Propoziții pretențioase – Ancilar
Se „amoreză” Fănică de Cristi.
Dar și mai și de Bobiță. După ploaie… le răsar unora ideile…. Că vrea jgheab de plastic pe spate. Lui Bobiță, tracasat după potop, însoțit de-un pretenaș brunețel pana corbului: „Măi băiatule, ce naiba să faci cu plasticul? La soare se decolorează, se deformează, iar la frig se strânge până crapă. Punem de-astea de magazin, cumpărăm cârlige, silicon, 2 jgheaburi, 2 burlane, trei brățări, un căzănel, trei coturi, două capace și o mână de holșuruburi.”. Lui Cristi: „Bă, nu pune botul la ăsta, că n-are bani. E păduche ambulant! Sună-l pe Fănică-tu și vezi dacă mai pune de-o colivuță și-o lumânărică. Să știm cum pilotăm mâine de dimineață.”. Amurgea și noi încă administram ciocane coamelor. Tabla aluneca scăldată în picurii desprinși din falțuri, un câine al megieșiilor spoitori lătra la Lună…. Te apucă noaptea când îți dorești să pui punct acolo unde ți-ai propus de dimineață. Una parte acoperiș dată la gata. Cu mai puțin florăria. Nu aveam la noi vulsa și nici lumină afară nu mai era. Ne era sortit să ne întoarcem a doua zi și sigur și a treia zi. Cu tot efortul nostru, abia reușisem să zăgăzuim în cuie 26 de foi. Iar ce rămăsese cumpărat, n-ajungea deloc. 55 de foi fuseseră toate. Cristi și argumentele lui. Că s-a urcat, că a măsurat din ochi și așa îi ieșise calculul. 22 de foi lipseau. Numărasem la sânge toate resturile, mari, mici, remăsurasem, pusesem pe un… carton dintr-o cutie de cuie și atâtea mai trebuiau. Ziua doi a fost aproape cum preconizasem. Am scăpat de Bobiță, în sensul că nu i-am mai văzut „pretenul” și nici lui mutra, iar Fănică a sosit pe la prânz să ne remunereze, deși mai era mai puțin de jumătate de cale de bătut. Sigur, cerusem răgaz să pun din nou pe hârtie contribuția noastră manuală cu un surplus doar pentru Cristi și un bonus oferit de noi, adică tot Cristi. Eram sus, cu sârg încercam să mai pun câteva foi, în timp ce frate-miu pregătea și el mai abitir tablă. Amuțise cum de obicei procedează când o mai ia pe arătură. Se animase așa de tare cu gândul la plată. Ceva, ceva discutasem despre cât ar cam fi și se încântase la gândul că va primi parale bune pentru doar patru zile diferite, însă doar vreo trei și jumătate efective. „Hai, mă, că a venit omu’. Să știe cât trebuie să dea.” Un pic de așteptare nu strica. Lui fiind la umbră defel. Poate mie, în Sahara de sus. Cu parametri analogi, cu aproximări, cu maximizări și scăderi, 35-ul cu 77-le, pretenția pluvială a lui Bobiță, surplusul de vopsire pentru Cristi, diferența de cârlige achiziționate de noi, oxidul, uleiul, un strop de benzină. Vreo 32 și încă și una și jumătate dar de „drag” de Cristi. Amânase vreo oră plecarea în Deltă pentru mica mea aritmetică. După…. Alții ar fi benchetuit. Cum spunea mai deunăzi alt client despre tinichigiul care a reușit performanța de a-i monta pe casă cu ani în urmă cinci foi de tablă de doi pe unu – bucățite, evident, în trei – în una zi întreagă, cu omeniri ca la carte. O foaie pe casă, un pet plin cu bere de doi litri. Beneficiarul… deh, frate, s-a conformat…. Însă nouă nu ne-a stat bine niciodată să bem și să mâncăm pe banii clientului mai mult decât o necesitate momentană undeva la capătul unui efort mare și sofisticat. Chiar și cu prânzul de restaurant adus de Fănică, cu mult înainte de a avea „chef” de o îmbucătură, ne-am silit greu să coborâm. Ca să nu vă spun cum ne-a tratat cu de-ale sistemului limfatic nevoi.
