloc de aglutinare a
fulguielilor spirituale venite din zări diferite de
cunoaştere şi care formează, în ultimă instanţă,
substanţa acestei cărţi. „Vă propun o carte despre un
nimeni şi despre nimic” – notează cu aplomb autorul,
dar şi puţin sibilinic. Şi continuă: „O carte fără temă,
fără estetică, poetică/ poietică, fără autor/ cititor, o
carte care se face singură, fără să-şi propună acest
obiectiv, o carte inutilă”. În viziunea lui Petre Isachi,
cartea este reversul scribului, după cum
prostocraţia şi deşteptocraţia (probabil) formează
un tot. Cele două entităţi astfel cuplate pot exista însă
şi separat, după cum destinul cuiva poate fi
descifrat/ interpretat şi de cititorul anonim, prezent
sau viitor. „Am plecat de la credinţa că noi înşine
suntem o carte pe care o citeşte Cineva” – notează cu
gravitate autorul, citându-l la rândul său pe Borges
în legătură cu Biblioteca Lumii ca sinonim al
Umanităţii. Şi dacă „Eul originar pretinde că se
povesteşte el însuşi, lui însuşi, sculptând în ceaţă un
autoportret …”, înseamnă că, în mod sigur, cartea
are un cititor predestinat: scribul, dar şi unul
potenţial, anonim venind dintr-un timp nedefinit.
Ceea ce părea iluzoriu şi inefabil devine solid şi
etern. Litera scrisă.
Bun cunoscător al tehnicilor literare, Petre Isachi
împrumută pentru cartea sa Autoportret în oglindă
una specifică jurnalului literar: cea a datării. Ea este
convenţie, desigur, dar nu ne putem imagina o altă
soluţie, la fel de ingenioasă pentru ceea ce vrea să
transmită autorul prin Însemnările sale. Începutul
este datat „1 aprilie 2008” (ziua păcălelilor!), iar
finalul corespunde ultimei zile a unei luni: „31 mai
2009”. altfel spus, într-un cadru istoric bine
precizat sunt sugerate metaforic două realităţi cu
impact decisiv asupra destinului uman: gluma
(tragicomică) existenţială şi sfârşitul acesteia. Dacă
ne gândim că Petre Isachi anticipează chiar din
prima pagină a cărţii sumitul NATO de la
Bucureşti (2-4 aprilie 2008), atunci admitem că
însemnările/ meditaţiile sale se produc într-o
atmosferă tensionată, aflată sub zodia unei
potenţiale confruntări atomice. Tocmai din această
cauză reflecţiile sale, facilitate de lectura unor cărţi
inspirate din Coran sau Biblie conţin şi o doză de
pesimism rezumat în întrebarea: „Unde este logica
Omului, în ilogica fiinţei?”. Din acest moment orice
semnificaţie a datelor consemnate de autor dispare,
rămânând doar acceptarea ideii de convenţie literară
a prezenţei lor. Ca om al cărţilor, Petre Isachi face
numeroase referiri la ele, indiferent de veacul scrierii
acestora, importantă fiind morala/ concluzia pe care
o conţin. Ca om al cetăţii şi al unui timp istoric dat,
el semnalizează problemele stringente, dar preferă,
în locul unui răspuns tranşant, starea de
ambiguitate, care traduce, totuşi, o nelinişte
existenţială autentică. Revenind la literatură,
convins că menirea lui „ar fi cititul şi emiterea unor
judecăţi de valoare din care să lipsească
prejudecăţile”, Petre Isachi analizează şi combate
ideea că poezia actuală s-ar suprapune „realului
redus la existentul pur”. Dacă lucrurile ar sta
întocmai, refuzul metaforei ar însemna negarea
conştientă a faptului că, în anumite circumstanţe,
(poetice, le-am spune), cuvântul poate exprima şi
altceva. Prin urmare, lipsa metaforei echivalează cu
un atentat la adresa poeziei adevărate – ceea ce
denotă că teoreticianul literar are convingeri ferme
în această privinţă.
Succintele sale însemnări despre cărţi (dar nu
numai) au valoarea unor recenzii concentrate, în
care poziţia lectorului avizat este dată de microopinia
sa, adesea neaşteptată. Vorbind despre cartea
lui Cornel Ungureanu Istoria secretă a literaturii
române, de exemplu, Petre Isachi observă că
„secretele” vizate de autor se referă la „trădările,
comploturile, masoneria şi societăţile secrete,
excluderile, suspiciunile de asasinat (cazul Labiş
etc.)”, dar că inventarierea acestora nu explică nici
talentul, nici rezultatul muncii creatoare. „… eul
biografic nu explică eul creator” – conchide sec Petre
Isachi, deschizând, de fapt, un drum adiacent, care
duce spre adevărul operei. Alteori, în numai câteva
rânduri, o meditaţie neaşteptată aduce un punct de
vedere nou în comparaţie cu interpretările clasice.
Astfel, plecând de la ideea că „absenţa spiritului
filosofic din poetica unor scriitori” determină o
anumită atitudine (de suspiciune, de dispreţ uneori)
a filosofilor faţă de opera literară, autorul
„Autoportretului…” se întreabă dacă, în cazul
comediei O scrisoare pierdută, el lipseşte cu
adevărat. Răspunsul scriitorului este succint, dar
relevant în privinţa capacităţii sale interpretative:
„Eu cred că există… Filosofia interesului meschin”.
Admiţând prezenţa unei conştiinţe permanente a
„insuficienţei scriiturii”, Petre Isachi încearcă o
caracterizare a hermeneuticii, afirmând că
„interpretarea e mereu fermecător de mincinoasă”.
Dar critica literară este necesară, deoarece creşte din
aceeaşi tulpină cu opera literară însăşi. dincolo de
funcţia ei stilistică, recenzia are (ca şi însemnările
despre literatură) valoare documentară: „Egografia
rămâne importantă, pentru că depune o mărturie
autentică, despre un timp şi un loc”.
Translaţia dinspre trecut spre prezent se produce
necontenit, chiar dacă este vorba despre
personalităţi literare şi istorice sau de reviste. Uneori
aprecierile sale conţin un grăunte de neprevăzut,
rod al unei inteligenţe sclipitoare, aşa cum este
aceasta, referitoare la Napoleon şi la dorinţele sale
expansioniste. În cheie modernă, el este „cel care
semnează certificatul de naştere a U. E.”.
Numeroasele nume de autori (literaţi şi filosofi)
venind din culturi diferite, precum şi diversitatea
problemelor abordate (de la conţinutul şi
semnificaţia operei literare, până la globalizarea şi
criza artelor în contemporaneitate) fac din
Autoportret în oglindă o lectură incitantă, deschisă
unei interpretări care urăşte clişeele de tot felul. Din
păcate, scriitorul nu vorbeşte şi despre criza
spaţiului tipografic, dându-ne totuşi exemple
notabile de concizie prin tabletele sale critice.
Nu putem să încheiem aceste rânduri, după
lectura profitabilă a cărţii lui Petre Isachi, fără să mai
facem o precizare. Probabil, câteva fraze din
(Contra)argument ar trebui modificate. Pentru că
acel Nimeni despre care vorbea autorul se
dovedeşte a fi Cineva.

MIRCEA DINUTZ

Autorul, vânătorul
şi… extratereştrii

Îi admir pe cei care reuşesc să citească mai toate
cărţile importante şi, în orice caz, pe acelea de
majoră semnificaţie într-un anumit context sociocultural,
ba să şi gloseze inspirat asupra lor, la scurt
timp după apariţie, cu argumente pertinente şi
formulări, adesea, memorabile. Din varii motive,
rareori reuşesc să am asemenea reacţii rapide şi, în
egală măsură, eficiente, oricât mi-aş dori; dovadă şi
această lectură întârziată, dar întru totul profitabilă.
Romanul* lui Petru Cimpoeşu, despre care vorbim
acum, a fost şi pentru mine o şansă de a mă întâlni
cu literatura performantă şi plurivocă, sinteză a
temelor, motivelor, obsesiilor şi procedeelor
narative cunoscute din celelalte cărţi ale autorului
(cu deosebire: ,,Povestea Marelui Brigand’’, 2000 şi
,,Simion liftnicul’’,2001). O particularitate frapantă a
acestei apariţii editoriale ar fi relaţia plauzibilă şi
uşor de recunoscut între elementele contradictorii
(luciditate şi afect, aspiraţie şi confuzie, farsă şi
seriozitate , ficţiune şi adevăr, vis şi realitate,
libertate şi determinare) ce coexistă ironic şi parodic.
Şi asta plecând de la descifrarea sintagmei din titlul:
,,vânătorii de suflete’’.
În termenii metaliteraturii, ,,vânătorul de suflete’’,
cum se şi explică în finalul romanului, este
scriitorul, iar în termenii romanului politic acesta
este securistul. Ce i-ar uni? Amândoi observă,
manipulează, distorsionează, se hrănesc din
minciună / ficţiune, alunecă lesne în derizoriu şi
grotesc, din motive diametral opuse, însă. Autorul
de ,,psihologii narative’’ doreşte să vindece, să salveze
lumea, întrucât ficţiunea / minciuna lui e
întemeietoare, pe când ,,vânătorul’’, care semnează
note informative la securitate, contribuie activ la
moartea sufletului şi disoluţia umanităţii. Nu mi se
pare deloc întâmplător faptul că Bazil (Vasile
Ţumburuc), dublul autorului atât în spaţiul ferm
conturat al imaginarului, cât şi în acela al realului
abia încercat de pixeli, întruneşte – în persoana sa –
ambele ipostaze. Când, spre final, Pablo Cârlan,
sursa de bază, îi pune la dispoziţie datele poveştii
sale şi a insulei Roland, Bazil îşi propune să o
convertească într-o carte despre ,,sfârşitul lumii’’,
care – crede el – ,,va salva omenirea de la dezastru’’ şi-l
va transforma dintr-un etern aspirant la nemurire
într-un autor cu greutate şi anvergură.
Autorul, cu uimitoarea sa capacitate de invenţie,
cu imaginaţia sa debordantă, dublate de o
inteligenţă epică pe măsură, face şi des-face firele
naraţiunii, cu asocieri şocante şi rezolvări în zona
senzaţionalului şi paranormalului, aruncând peste
toate vălul verosimilităţii, întinzând cititorului
capcane la tot pasul, asemenea unui vânător iscusit
şi oferind – mai întotdeauna- cel puţin două
posibilităţi de interpretare, relativizând orice soluţie
cu voluptatea unui experimentat mânuitor de
cuvinte. Există, însă, un adevăr care nu se clatină o
clipă, şi anume că totul e o poveste: insula Roland
cu locuitorii ei, Primul Secretar ajuns Guvernator
ajuns Împărat, colonelul Pruritanal, ,,un tip gras,
constipat şi simpatic’’, Pablo Cârlan în multiplele
sale ipostaze (Ceauşescu, crucişătorul Eldridge,
nebunul lucid, el însuşi un pacient al iluziei
colective, agentul de securitate), Christina
Domestica şi Naggie adultera, cuplul Ned – Fedor,
doctorul Thomas, maiorul Smith şi securistul David
– Michel, specialist în psihologie aplicată, ce oferă –
ni se spune – mijloace celor interesaţi să controleze
stările emoţionale şi gândurile celor din jur. Iată ce
declară acesta din urmă într-un adevărat curs de
iniţiere pentru Pablo ce joacă rolul neofitului:
,,Psihologia narativă concepe lumea ca text în
permanentă schimbare, care trebuie construit şi
interpretat activ în scopul de a fi înţeles, iar poveştile
sunt, la drept vorbind, nişte simulări mentale, nişte
ficţiuni producătoare de sens…’’. Poate fi – şi chiar este
– una din cheile de înţelegere ale acestei cărţi.
Dar, în mod sigur, ce i s-a întâmplat lui Pablo
Cârlan poate fi mai bine înţeles din această
perspectivă. Agent de securitate, supus – probabil –
unui ,,tratament’’ special cu ajutorul unui dispozitiv
icechim, c a p ă t ă o d u b l ă p e r s o n a l i t a t e
(neantagonică), trasformându-se, la momentul
potrivit, dintr-un pacient – problemă al spitalului
psihiatric din Baakho, într-un util agent care-şi
aminteşte, la momentul optim, combinaţia de cifre
cu ajutorul căreia deschide seiful din camera
maiorului Smith. Pe cei doi îi uneşte laboratorul
experimental de la Tucson, Arizona şi un an , 1975,
când se aflau în acel loc unde agenţii erau
programaţi hipnotic, ,,li se administrau doze mari de
halucinogene’’, după care puteau ajunge activi şi
eficienţi pe termen lung, ocupau un pat în ospiciu
sau erau lichidaţi. În ,,Postludiu’’ există o secvenţă în
care Pablo, în deplină luciditate, aflat în compania
lui Bazil, autorul potenţial, şi a inginerului, autorul
de o oarecare notorietate, se arată convins că ,,a fost
determinat’’ să se creadă navă de război. Ca să obţină
informaţii de la el, ,,vânătorul’’ Bazil are ideea de al
duce la psihiatru, unde – în stare de hipnoză –
relatează toată povestea, oferind astfel o nouă
soluţie şi o altă coerenţă. Dar cel care reuşeşte să
adune toate informaţiile într-un text fluctuant,
mereu în căutarea unui sens major, după moartea
lui Bazil, este tocmai inginerul, naratorul – personaj
care îşi dinamitează propriul text, oferind – simultan
– mai multe piste de interpretare, punând totul sub
semnul îndoielii. Tot acesta emite ipoteza că ,,Pablo
nu plecase niciodată din România, ci, internat în vreun
azil psihiatric, fusese supus terapiei de restituire a
personalităţii prin intermediul unei naraţiuni
oarecare…’’ Este una din acele situaţii ce dovedesc
abilitatea prozatorului de a înălţa construcţii fiabile
pe care el însuşi le dinamitează ori le deturnează
unde şi când te aştepţi mai puţin.
Pablo este nu numai personajul – liant al acestei
naraţiuni în care ironia (acidă, sarcastică,
muşcătoare, casantă) şi simţul parodic (mult exersat)
nu slăbesc o clipă şi, mai ales, nu anulează planul
grav al cărţii, dar este şi sursa orală a întregii poveşti,
preluată creator şi explicitată de Bazil, renăscut – în
acest fel – din propria-i cenuşă care nu apucă, însă,
să o fixeze în scris (sinucidere cu metanol?).
Cel care va finaliza (,,scriu numai atunci când pot să
scriu’’) va fi naratorul – personaj, inginer petrolist şi
scriitor, asemenea lui Petru Cimpoeşu, mai degrabă
un Caragiale cinic, bolnav de scepticism, decât unul
,,blând’’ cum îl califica Monica Lovinescu.
Iată câteva mostre. Insula Roland, o realitate
socială pervertită până la grotesc, replică imaginară
a României ceauşiste şi postceauşiste, rămâne
memorabilă prin locuitorii ei care preferă ,,să fie
consideraţi handicapaţi, ca să primească ajutor social’’ ,
practică lenea, se ocupă cu furtişagurile (capace de
canal, şine de cale ferată), cu prostituţia şi adopţiile
internaţionale, beau cantităţi uriaşe de bere şi luptă
împotriva corupţiei: ,,Aşa e la noi. Când campania
anticorupţie ia amploare, înseamnă că deja corupţia a luat
o amploare şi mai mare’’. Uneori aceştia pot ajunge să
creadă că jumătate din împăraţii Romei au fost daci
de-ai noştri, că toate limbile indo-europene ,,nu sunt
altceva decât versiuni mai mult sau mai puţin reuşite ale
limbii vechilor daci’’ şi că insula Roland este un
imperiu pregătit să privatizeze Oceanul Pacific. Iar
savanţii rolanzi ,,caută ceva ce nu vor găsi
niciodată’’ şi anume, ,,unde e localizat sufletul
omului’’. Într-o discuţie cu Pruritanal, colonel
american, Împăratul –Guvernator (o caricatură, cel
puţin pe jumătate, a unui primar de tristă amintire al
Bacăului) declară cu nonşalanţă că ,,într-o
democraţie veritabilă’’, reprezentată probabil de
societatea rolandă, ,,adevărul nu contează, pentru
că toate deciziile importante se iau prin vot’’. Pablo
– Ceauşescu, pe aceeaşi partitură a explicaţiilor
aiuritoare, explică în memoriile sale ,,de ce sunt
leneşi românii’’ , convins că ,,libertatea e o povară’’
(Sartre) şi că dictatura proletariatului e o necesitate.
Acelaşi Pablo-Ceauşescu, visând crearea metaomului,
gândeşte astfel despre oameni: „Cu cât vor
dispărea mai repede, cu atât mai bine pentru ei’’. În
sfârşit, doctorul Thomas, comentator avizat al
umanităţii de pe insula Roland, meditează euforic:
„Ce bine e să fii ticălos!’’ Şi mai departe: ,,Singurul
risc e să nu fii îndeajuns de consecvent’’.
,,Dumnezeu îl creează pe om, pentru ca omul
să-l re-creeze, la rândul său, pe Dumnezeu’’.
Continuând un atare raţionament ,,Dumnezeu a
murit (aşa grăit-a Nietzsche), s-a născut meta-omul,
iar Învierea creştină a fost substituită, aberant, de
învierea prin clonare, „poate din Pomul Vieţii din care
Adam nu apucase să guste în Grădina Edenului’’. Tot
felul de pericole (reale sau închipuite) ameninţă
viaţa şi tihna rolanzilor: deplasarea celor doi poli ai
pământului, activitatea serviciilor secrete şi a altor
forţe oculte, invazia (onorantă şi nedorită, în egală
măsură) a unei civilizaţii extraterestre. ,,Ori de câte
ori nu putem rezolva un caz, poliţia dă vina pe
extratereştri’’, apreciază colonelul american, nu fără
dreptate. Astfel, moartea lui Vic este atribuită lui
Como, extraterestrul ce poartă o tradiţională ,,faţă
verde’’, moartea dr.Thomas s-ar explica prin
intervenţia agenţilor M.S.A.M.D.R., Ned şi Fedor, iar
despre Agneta ni se spune că este… victima unei
pisici manipulate genetic’’. Tot astfel, decesul
soldatului Khapsek, răpirea şi moartea lui Iuffo,
levitaţia Christinei, cu prilejul Marii Spirale, îşi
găsesc o explicaţie confortabilă în activitatea
extratereştrilor – securişti. Pablo ne încredinţează că
,, umblă mulţi extratereştri pe insula asta, de toate
felurile, care vânează sufletele oamenilor’’, în timp
ce David, a cărui competenţă nu poate fi pusă la
îndoială, apreciază sec: „Toată lumea ştie că
extratereştrii nu-s decât un fel de securişti’’. E
binesă mai reţinem judecata dreaptă a celui mai
candid personaj din această umanitate dezorientată,
confuză şi devalorizată, din finalul romanului: „nu
există securişti buni’’ (Christina).
Dar cine este Christina Domestica? ,,O provincială
conformistă până în măduva unghiilor’’ (sic !), ,,în
egală măsură, responsabilă, inocentă şi geloasă’’,
lăsând impresia falsă de vulnerabilitate. În calitate de
redactor al unui post de radio, este preocupată să
discute teme majore, cum ar fi adevărata fericire, despre
suflet sau despre pericolul deplasării polilor, în scopul de
a contracara „manipulările ideologice de tot felul”
fiind convinsă că, dacă n-ar proceda aşa,
radioascultătorii săi „şi-ar fi pierdut simţul
valorilor şi-ar fi luat-o razna’’. Într-un roman
tradiţional, Christina ar fi devenit un personaj
dramatic, interesant – în primul rând – prin
psihologia (ei) atât de mult încercată, tot aşa cum
Agneta oferă datele unui personaj bovaric, trăind –
alternativ – vieţile altora. Dar nici Christina nu poate
deveni, într-o atare viziune postmodernă,
predominant ironică şi parodică, un personaj cu
adevărat dramatic, şi nici Agneta nu ajunge un
personaj tragic, în ciuda circumstanţelor şi a
sfârşitului teatral-melodramatic. Revenind la
Christina, trebuie să observăm că ea are, mai
degrabă, structura unei luptătoare, preocupată să
influenţeze pozitiv comportamentul şi modul de
gândire al membrilor comunităţii, întotdeauna bine
intenţionată, chiar dacă nu e atât de eficientă pe cât
şi-ar dori. Ea probează un bun echilibru între
afectivitate şi luciditate, contur tremurat între vis şi
realitate, ajunsă, spre final, victima spectaculară a
unei farse de proporţii, regizată de Joanna–Jeni.
„Când observa cât de bine merge un lucru,
Christina ştia că, în cel mai scurt timp, va descoperi
cât de prost merge de fapt’’. Vocea naratoruluiscriitor
subliniază, în acest caz, capacitatea acesteia
de a vedea dincolo de suprafaţa lucrurilor.
Personajul nu are pregnanţa, pe care ar reclama-o
conţinutul său uman, mesajul meliorist abia sugerat,
din aceleaşi motive pentru care satira nu mai poate
avea statutul consacrat: mişcarea divergentă, absenţa
unghiului etic şi a încifrării unor personaje şi situaţii
reale, degradarea valorilor tradiţionale într-o lume
care şi-a pierdut reperele şi a alunecat în derizoriu
(Dan Perşa). Literatură şi metaliteratură, alegorie a
unei realităţi bulversate şi compromise, ameninţate –
după prorocirea lui Bazil – de sfârşitul prin implozie.
,,Christina Domestica şi Vânătorii de suflete’’
reuşeşte să fie o surprinzătoare sinteză – în negativ
– a celor mai importante fenomene social-politice
reprezentative pentru România ultimilor 50 de ani,
precum şi a celor mai spectaculoase şi tentante
descoperiri ştiinţifice, enigme mai mult sau mai
puţin devoalate, cu dese alunecări în senzaţional şi
paranormal, într-un talmeş-balmeş de nedescris, dar
cu o gamă impresionantă de mijloace şi strategii
narative specifice literaturii postmoderne.
Indiscutabil, romanul apărut în 2006 este una dintre
cele mai substanţiale apariţii editoriale din ultimele
decenii, iar Petru Cimpoeşu un prozator eminent,
vizibil la orice nivel, cu şansă reală de a se înscrie
decis în circuitul de valori europene. Ironia, folosită
magistral, este arma preferată a prozatorului într-o
carte în care ficţiunea devine parte a unei realităţi
recognoscibile, iar ideile majore, până la îngroparea
lor în text, acoperite de insignifianţă, renasc viabile
în conştiinţa cititorului care s-a împărtăşit din
voluptăţile libertăţii depline de creaţie.
(Petru Cimpoeşu – ,,Christina Domestica şi
Vânătorii de suflete’’, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2006, 416 pagini).

Sent by German Forces’ Postal Service to Darmstadt (Germany), 1918
Surse: CARTHALIA – Theatres on Postcards

VALERIA MANTA TĂICUŢU

Partituri

Noul volum al lui Grigore Radu Stănescu, „Partitură
pentru orgă şi melci”, propune o incursiune lirică
intertextuală, motouri din poeţi cunoscuţi (Nichita
Stănescu, Adrian Alui Gheorghe, Marius Robescu, Virgil
Mazilescu, Simona Popescu, Geo Dumitrescu, Ion
Stratan, Horia Zilieru şi încă mulţi alţii) dirijând lectura şi
manipulând discret cititorul. „Poetul, oricine ar fi…” –
cum zice Nichita Stănescu, trebuie să-şi fie credincios
sieşi, să nu se dezică de universul creaţiei sale, ale cărei
coordonate rămân Cuvântul şi Timpul: „până la o vreme
/ esenţiale puncte de sprijin”. Spaima de a fi dat uitării îl
pregăteşte pe poet la acea „modestă solemnitate” a
exerciţiului de imaginaţie, dar nu-l împiedică să vadă şi
să spună adevărul: „La ce bun poetul în vreme de criză?
/ să cureţe străzile de afişe electorale, / să hrănească pe
cei nevoiaşi, / să creeze noi locuri de muncă, / să creeze
iluzii?” – se întreabă, retoric, GRS. Poetul în „haine de
lucru”, spune tot el, „urcat, cu mânecile suflecate, pe
scenă”, va ignora întotdeauna „realitatea unei uşi trântite
brutal”, crezul lui fiind „Să creezi, / nu oricum, / ceva de
care să nu te dezici, / care să-ţi dea dreptul să spui / şi da
/ şi nu, / oricând şi oriunde” („Te întrebi, deci exişti”).
Un „Cântec de dor” pus sub semnul negaţiei lui
Marius Robescu („Nici dor nici amintiri de veşnicie /
nici aripă de suflet mai înalt”) face trecerea de la suma
sărbătorilor lirice ale iubirii, de la perceperea timpului
drept complice al cuplului de îndrăgostiţi, spre „iadul
nostru cel de toate zilele”: „O, nu-ţi înturna paşii… /
acolo-i grădina noastră, / iadul nostru cel de toate
zilele / în care te zbaţi ca peştele pe uscat, /
numărându-ţi bănuţii rămaşi până la pensie / şi
privind cu milă în ochii pisicilor / hotărâte să-şi pună
capăt zilelor / în timp ce tu, întors la uneltele tale, /
scrii poate marea carte a vieţii” („Iadul nostru cel de
toate zilele”).
Poemul care dă titlul volumului pune faţă în faţă două
planuri, cel imaginar, în care bătrânul organist, creatorul
de geniu, se substituie lui Dumnezeu şi reface lumea prin
cântec, ştergându-i păcatele şi suferinţa, şi planul realităţii
imediate, în care condiţia umană apare ca o insuportabilă
povară. Între imaginar şi real se produce o fractură, iar
creatorul, incapabil, la un moment dat, să mai
decorporalizeze realul, să-l cureţe de balast şi să-l
transfigureze artistic, se vede silit să abdice. „Aruncatul în
stradă” simbolizează indiferenţa lumii de azi, opacitatea
ei în faţa miracolului care este creaţia artistică. Subcultura,
grobianismul şi alte tare ale contemporanilor motivează
inapetenţa pentru ceea ce aparţine transcendentului.
Temele ontologice ale contemporanilor trec prin stomac, nu
prin creier ori prin suflet, de aceea visul şi cântecul par izgonite
pentru totdeauna din cetate: „privind retrospectiv, aruncatul
lui în stradă / seamănă destul de mult cu aruncatul /
din tren, în timp ce / melcii se târăsc prin iarba
umezită de ploaie / urcând pe picioarele negre ale
orgii / cu zecile, cu sutele, albindu-le – / singura
fluturare de steag, trist armistiţiu / în acest război
nedrept dintre organist / şi afoana lui soaţă / Dar
degetele lui abia mai găsesc clapele / printre cochilii
şi coarne. / De la fereastră, în semn de bunăvoinţă, /
nevastă-sa îi aruncă furioasă / şi ultimele partituri /
ale noului concert pentru orgă şi melci”.
Atâta timp cât poetul poate privi cu detaşare şi mai
poate apoi să scrie cu cinism despre aceste realităţi
triste, înseamnă că mai există o speranţă pentru lume,
că lumea noastră mai are o şansă de mântuire. „Afoana
soaţă”, deci realitatea care ne înconjoară, lumea noastră
meschină, supusă nevoilor primare, judecând totul cu
răceală de cămătar şi de negustor, visează urât, este
frământată de griji mărunte, este stupidă şi vrednică de
milă, pentru că nu se poate ridica deasupra mlaştinii.
Nimic nu-i mai cutremură fiinţa, lumea noastră nu face
decât să vegeteze, să se târască şi să blesteme, pentru
că, atunci când „poetul lipseşte de-acasă / zăpezile
parcă izvorăsc din pământ, / iar praful din vechile
slove / saturnic bântuie luna şi stelele”.
Accentele tragice şi nota uşor cinică a discursului
poetic reprezintă o noutate în creaţia lui GRS. El ne-a
obişnuit cu poeme lirice suave, având ca temă dragostea,
timpul, trecerea şi moartea, şi iată că, odată cu acest
volum, îl descoperim modern şi slobod la gură, capabil
să încalce tabuurile generaţiei sale şi să spună ceea ce
simte, gândeşte şi nu-i convine, să se depărteze de
locurile comune şi să abordeze altcumva actul de creaţie.
De aici, impresia de autenticitate, de transcriere sinceră
şi fără menajamente a unor stări de spirit de moment.
GRS refuză artificialul, reţetele clasice, şi o „odă de
primăvară” mi se pare sugestivă pentru noua direcţie
poetică a concetăţeanului nostru: „Nu-ţi fă din mine /
chip floral, / nu mă lăsa / fără să mă odihnesc / într-o
glastră / lângă inima ta”. Sigur că da, sentimentalismul
călduţ şi dulceag n-au cum să reziste în poezia noului
mileniu, atât de deschisă erotismului, sexismului şi altor
–isme de care ne speriem şi pe bună dreptate. Fiindcă,
zice poetul, „Fir-ar mama ei de viaţă”…

Distribuie: